Fiicele

Teatru - Fiicele
de Sidonia Dragusanu


Premiera piesei a avut loc pe scena Teatrului Naţional „I.L. CARAGIALE" — Bucureşti, în stagiunea 1961 — 1962.
Regia: Al. Finţi.

Decoruri: Al. Brătăşanu.

Costume: Gabriela Nazarie.

Distribuţia: Tudor Lipşa—Const. Bărbulescu; Cora — Carmen Stănescu; Marta Roncea — Tanti Cocea; Luiza Lipşa — Eva Pătrăşcanu; Manuela Lipşa — Coca Andronescu; Anişoara — Draga Olteanu; Horia Cotaru — Emanoil Petrul (Gh. Cozorici); Matei — Alfred Demetriu; Ada — Tina Ioneseu; Odeta — Anca Şahighian; Geta — Catiţa Ispas; Dinu — Damian Crîşmaru.

PERSONAJELE

TUDOR LIPŞA, inginer pe un şantier de construcţii

CORA, actuala lui soţie

MARTA RONCEA, fosta soţie a lui Tudor

LUIZA LIPŞA, studentă, fiica lui Tudor şi a Martei

MANUELA LIPŞA, elevă, cea de a doua fiică din prima căsătorie a lui Tudor ANIŞOARA, femeia de serviciu HORIA COTARU, inginer MATEI SIOMIN ADA SIOMIN, soţia lui ODETA ROMANESCU GETA, colega de facultate a Luizet DINU, student la Medicină


ACTUL I

TABLOUL 1


Două încăperi, despărţite printr-o uşă largă, glisantă, alcătuind împreună un elegant living-room, din care se pătrunde — în extrema lui stîngă, coborînd cîteva trepte — pe o terasă plasată în prim-plan.

Prin uşa de la celălalt capăt al living-room-ului se comunică cu vestibulul; prin uşile laterale, cu restul apartamentului.

Pe terasă — întinsă pe un şezlong —, Cora Lipsa pare voluptos toropită de căldura soarelui; e carnal frumoasă, poartă o rochie de plajă decoltată, viu colorată. Ţine pe genunchi o carte deschisă, uitată parcă. Priveşte cu ochii pe jumătate deschişi în soare şi fumează.

În living-room, se aude soneria de la intrare: un ţîrîit scurt, nerăbdător, repetat insistent de cîteva ori în şir.

ANIŞOARA (intră printr-una din uşile laterale, se îndreaptă spre uşa din fund, în timp ce soneria continuă cu acelaşi sunet sacadat şi precipitat): Asta-i Manuela! Doamne Dumnezeule, cum mai sună! Cînd aud ţîrîitul ăsta creţ, parcă mă gîdilă cineva cu o pană în creieri. (Deschide. Intră Manuela. Ochii rotunzi, gura rotundă, cărnoasă, breton negru scurt, plete lungi. E bosumflată. Un caiet sub braţ. O pungă cu mere în mină, din care mănîncă.)

MANUELA: Uf! De un ceas sun, Anişoara! Nu e nimeni acasă?

ANIŞOARA: Ei, de un ceas! Cum o să suni de-un ceas?! E doamna, pe terasă. (Arată spre terasă şi porneşte imediat spre uşa laterală prin care a intrat. Bodogăneşte ieşind.) Da, ai obiceiu ăsta, să suuni de parcă ar veni pompierii...

MANUELA (impasibilă, ca şi cînd n-ar fi auzit nimic, trece mai departe. Continuă să mănince. Ajunge pe terasă, se trînteşte într-un jilţ de paie, oftează ostentativ.)

CORA: Ce-i cu tine, îngeraşule? De ce oftezi aşa?

MANUELA (după o ezitare): Sînt necăjită, Gora! Sînt foarte, foarte necăjită! Cît se poate de foarte! Auzi?

CORA (placid): Aud şi văd... văd că mănînci cu...disperare!

MANUELA: Sînt foarte bune merele astea! Of, tare, tare sînt necăjită!

CORA: Şi merele îţi fac suferinţa mai uşoară?

MANUELA: Oricum, un pic, tot îmi fac! (Oftează iar.)

CORA: Ei, ce-i cu tine? Ce ţi s-a mai întîmplat?

MANUELA: Uite că mi s-a întîmplat! Da' ce? Parcă numai mie? Şi lu' Cristescu Cornelia i s-a întîmplat — aia, ştii, despre care ţi-am povestit că e plină de secrete şi că într-o zi i-a căzut chiar un secret pe jos. Eu m-am repezit şi l-am ridicat. Era un bileţel în care scria...

CORA (intrerupînd-o): Bine, bine. Cunosc povestea. Spune mai repede ce corăbii ţi s-au mai înecat acum.

MANUELA: Şi lui Andronic Sofia i s-au înecat! Chiar şi lui Butoi Maria — care, în orice caz, era mai tare la aritmetică şi la gramatică în timpul anului decît mine. Şi cu toate astea... Fatalitatea!...

CORA (de loc surprinsă): Am înţeles: ai căzut la admitere! Păi nu te aşteptai, îngeraşule? Zău, nu văd ce e nou!

MANUELA: Ei, de aşteptat, mă aşteptam — dar tot speram să trec. Aveam aşa, un fel de presimţire că o să trec!

CORA: Lasă, dai în toamnă încă o dată.

MANUELA: Da, mulţumesc! Tu şi cu Luiza să vă distraţi la mare, şi eu, sărăcuţa de mine, să stau şi să tocesc. Cred şi eu că vă convine!

CORA: Lasă, îngeraşule, ne cunoaştem noi: nu te omori tu cu firea!

MANUELA: Cora... Vreau să te rog ceva: să nu-i spui tatii. Nu din cauză că mi-ar fi frică... Ştiu sigur că n-o să-mi facă nimic, dar nu vreau să-l necăjesc. (După o pauză.) Nici Luiza nu vreau să ştie — nu de alta, dar ea mi-a cobit că n-o să trec. Îmi zicea că sînt pelicanol la matematică... Dacă nu-mi intră în cap, nu-mi intră! Ce să fac? Bine i-ai spus tu odată Luizei, că se poate trăi foarte bine în viaţă şi fără matematică şi chiar fără gramatică! Aşa că, te rog foarte mult, să nu le spui nimic... Da? Promiţi?

CORA (absentă): Bine, bine! Promit!

MANUELA: Ştii, Cora, eu de fapt nu l-am minţit pe tata niciodată pînă acum... Şi nici de data asta — de fapt — nu-l mint, decît aşa... provizoriu pînă la toamnă! În toamnă trec, şi-i spun adevărul, şi o să fie ca şi cum nu l-am minţit, de fapt, niciodată, nu?

CORA (absentă): Sigur...

MANUELA (deodată): Cora, cînd a scris mama că vine? Parcă în douăzeci şi cinci iunie, nu?

CORA: Parcă aşa...

MANUELA: Păi azi e douăzeci şi cinci! înseamnă că azi trebuie să vină. Ea e fixă! Dacă a zis că vine în douăzeci şi cinci, soseşte absolut sigur azi! (Pauză.) Cora, ştii ce? Nu-i spune nici ei... Mi-ar face o morală...

CORA: Oho! Aşa cum ştie ea!

MANUELA: Oracol, „întrebări şi răspunsuri". (Trage de sub braţ caietul, îl deschide, scoate dintre filele lui un creion, apoi începe să citească repede.) „Ce materie îţi place mai mult?" (Comentează.) Ce materie să-mi placă mai mult? (Scrie.) Cîntul şi gimnastica! (Citeşte din nou.) „Ce sporturi practicaţi?" (Scrie.) Boxul... (îi explică Corei.) Am scris aşa, să-i dau să înţeleagă lui Gristescu Cornelia ce-o aşteaptă. (Citeşte.) „Care este romanul preferat? Dar filmul? Dar piesa de teatru? Cu ce eroină de roman ai dori să semeni?"

CORA: Ce-i cu caietul ăsta?

MANUELA: Se numeşte Oracol, cu întrebări şi răspunsuri... E al unei fete de la noi din clasă, una care a rămas repetentă doi ani. Mi l-a dat să răspund şi eu. (Citeşte mai departe.) „Care este calitatea pe care o respecţi cel mai mult la un om?" Ţurea Adriana a scris: „Cinstea!" Bravo! Pun şi eu ghilimele. (Citeşte mai departe.) „Ce este iubirea?" (Pufneşte în rîs.) Chiţu Mariana a scris: „Iubirea este luceafărul vieţii..."

CORA: Este şi ăsta un punct de vedere!

MANUELA: Iubirea este un punct de vedere?

CORA: De obicei, greşit! Dar să nu scrii aşa. Pune mai bine ghilimele.

MANUELA: Unde?

CORA: Unde vrei. Dar nu-mi mai bate capul!

MANUELA (închide caietul): Bine, nu ţi-l mai bat... (Oftează, apoi îşi aduce brusc aminte.) Cora, mi-ai pregătit banii pentru profesoara de engleză? Ai să-mi dai pe... (numără pe degete) februarie, martie, aprilie, mai, iunie, cîte două sute de lei. O mie de lei. Să nu spui că nu-i ai! Să nu spui iar că i-ai cheltuit pe altceva.

CORA: Ei, ho, destul!

MANUELA: Cum, ho? Cum, destul? Păi nu-i aşa? Nu ţi i-a dat tata de nu ştiu cîte ori pină acum şi tu...

CORA: Îngeraşule, lasă contabilitatea, te rog! Zău, ai un talent să mă agasezi!...

MANUELA: Am talent să te agasez? Dar tu crezi că nu mă agasezi pe mine? Pe cuvîntu meu dacă nu-mi crapă... sufletul de ruşine: de fiecare dată, profesoara mă roagă să nu uit să-i aduc banii cînd vin la lecţie, şi tu...

CORA (plictisită): Isprăveşte, dragă! Isprăveşte!

MANUELA: Dar nu înţelegi că are şi ea nevoie de bani? Nu e dreptul ei? N-a muncit, săraca, pentru banii ăştia? Să ştii, Cora, dacă nu mi-i dai nici astăzi, nu mă mai duc niciodată, niciodată, niciodată în viaţa mea, la nici o lecţie din lume! Uite, mă şi jur!

CORA (apatic): N-ai decît!

MANUELA: Da. Dar o să-i spun tatii de ce nu mă duc.

CORA: Dacă-ţi convine!

MANUELA: Da... aşa e, acum mă ai la mînă. Dacă-i spun eu, mă spui şi tu. Cora, zău, te rog, dă-mi banii! Pe tine dacă te-ar pune cineva să munceşti şi p-ormă nu ţi-ar da nici un ban... Te-ar duce tot timpu cu vorba, că azi, că mîine, ţi-ar conveni?

CORA (agasată): Îngeraşule!...

MANUELA: Nu, te rog să-mi răspunzi sincer! Ţi-ar conveni? (Fierbinte.) Hai, Cora, dă-mi-i, te rog!

CORA: Bine, bine, o să-ţi dau să-i duci cinci sute, mai mult n-am. Să mai aştepte cu restul, că n-o să i se întîmple nimic!

MANUELA: Bine, dă-mi barem cinci sute! Dar astăzi!

CORA: Uf, uf, astăzi, astăzi!

MANUELA (se ridică brusc): Ah, ce foame mi-e! Mă duc să-mi dea ceva de mîncare Anişoara. (Cu seriozitate.) Am observat un lucru, Cora: tu ştii, atunci cînd sînt necăjită, tot timpul mi-e foame, tot timpul! (Ajunge in living-room, deschide uşa laterală, vorbeşte din prag.) Anişoara, ce faci acolo? Aha, dichiseşti tortul! Măi, măi, ia te uită! I-ai făcut din cremă feston pe margini, parc-ar fi un jupon! Am şi uitat că deseară avem musafiri! Anişoara, pregăteşte-mi, te rog, ceva să mănînc şi nu spăla castronul în care ai făcut crema: lasă-mi-l mie, să-l judec eu! (Iese. Se aude soneria telefonului. Prin uşa prin care a ieşit Manuela, intră Anişoara.)

ANIŞOARA (repezit): Cine e? Da, casa, tovarăşului inginer Lipşa. Doamna? Doamna este acasă... Aşteptaţi să duc telefonul pe terasă. Dar dumneavoastră cine sînteţi? (Pauză.) Aha... (Scoate telefonul din priză, îl transportă în capătul celălalt al încăperii, unde îl pune în altă priză şi întinde cordonul pînă pe terasă. I se adresează Corei.) Vrea să vorbească cu dumneavoastră doamna de la etajul doi...

CORA: Ce mai vrea şi asta cu mine? (Pune telefonul pe genunchi.) Alo! Da, Coralia Lipşa. Nu mă deranjaţi deloc, doamnă. Spuneţi, vă rog. (Pauză.) Da, desigur, m-ar interesa... Sînt frumoase? Şi nu prea scumpe? (Pauză.) Sigur, dacă persoana e la dumneavoastră, să coboare un etaj şi să sune la mine. Da, sigur, chiar acum. Mulţumesc. (închide, se ridică, porneşte spre living-room. Peste cîteva clipe, soneria de la intrare; Cora pune telefonul pe fereastră, se duce să deschidă. Intră Odeta Romanescu. Moment penibil de consternare cînd cele două femei se recunosc.)

ODETA (cu efortul de a părea degajată): Coralie! Coralie Vioreanu! Ce surpriză! De unde să fi visat că ai devenit, între timp, Lipşa?!

CORA (cu reţinere): Bonjur, Odette! Nici eu nu m-aşteptam să fii tu doamna trimisă de vecina mea.

ODETA (jenată): Da, teribil ce poate să facă întîmplarea! Cîţi ani sînt de cînd nu ne-am văzut, Coralie dragă?

CORA: Mulţi de tot! Nu ne avantajează pe nici una dintre noi să-i numărăm. Ia loc, te rog!

ODETA (inspectind cu privirea încăperea): Frumoasă casă! De altfel, vecina ta m-a informat că soţul tău e „cineva", că are o poziţie foarte bună. Inginer-şef pe un şantier, parcă, nu?

CORA: Da.

ODETA (se opreşte în faţa unui portret în ulei al Corei): Dacă nu-mi face infidelităţi memoria — tabloul ăsta îl aveai parcă şi în fostul tău menaj?! Ai fost o femeie frumoasă, Cora!

CORA: Ai o memorie aproape ireverenţioasă!

ODETA: Da, într-adevăr, sînt cineva cu o memorie atroce! Spune, ai divorţat de mult de primul tău soţ? A, pardon, a murit parcă, nu?

CORA: Da. Bietul Bebe s-a prăpădit la Paris, în patruzeci şi doi. Un infarct: l-a isprăvit într-o secundă.

ODETA: Teribil!

CORA: N-a apucat decît să ducă mîna la inimă, şi a fost gata.

ODETA: Erai acolo, cu el?

CORA: Da, eram acolo! M-am întors apoi în ţară — asta era la începutul războiului —, aveam diverse socoteli de aranjat. În patruzeci şi şapte, l-am cunoscut pe Tudor Lipsa, iar în patruzeci şi nouă m-am măritat cu el.

ODETA: N-ai şomat de loc!

CORA: Niciodată! Dar tu? Măritată? Divorţată?

ODETA: Ca mai toate din seria noastră: divorţată. Am o legătură veche — cineva cu care mă detest într-un stil care seamănă grozav cu amorul! (Scoate din sacoşă materialele.) Dar să ţi le arăt. Ăsta e pur şi simplu un deliciu...

CORA (şi-l drapează pe ea): Cum îmi vine?

ODETA: E foarte tineresc, dar tu n-ai prejudecata vîrstei. Mi-aduc aminte chiar de o butadă de a ta de pe vremuri. Spuneai că o femeie trebuie să-şi scadă obligatoriu zece ani din vîrstă — exact cît îi adaugă din oficiu cele mai bune prietene. (Despachetează celălalt material.) Şi ăsta e foarte şic! (Soneria telefonului.)

CORA: Mă scuzi, Odette. (Ridică receptorul.) Alo! A, bine ai venit, Marta. Sigur, am primit scrisoarea tâ, ştiam că soseşti astăzi. Te aşteptăm! Hai, vino repede! (închide. Explică, nu fără a sconta pe efect.) A sosit de la Cluj... mama fetelor mele.

ODETA: Mama fetelor tale? Cum vine asta?

CORA: Foarte simplu: actualul meu soţ a mai fost însurat o dată. Şi are, din primul mariaj, două fete — una de paisprezece ani, şi alta de douăzeci. Cînd m-am măritat, erau amîndouă mici. Aşa că pot să spun că sînt fetele mele: eu le-am crescut.

ODETA: În timp ce... persoana cu care ai vorbit la telefon ce făcea, cu ce se ocupa?

CORA: O, pe atunci era bolnavă de plămîni, sărmana! A zăcut cîţiva ani prin sanatorii. Acum e profesoară la o şcoală din Cluj şi zdravănă, sănătoasă tun. (Examinează al treilea metraj.)

ODETA: Pentru tine, o mie cinci sute, amîndouă.

CORA: Să ştii însă, banii la cinci iulie, adică peste cîteva zile. în ordine?

ODETA: Barem cinci sute acum, Coralie! Ce naiba, o sumă ca asta nu e o problemă pentru cineva ca tine.

CORA (după o clipă de ezitare): Ce vrei, dragă, cu furnizorii ăştia ai mei rămîn mereu în pană de bani. Aşteaptă o secundă. (Strînge materialele — iese cu ele.)

(Odeta rămine singură. Prin uşa care comunică cu exteriorul intră Luiza. E "înaltă, blondă — frumoasă, cu personalitate. E însoţită de o fată de vîrsla ei, Geta.)

LUIZA (descoperind-o pe Odeta, pe care n-o cunoaşte): Bună ziua! (Geta schiţează un salut.)

ODETA (explicîndu-se): O aştept pe Cora. Sînt o veche cunoştinţă a ei.

LUIZA: Mă rog... (Trece mai departe, se adresează Getei.) Mergem la mine în cameră, sau stăm pe terasă?

GETA: Pe terasă! La soare! (Luiza şi Geta se aşază fiecare in cîte un jilţ de paie.) Crezi că vine să mă ia?

LUIZA: De ce nu l-ai întrebat?

GETA (după o pauză): N-am vrut.

CORA (revine în living-room. Nu observă prezenţa Luizei şi a Getei pe terasă): Uite, Odette... cinci sute...

ODETA (numără banii repede, expert): Şi, pentru rest, în ziua de cinci iulie, da?

CORA: Sigur! (îşi aruncă privirea spre terasă.) Ah! Geta! Bonjur, Geta!

GETA: Bună ziua, doamnă Lipşa!

CORA: Luiza, a telefonat Marta — e în Bucureşti.

LUIZA: Da? (I se adresează Getei.) A sosit, de la Cluj, mama mea!

CORA: Unde ţi-e pajul, Geta, unde e Dinu?

GETA: M-a condus pînă aici. A fost cu mine şi cu Luiza la şosea.

CORA: De ce n-a urcat şi el cu voi? Ia spuneţi, domnişoarelor, vă este sete, vă e foame? Geta, o gustare? Nişte fructe, cafea? O citronadă? Iartă-mă, Odette, că nu te mai reţin, dar...

ODETA: Au revoir, Coralie. (Cora nu aşteaptă răspunsul Getei şi iese.)

GETA (se uită lung la Luiza): Te crispează tot ce spune... Nu este pentru prima oară cînd observ, Luiza...

LUIZA: îmi pare rău... Nu-mi pot stăpîni reflexele!

GETA: În fond... ce ai să-i reproşezi?

LUIZA (ridică din umeri): Greu de spus! (Pauză.) N-am putut s-o asimilez! Asta e tot! La început, am avut faţă de ea un fel de antipatie nervoasă, iraţională, cum au de obicei copiii şi animalele — o antipatie care devine aproape o intoleranţă fizică. Cu vremea, am reuşit să convertesc antipatia violentă într-una paşnică, convieţuibilă. Totul, bineînţeles, pentru tata. Fiindcă tata s-a purtat cu mine, şi în împrejurarea asta, extraordinar. M-a rugat să încerc s-o iubesc pe Cora. Nu mi-a cerut să mă silesc. Nici să mă prefac. Cînd s-a hotărît să se însoare cu ea, a stat de vorbă cu mine, deşi nu aveam decît nouă ani! Şi mi-a explicat lucruri pe care nu orice tată este dator să le explice unui copil. Pentru tata — pentru el, aş fi vrut să o pot iubi pe Cora.

GETA: Şi cum e? E rea?

LUIZA: Tata spune despre Cora că nu are o maturitate sufletească! În felul ăsta, o absolvă de foarte multe. O iubeşte. Mie mi-a fost şi îmi rămîne străină. Nu ştiu cum să-ţi explic: nu aderăm una la alta. Nu comunicăm.

GETA: Nu cumva nu-i poți ierta că i-a luat locul mamei tale?!

LUIZA: Asta este o altă poveste. Aici ştiu eu ce ştiu! Poate că dacă mama ar fi vrut să-şi păstreze locul... Ştiu că tata muncea enorm şi pe atunci... întotdeauna a muncit mult şi cu pasiune! Muncea şi îi trimitea mamei bani la spital, cînd era ea bolnavă. Dar îmi amintesc foarte bine: după un timp, banii au început să vină înapoi; mama refuza să-i mai primească. (Cu ezitare.) Presupun... că aflase: tata o cunoscuse pe Cora. Abia după un an s-a însurat cu Cora. Şi numai după ce mama a cerut divorţul. Sînt convinsă că dacă nu cerea divorţul, el... în sfîrşit! Dar dragostea lui pentru Cora nu l-a împiedicat să rămînă pentru mine şi pentru Manuela un tată admirabil. Un om admirabil! Parcă niciodată nu mi-am dat mai bine seama ca în zilele acelea, ca-n zilele acelea cînd am fost Ia el pe şantier! Şi cînd...

GETA: Mi-ai scris atunci! Păstrez scrisoarea! Tot atît de îndrăgostită eşti, Luiza?

LUIZA (surîde, priveşte departe): ...îţi vorbeam de tata, Geta! Ce prieten a ştiut să-mi fie şi atunci. (Pauză.) Fără să mă întrebe nimic, fără să-i spun nimic, a înţeles. (Pauză.) Era neliniştit, zbuciumat... deşi — pe de altă parte — îmi dădeam seama că e foarte... de acord cu... alegerea pe care o făcusem... Dar tata vroia să mă vadă fericită! (Pauză.) Nu ştia încă... şi nici eu nu ştiam încă... dacă... dacă şi Horia mă iubeşte! (Rîs uşor.) M-ai întrebat parcă dacă sînt tot atît de îndrăgostită de el... (Acelaşi rîs, care ascunde şi emoţie, şi pudoare.) Credeam că atinsesem nişte limite... maxime! Nu, nu! închipuieşte-ţi: am descoperit că mai era loc pentru şi mai mult! (pauză.) Şi ţie, Geta, dragostea îţi dă un plus de certitudine, în viaţă, în oameni, în tot?...

GETA: Ştiu şi eu?! Uneori da, alteori nu... Plusul se transformă adesea chiar într-un minus! în funcţie chiar de temperatura sentimentelor! Ei, tu şi cu Horia al tău sînteţi în faza cea mai frumoasă: începutul! Cîteodată, îmi spun că nu ar trebui trăite decît începuturile de iubiri. Ceea ce urmează nu cred că mai seamănă... Se pierde ceva din fervoare, din febră... Din înălţime, din intensitate, din frumuseţe!... Da, mai ales din frumuseţe! în sfîrşit, poate sînt eu într-un moment prost astăzi! (Se ridică.)

CORA (de dincolo): Anişoara! Anişoara, fă-mi repede o citronadă! Să fie foarte rece! Auzi?

LUIZA: Remarcă: de tine şi de mine, Cora a uitat complet! (Pauză.) Are o falsă atenţie faţă de tot ce nu este ea... Adică, o atenţie cu totul exterioară, deloc lăuntrică. Un... superb egoism, aş zice! Sînt rea, nu?

GETA (se uită la ceas): Nu mai vine Dinu! Degeaba îl aştept: sigur nu mai vine!

LUIZA: Dar ce e cu voi?

GETA: Merg cam prost lucrurile între noi doi, de la o vreme. Fiindcă nu pot să fiu ipocrită! Nu pot să mă prefac că-mi plac poeziile pe care le scrie! Şi, din păcate, tot ce i-am spus despre poeziile lui seamănă cu răspunsurile pe care le-a primit de la revistele unde le-a trimis să i le publice. I le-au respins pe toate! El spune că Valentina — fata aceea frumoasă cu care a fost în dragoste înaintea mea — îl iubea mai mult decît îl iubesc eu, pentru că ea îl admira: credea în talentul lui de poet! Eu am pretenţia că îl iubesc tocmai pentru că, deşi cred că nu are talent, totuşi... îl iubesc, ca şi cînd ar avea...

LUIZA (rîs uşor): Ai şi tu logica ta!

GETA: Şi, la urma urmei, l-aş fi lăsat să scrie poezii, să tot scrie, dacă n-ar fi început să-mi spună că are de gînd să se consacre cu totul „vocaţiei" lui poetice. I-am spus că muza lui e mincinoasă, că îl induce în eroare... (Se uită la ceas.) S-a supărat... Nu, nu mai vine. Am plecat, Luiza! Poate mă caută acasă. Faci cîţiva paşi cu mine?

LUIZA: Da, daca te grăbeşti, hai să mergem! (Prin uşa laterală intră Manuela.)

MANUELA: Unde aţi şters-o?

LUIZA: O conduc pe Geta pînă la autobuz.

MANUELA (aleargă în urma lor): Remorcati-mă si pe mine!

LUIZA: O luăm?

MANUELA: Staţi să vă întreb ceva... O fată de la noi din clasă a scris că iubirea e luceafărul vieţii. E posibil să fie aşa? Vreau să ştiu dacă să pun sau nu ghilimele... (Ies toate trei. Scena rămîne o clipă goală. Sună telefonul.)

ANIŞOARA (intră prin uşa laterală): Alo! Cine? Şantierul? Păuşanii? Aha! Da. Alo! Alo! Ei, poftim, s-a întrerupt! (Trînteşte receptorul in furcă. Peste cîteva clipe se aude din stradă claxonul unei maşini care s-a oprit în dreptul casei.)

CORA (aleargă spre terasă. Se apleacă în afară peste balustradă): Ai venit, dragule? Te sărut! Bine ai venit, dragule!

TUDOR (răspunde de jos, din stradă): Cora! Trimite-o, te rog, pe Anişoara, să-mi ajute să iau pachetele astea.

CORA: Da, dragule, imediat! Imediat! Anişoara! Anişoara, a venit domnu ! Ai auzit?

ANIŞOARA (intră prin uşa laterală): Am auzit! Degeaba vă tot spun că nu sînt surdă: dumneavoastră tot mă bănuiţi!

CORA: Fugi jos! Lasă discuţiile!

ANIŞOARA (iese prin uşa din faţă).

CORA (din nou pe terasă): Tudore, astăzi ai venit mai devreme decît de obicei.

TUDOR (din stradă): Intenţionam să viu şi mai devreme, dar... îţi spun eu, sus!

CORA (tandru): Hai, urcă repede! (Străbate living-room-ul în întîmpinarea lui Tudor.)

(Intră Tudor. E un bărbat frumos, in puterea virstei; poartă un costum elegant de vară. Pe un braţ, pardesiul, în mină — o servietă. În urma lui, Anişoara, cu braţele încărcate de pachete.)

CORA (îmbrăţişîndu-l): Cum de ai reuşit să scapi la ora asta, dragule? Te aşteptam abia la patru!

TUDOR (o sărută, o priveşte un moment, îndrăgostit, apoi i se adresează Anişoarei): Anişoaro, pune, te rog, vinul în frigider. (Corei.) Ţi-am spus, iubito, trebuia să sosesc în Bucureşti mai devreme, aveam de aranjat nişte treburi la minister. Am pornit de la Păuşani la zece şi jumătate, dar, imaginează-ţi, am avut o pană de motor!

CORA: Vai, ce ghinion! Dragule! (Alintat.) Şi? Şi? Povesteşte tot.

TUDOR: L-am adus cu mine şi pe Siomin cu nevastă-sa. Vin deseară la noi.

CORA: Ştiu! Mi-ai telefonat de ieri, dragule! Mai avem un musafir, trebuie să pice dintr-un moment într-altul, Marta!

TUDOR: Da? Marta? E în Bucureşti? Îmi pare bine! Dar Manuela, Luiza...? Unde sînt?

CORA: Nu ştiu. Erau pe-aici, nu ştiu cînd au plecat!

TUDOR: Spune... Horia Cotaru a fost pe la noi, în lipsa mea?

CORA: Nu! E în Bucureşti?

TUDOR: Da... (Pauză.) Nici n-a telefonat? Ieri, azi, zilele astea?

CORA: Nu. Nu cred! Adică, poate să fi vorbit cu Luiza. Tu nu ştii? Mie Luiza nu-mi spune nimic! Nu mă informează niciodată...

TUDOR: Nu i-o lua în nume de rău! Sînt sigur că, în afară de mine, Luiza n-a vorbit cu nimeni despre... Poate doar cu prietena ei Geta. în sfîrşit! (Urmărindu-şi gindurile.) M-ar mira totuşi să nu-i fi telefonat.

CORA (trece peste replica lui): De marţi n-ai mai fost acasă, dragule! Marţi, miercuri, joi... vineri! Patru zile nu te-am văzut deloc! Nu mă mai iubeşti?! Răule! (Se aşază pe braţul fotoliului pe care stă Tudor.)

TUDOR: E foarte mult de lucru pe şantier, scumpa mea! (Soneria de la intrare.)

CORA: Trebuie să fie Marta!

(Intră Marta. E încă tînără. Îmbrăcată sobru; din familia femeilor care nu ştiu să se pună in valoare. O descoperi treptat şi numai la o examinare atentă, altfel trece neobservată. Are trăsăturile corecte, nobile chiar, liniile graţioase.)

CORA (întîmpinind-o): Dar mult te mai laşi aşteptată, Marta dragă! (O îmbrăţişează.)

TUDOR (se ridică, face cîţiva paşi spre Marta).

MARTA (cu căldură, cu emoţie conţinută): Ce faci, Tudor? Ce mai faci? Sănătos? Voios? (îi strînge mîna.)

TUDOR (receptiv la emoţia care i se comunică): Dar tu, Marta? Arăţi bine!

CORA (trecind peste moment): Spune, Marta, ai venit cu vreo treabă, sau numai aşa, ca să ne vezi?

MARTA: Am fost chemată de Ministerul Învăţămîntului. Rămîn aici toată luna iunie. (Cu graba de a preciza.) M-a cazat ministerul.

CORA: Da? Perfect! Perfect! De altfel, noi, în iunie, adică eu şi fetele, o să plecăm la mare. Apropo, Tudore, cînd te duci să ne reţii camere la Eforie?

TUDOR (jenat): Mai avem timp!

CORA (volubilă): Marta, stai jos, dragă! Nu ştiu unde au dispărut fetele, deşi ştiau că trebuia să vii... Dar sper că n-or să întîrzie. Ah, s-o vezi pe Manuela ce nostimioară şi picantă s-a făcut! O să placă grozav bărbaţilor! Tu cînd ai fost ultima oară în Bucureşti?

MARTA: In noiembrie.

CORA: Da, în noiembrie, exact de ziua ei, da! A, s-o vezi: e schimbată enorm, aproape o domnişoară!

MARTA (cald): A crescut aşa de mult?! Abia aştept să le văd pe amîndouă! Nu mi-au scris un rînd! Spune, Tudore, Manuela şi-a dat examenul de admitere pentru a opta?

CORA: Sigur! L-a luat!

TUDOR: Da? Probabil, la limită! In privinţa asta — nu s-a schimbat: nu-i place, nu-i place deloc să înveţe!

CORA: In schimb, îi place să mănînce bine! Manuela e încărcată de vitalitate — ceea ce înseamnă şi senzualitate, îi place să mănînce bine! îi place să se plimbe! Să se distreze! Să se ducă la cinematograf, să înoate la ştrand! Recunoaşteţi şi voi — acum, cît nu e de faţă — că toate astea sînt, oricum, mai plăcute decît...

TUDOR: Dar nu e deloc bine să privim lucrurile aşa, Cora!

CORA (jucîndu-se): Tţ-tţ! (îl îngînă.) „Nu e deloc bine să privim lucrurile aşa!" Dar nici să ne încruntăm, să le luăm în tragic!

MARTA (i se adresează lui Tudor): Pe mine mă cam îngrijorează — drept să vă spun! — lipsa asta a ei de interes pentru carte. Şi, în general, toată lenea ei! Lenea duce în cele din urmă la un anumit... dezechilibru... şi sufletesc, şi moral. Şi un copil, la vîrsta ei...

CORA (întrerupind-o): Zău aşa, să nu exagerăm! Marta! Tu ai nişte ticuri profesionale, dragă: didactico-materno-pedagogice etc., etc... (Rîde.)

MARTA: Oricît ţi-ar displace ţie, nu pot să fiu de acord că lenea e ceva... foarte amuzant şi foarte nostim, un fel de pană la o pălărie, trasă cochet pe o sprinceană !

TUDOR (surîde): Ei, da, nici chiar aşa!

MARTA: E un cusur serios, nu e o glumă, Cora! Şi pe urmă — nu spun ceva cu totul nou — un cusur nu creşte niciodată singur: face ramificaţii, aderenţe... Are nevoie — ca să spun aşa — şi de alte cusururi complementare, cu care să se asorteze...

TUDOR: Asta cam aşa este.

CORA: Cu alte cuvinte... de la lene la crimă nu e decît un singur pas! Ah, Marta!...

MARTA: In sfîrşit, dacă n-ar fi decît că lenea te constrînge la un moment dat să renunţi la orice fel de scrupul ca să trăieşti, comod, din munca altora...

CORA (alintat): Ştii ce? Te rog foarte mult să mi-o laşi pe Manuela mea în pace, să nu mi-o amărăşti cu... „moralele" tale!

TUDOR: Nu te supăra, Marta... Cora e un copil mai mare decît Manuela, crede-mă!

CORA: Ah, Marta, să te pun la curent! Punctul unu: Luiza e îndrăgostită! Da, ma chere, îndrăgostită. Ei, ce zici? Ai ceva împotrivă? (Imediat.) Punctul doi: a trecut în anul trei la... La... la ce?... (Se uită la Tudor.)

TUDOR: La chimie industrială.

CORA: A, da, industrială!

MARTA (cu emoţie): îndrăgostită, Tudor?

TUDOR: Da, şi cred că destul de serios! Dar, te rog: te faci că nu ştii nimic. Aşteaptă să-ţi vorbească ea, dacă o să vrea.

CORA: Poţi să aştepţi mult şi bine, Marta! Dacă mie nu-mi spune nimic! Doar Tudor e în confidenţele ei, atît!

MARTA: Şi cine e...?

TUDOR: Un tînăr inginer, Horia Cotaru. Lucrează cu mine pe şantier. L-a cunoscut acum vreo patru luni, cînd Luiza a fost pentru prima oară la mine, la Păuşani... Ai să-l vezi astă-seară. Cred că vine aici.

MARTA (cu emoţie): Da? Ce noroc să-l pot cunoaşte! Mai vorbeşte-mi despre el, Tudore! Dacă lucrează cu tine pe şantier, înseamnă că-l cunoşti bine.

TUDOR: Da, îl apreciez. E un băiat foarte capabil. Munceşte bine. E inteligent şi este... un bun comunist.

CORA (ironic): Toate calităţile!

MARTA (cald): Şi o iubeşte, Tudore?

TUDOR: Cred că da. Sper că da! E un om serios şi, am impresia, loial!

CORA: În orice caz, e un tip destul de interesant — din punct de vedere fizic, vorbesc. Trăsături viguroase, expresive, are alură, poartă bine hainele! Şi nu chiar lipsit de educaţie — ceea ce e destul de surprinzător!

MARTA: Şi Luiza cum e, Tudore, de cînd e îndrăgostită? E mai senină sau mai întunecată? Vreau să ştiu dacă e fericită.

CORA: N-am observat vreo schimbare.

TUDOR: N-ai dreptate! E mai... mai adunată în ea.

MARTA: Da, Luiza are o forţă de interiorizare!... E un om serios, adînc. Mai spune-mi, Tudore: aşadar, Luiza îndrăgostită!

CORA (intră Luiza şi Manuela. Se reped spre Tudor): Şi, în sfîrşit, punctul trei: am slăbit un kilogram! Dar cu ce eforturi!

LUIZA: Tata! (îl sărută.)

MANUELA: Lasă-mi-l şi mie! (îl sărută.)

LUIZA (lui Tudor): Te aşteptam! (O vede pe Marta. Se îndreaptă spre ea. O îmbrăţişează cu reţinere.) Bine ai venit!

MANUELA (sărutind-o şi ea pe Marta): Să nu te superi că nu ţi-am mai răspuns la scrisoare, dar pe mine, decît să mă pui să scriu, mai bine... să-mi faci orice! Nu-mi place să scriu!

MARTA (cu tandreţe): Ce mare te-ai făcut, Manuela!

LUIZA (se apropie de Tudor): Tată, aţi venit cu... totii?

TUDOR: Da. (Pauză.) Adică...

CORA: A venit cu Siominii. Horia e in Bucureşti, nu ţi-a telefonat?

LUIZA: E in Bucureşti? De cind?

TUDOR: De cîteva zile. Îţi explic eu.

MANUELA: Totdeauna ai fel de fel de secrete cu Luiza, şi cu mine, nici unul...

TUDOR (rizand): Bine, bine, o să am şi cu tine.

MANUELA: Dar cînd? Cora, cred că n-ai uitat: avem şi noi două un secret: cinci\ Mi-ai promis că azi, sigur de tot!

CORA (expeditiv): Ţi-am promis, dar nu-mi bate capul!

TUDOR (către Luiza, care a ieşit pe terasă): Luiza, tu vrei să vorbim... (O urmează.)

MANUELA: Vin şi eu cu voi.

MARTA: Manuela, nu rămîi puţin cu mine?

MANUELA (jenată): Ba da... (Imediat.) Cora, hai dă-mi, mă reped chiar acum să-i duc.

CORA: Miine. Spune-i să aştepte pînă mîine!

MANUELA: Iar începi? Vezi cum eşti?! De data asta nu se mai poate — mai mare ruşinea —, i-am promis că azi îi duc sigur! Da' omu trebuie să mai aibă şi un cuvint, ce-i asta? N-ai zis tu, azi-dimineaţă, că da? Şi acum tot nu...?

CORA (excedare): îngeraşule! Te rog!

MANUELA (se ţine după Cora, care se îndreaptă spre uşa laterală): Cora! Să ştii că dacă nu-mi dai, îi spun lui tata - Pe cuvîntu meu că...

CORA: Dacă-ţi convine... N-ai decît! (Iese.)

MANUELA (strigă): Nu-mi convine, nu-mi convine! Sigur că nu-mi convine! Dar de spus, tot îi spun! (Porneşte val vîrtej spre celălalt capăt al living-room-ului, urmărită de privirea contrariată a Martei.)

MARTA: Manuela, despre ce este vorba?

MANUELA: N-are decît să ştie toată lumea! (Vine pe terasă.)

TUDOR: Ce e, Manuela, ce s-a întîmplat?

LUIZA: De ce dai buzna aşa? Lasă-ne puţin singuri...

MANUELA (îi tremură glasul): Trebuie să vă spun ceva: n-am luat admiterea! Uite aşa: n-am trecut, şi gata!

TUDOR (încruntîndu-se): Ai căzut!

LUIZA (clătinînd din cap): Vezi, Manuela...

MANUELA (lui Tudor): Şi acum spune-i, te rog, Corei să-mi dea banii pentru profesoara de engleză.

TUDOR: Cum? Nici pînă azi nu i s-au plătit lecţiile?

MANUELA: Nici!

TUDOR (după o tăcere): Bine, Manuela. Bine. O să mai stăm de vorbă. Acum lasă-ne puţin...

MANUELA (se urneşte cu greu din loc): Vă las!... Vă las!... Sigur, voi tot timpul aveţi secrete! (Răspunzînd privirii Martei.) Dacă am căzut, am căzut! Acum ce vrei să fac? (Plînge.)

MARTA (îmbrăţişînd-o): Să nu plîngi... Dar... să te pregăteşti mai bine pentru la toamnă! (Cald.) Promiţi, Manuela?

CORA (apare în pragul uşii prin care a ieşit): La masă! Toată lumea la masă!

TUDOR (strigă): îndată, Cora, îndată!

(Manuela şi Marta ies prin uşa laterală.)

LUIZA (în continuarea discuţiei cu Tudor): Ultima lui scrisoare am primit-o acum opt zile. I-am răspuns imediat.

TUDOR: Ţi-a mai scris de atunci?

LUIZA: Nu. Dar nu eram neliniştită! Ştiam că va veni! Că o să mă caute, că, în sfîrşit, nimic nu se poate schimba între noi... (Pauză.) Cum e cu putinţă? (Pauză.) Să fie în Bucureşti de atîtea zile... şi s-o aflu de la tine... Ce s-a putut întîmpla?

TUDOR: ...

LUIZA (pauză): Tată, dacă m-am înşelat?

TUDOR: Cum, dacă te-ai înşelat?

LUIZA: Dacă am înţeles eu mai mult decît este?... (Pauză.) Acum, cînd mă gîndesc mai bine... Nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte. Nici eu nu i-am spus lui. Mi se părea că ştim bine amîndoi tot ce trebuie să ştim... Ce s-a putut întîmpla? Să fie în Bucureşti şi să nu mă caute...

TUDOR (calm): Eu am o explicaţie. Şi cred că e cea mai aproape de adevăr.

LUIZA: Spune!

TUDOR: Aşa cum îl cunosc eu pe Horia, pot să te asigur că s-ar purta cu totul altfel faţă de tine... dacă tu n-ai fi fiica mea!

LUIZA: Nu înţeleg! Dar ce are împotriva ta?

TUDOR: Nu despre asta este vorba! Horia Cotaru este, cum ştii, un om foarte mîndru... Nu vreau să spun: orgolios....

LUIZA: Are un mare simţ al demnităţii!

TUDOR: Tocmai! De aceea... (îşi caută cuvintele) trebuie să înţelegi: atîta vreme cît va rămîne pe şantierul Păuşani — într-un fel, în subordinea mea —, tot atîta vreme va păstra şi o anumită rezervă fată de tine.

LUIZA: Crezi?!

TUDOR: Da: din mîndrie, din demnitate, din excesivă scrupulozitate, dacă vrei, el respinge cu anticipaţie orice sprijin pe care presupune că i l-aş putea da eu, în relaţiile noi care s-ar crea. Înţelegi?

LUIZA: încerc...

TUDOR: Nu admite ca relaţiile noastre de muncă să fie influenţate, dar— mai ales — să se presupună că ar putea fi influenţate de cealaltă relaţie: eu fiind tatăl tău... Nu vrea să se spună că-şi datorează succesele în muncă protecţiei mele...

LUIZA: Bine, dar un om ca el e în afara unor asemenea suspiciuni !

TUDOR: Asta spun şi eu ! Şi ştii ce se întîmplă? Din cauză că veghează cu atîta străşnicie să nu fim acuzaţi de familiarism, să nu fiu eu acuzat de „favoritism", cade cu precizie în cealaltă extremă. înţelegi? Adică, se creează între el şi mine un fel de tensiune — uneori, chiar cu toate aparenţele ostilităţii.

LUIZA: Şi ce e de făcut? E destul de grav...

TUDOR: Un singur lucru, şi cît mai curînd: să ne despărţim. Eu şi cu Horia Cotaru nu trebuie să mai avem relaţii de muncă.

LUIZA: Cum adică?

TUDOR: Adică, să mă lupt să-l aduc, pentru tine, să lucreze aici, în Bucureşti.

LUIZA (cu emoţie): Ai putea să-l aduci în Bucureşti?

TUDOR (o mîngiie pe păr): Deci, fata mea este foarte serios îndrăgostită!

LUIZA (simplu): Da, tată! (Pauză.) Ştiu foarte sigur că-l iubesc. Pe el, şi numai pe el. Şi niciodată pe altul.

TUDOR: E bine, e frumos să crezi!

LUIZA: Dar nu numai cred, sînt convinsă!

TUDOR: Mă sperii uneori: eşti atît de categorică, de definitivă!...

LUIZA: De ce te sperii?

TUDOR: Fiindcă e greu de trăit aşa, draga mea: la exigenţa asta maximă, la tensiunea asta maximă!

LUIZA: Dar aşa trebuie să trăim, tată! (Gindeşte.) Tată... în prima clipă... m-am bucurat cînd mi-ai spus că ai putea să-l aduci aici, la Bucureşti. A fost un entuziasm de moment! Dar am greşit. Şi tu, iartă-mă... te-ai gîndit numai la mine.

TUDOR: Şi la el. Dacă te iubeşte, o să fie fericit să fiţi împreună...

LUIZA: Dacă mă iubeşte... Nu mai ştiu acum!... Dar chiar dacă ar fi aşa... (Pauză.) Nu, tată, nu trebuie să întreprinzi nimic fără consimţămîntul lui... Eu ştiu, fiindcă mi-a spus-o: se simte legat de şantier — de Păuşani... Şi e foarte util acolo! Nu e mult de cînd am aflat-o chiar de la tine!

TUDOR: Da, fireşte.... Dar dacă i se încredinţează o slujbă la Bucureşti, nu înseamnă că în noua lui slujbă nu va fi tot atît de util cum e acum pe şantierul Păuşani! Poate chiar e mai multă nevoie aici de el, decît dincolo !

LUIZA: Dacă-i aşa, de ce trebuie să intervii tu? Nu, să n-o faci, tată!

TUDOR: Mergi prea departe, Luiza!

LUIZA (intrerupîndu-l): Nu, tată, nu te supăra. Ştiu... Eşti gata să faci totul pentru mine, din dragoste pentru mine! Dar... Ce ciudat! Pentru prima oară, gîndim unul într-un fel, şi celălalt într-alt fel!

TUDOR: Ei, asta e!...

LUIZA: Pe de o parte... spui că Horia are anumite rezerve pentru că sînt fiica ta. Că nu vrea să se creadă că datorează ceva protecţiei tale...

TUDOR: Exact!

LUIZA: Atunci cum îţi închipui că ar accepta să-i obţii tu un loc în Bucureşti?

TUDOR: Întîi... că n-ar trebui să o ştie... Nici nu e bine să ştie că datorită mie...

LUIZA (lovită): Să-i ascundem că...?

TUDOR (imediat, interzicindu-i replica): Aşteaptă! Adevărul e că, în realitate, nici nu ar fi datorită mie. Datorită (uşor enervat) meritelor lui! Şi tu ce-mi ceri, în fond? Ar fi drept să nu-l promovez într-un post superior? Adică, atunci cînd se discută despre el la minister, ce să fac, să nu spun că e priceput, că e destoinic?... Dacă ei îl socotesc necesar într-un loc de mai mare răspundere, ce să fac, să mă opun?

LUIZA: Dar poate nu-l propun pentru Bucureşti.

TUDOR (zîmbind): Şi dacă, totuşi, pentru Bucureşti? (Ironic.) Sau crezi, poate, că e mai bine să-l persecut?! Numai aşa, să nu se creadă că-l susţin?

LUIZA: Tată!

TUDOR: Haide, Luiza, zău, fii cuminte! O să vină astă-seară aici şi o să stai cu el de vorbă. Şi...

LUIZA: Crezi că vine, tată?

TUDOR: Eu l-am invitat încă de luni, cînd a plecat la Bucureşti.

LUIZA: De luni e aici! De patru zile!

TUDOR: De altminteri, îi putem da un telefon la fratele lui, doctorul Cotaru, la care trage de obicei.

LUIZA: Nu, nu vreau să-l chem eu.

CORA (care a apărut in prag agasată): Totuşi, ce-ar fi să vă decideţi să veniţi la masă?

TUDOR: Haide, Luiza, nu vreau s-o supărăm. Nu fi tristă! Te rog eu. îţi promit eu: va fi totul foarte bine!

LUIZA: Dacă imi spui tu, ştiu sigur că aşa va fi! Tu te ţii întotdeauna de cuvînt! (Tudor şi Luiza se îndreaptă spre uşa laterală. Soneria telefonului.)

TUDOR (se întoarce din urmă, ridică receptorul): Alo! Alo, da, Lipşa.

LUIZA (rămîne în loc, aşteaptă).

TUDOR (în continuare): Da. (Se întunecă. îi face semn Luizei să plece. Luiza iese.) Alo, Păuşani? Alo. Da... Panait! Ai mai chemat la orele douăsprezece? Nu, nu mi s-a spus. S-a întrerupt convorbirea, s-a defectat linia? Da, vorbeşte! (Se încarcă de atenţie. Din ce în ce mai întunecat.) Cum? Cînd? Cînd au venit? După plecarea mea! Bine, Panait, îţi mulţumesc că mi-ai telefonat. Chiar astă-seară... nu ştiu dacă voi putea... (Pauză.) În sfîrşit. În orice caz, mîine dimineaţă sînt acolo, la prima oră! Bine, am să încerc... (închide. Se plimbă cîteva minute agitat în sus şi în jos, pe o arie mică. Se repede deodată la telefon, formează un număr.) Alo, Traian, tu eşti? Eu sînt, Tudor. Traiane, am o rugăminte la tine. O mare rugăminte! Ştiu că ai nişte bani puşi deoparte. (Pauză. Se întunecă.) Mda. (Ascultă.) Şi n-ai nici o altă posibilitate? (Nervos.) Ce rost are să-ţi mai dau explicaţii? Dacă nu poţi, nu poţi! La revedere. (închide, formează alt număr.) Alo, Grigore? Aici, Tudor. Ascultă, Grigore, trebuie să mă salvezi: am nevoie urgentă — urgentă, auzi? — de o sumă de bani... (Pauză.) Nu, nu cîteva mii de lei... Mult mai mult, Grigore!... (Pauză.) Dă-mi o idee: la cine crezi că aş putea apela? Nu, te rog, gîndeşte-te acum, nu pot să-ţi las timp... (Ascultă, cu receptorul la ureche.)

CORA (din prag; cu nervozitate, aproape dezagreabilă): Tudore, zău, exagerezi! Stăm patru femei, dintre care una actuala ta nevastă şi alta fosta ta nevastă, şi tu faci conversaţie la telefon!

TUDOR (voce stinsă): Bine, Grigore... Iartă-mă că te-am deranjat. (închide; se ridică, se îndreaptă spre Cora.) Nu-ţi stă bine supărată!

CORA: Nici ţie, nepoliticos! (încearcă să repare; îl sărută pe obraz.) Hai, dragule! (Dispar amîndoi prin aceeaşi uşă — în timp ce cade cortina.)

S F I R Ş I T U L T A B L O U L U I 1


TABLOUL 2

Acelaşi decor, în seara aceleiaşi zile. Un cer înstelat deasupra terasei; în jilţuri de paie, în jurul mesei, Ada Siomin, Marta, Cora, Tudor, Matei Siomin. Luiza e în picioare, rezemată cu spatele de marginea terasei, pe care sînt aşezate lădiţe cu flori.

În living-room ard toate becurile. Cînd se ridică cortina, Anişoara traversează încăperea cu o tavă de argint, pe care sînt farfuriile cu tort şi linguriţe. În urma Anişoarei, Manuela.

Se ascultă muzică. Un concert la pick-up. Luiza schimbă plăcile.

MANUELA: Ai tăiat nişte felii aşa de subţiri, că...

ANIŞOARA: Că, ce?

LUIZA: Sst! Manuela!

MANUELA: Trebuie să dai pe puţin două porţii de persoană!

ANIŞOARA: Nu, zău?! Păi, dacă astea-s subţiri, atunci eu sînt... Da'vorbeşti aşa!... (Îi mai dă o felie.) Poftim, „persoano"!

LUIZA: Anişoara! (Pauză; se opreşte muzica.)

ADA: Frumos!

MATEI: Foarte frumos!

MARTA: Bravo, Luiza, ai avut o idee excelentă!

LUIZA: Ascultăm pe urmă şi finalul, da? (Tudor toarnă vin.)

MANUELA: Tată, te rog şi mie un pic mic...

TUDOR: Bine, un pic mic... (îi toarnă vin in pahar.)

CORA (văzind-o pe Manuela): Ai auzit, îngeraşule? Pleci la Cluj, în vacanţă!

MANUELA: La Cluj?

CORA: Aşa vrea ea! (Arată cu capul spre Marta.)

ADA (cu dorinţa de a atenua): Nu, Manuela, mama ta spune că vrea să vii la ea în vacanţă... Să se poată ocupa de tine. înţelegi? Ca să iei examenul în toamnă... Nu e deloc rea ideea...

MANUELA: Ba e foarte, foarte rea! Eu vreau să plec cu Cora şi cu Luiza la mare! Nu-mi place la Cluj!

TUDOR (in continuarea unei discuţii cu Matei): Eu ştiam asta de mult: cu Nedelea nu faci nimic dacă îl iei cu răul. În schimb, cu o vorbă bună...

MATEI: Aşa e! De cînd l-ai lăudat atunci în raport, lucrează cît zece!

CORA: Cine e Nedelea ăsta, de care nu vă mai săturaţi să vorbiţi?

TUDOR (cu efortul, tot timpul, de a nu lăsa să transpară neliniştea lui): Un dispecer de la noi, draga mea.

ADA: Luiza, de ce eşti aşa de tăcută în seara asta? (Ise adresează Martei.) M-am împrietenit cu fiica dumitale cînd a fost la noi, la Păuşani. Au fost nişte zile foarte frumoase, nu-i aşa, Luiza?

LUIZA: Da...

CORA (se adresează Adei): Aş putea să jur că Tudor şi cu bărbatul dumitale vorbesc tot despre Nedelescu, Nedelea ăla, cum îi zice... (Rîde.)

MATEI: Zău că nu!

CORA: Dar, în orice caz, tot despre şantier! Trebuie să-i despărţim.

ADA: Cred că n-o să reuşim.

MANUELA: Luiza... tu nu-ţi mănînci tortul? (îi face semn să-i cedeze porţia.)

LUIZA (ii trece Manuelei farfuria ei).

ADA: Manuela, îmi dai şi mie?

MANUELA: Poftiţi, vă rog!

ADA: Am glumit, drăguţo!

MANUELA: Anişoara asta a tăiat nişte felii aşa de subţiri, că nici din două porţii nu înţelegi nimic!

MATEI (în continuarea discuţiei, care s-a purtat cu ton scăzut): Poate că...

TUDOR (foarte atent): Poate că...?

MATEI: Ştiu şi eu?! Mă întreb: să nu fi făcut bine Panait recepţia? Spune, ce părere ai despre Panait ăsta?

TUDOR: Am o părere... bună, în general. E activ, are iniţiativă.

MATEI: E un om cinstit?

TUDOR: Aşa, cel puţin, cred.

CORA (îi vorbeşte Adei): Se asortează foarte bine culoarea rochiei la părul dumitale. Rămîi mai mult timp la Bucureşti, sau îţi reurmezi soţul la Păuşani?

ADA: ll reurmez. De altfel, lucrez şi eu acolo. Da! La serviciul de coordonare, de aproape două luni.

MARTA (întreabă în şoaptă): Ce-i cu tine, Luiza?

LUIZA: Nimic.

MATEI (în continuarea discuţiei cu Tudor): în orice caz, am să verific registrul de recepţii, l-am cerut...

TUDOR (surprins): L-ai cerut ? Cînd?

MATEI: Ieri. E la mine în birou. L-am luat să-l cercetez. Cu ce plecăm mîine dimineaţă la Păuşani?

TUDOR: Maşina s-a întors pe şantier, aşa că o să plecăm cu acceleratul de 6,20...

ADA: Matei, dă-mi, te rog, o ţigară. Dar parcă trebuia să vie şi Cotaru în seara asta?!

CORA: Da. Nu ştiu de ce n-o fi venit!

ADA (se uită de aproape la broşa pe care o poartă Cora): Frumoasă broşă, foarte frumoasă...

CORA: îţi place? O adevărată achiziţie, nu?

TUDOR (se uită şi el la broşă, apoi întrebător la Cora).

CORA (se face că nu-i observă privirea. I se adresează Adei): Ah, abia aştept să plecăm la mare!

MARTA: Manuela, ţi-e somn?

MANUELA: Mie? Nu! (Comică.) Mie nu mi-e niciodată somn cînd avem musafiri! Dar dimineaţa, la şcoală, mai ales la prima oră, casc tot timpul. Şi la a doua.

ADA: Spune, Manuela, şi ce vrei tu să urmezi după ce termini şcoala medie?

MANUELA: Oho! Mai am pînă atunci!

MARTA: Totuşi, nu te-ai gîndit de loc... ce ţi-ar plăcea?

MANUELA: Nu ştiu ce o să urmez. Poate că nimic! Da' ce, Cora are studii?

CORA: Ocupă-te mai puţin de mine, îngeraşule!

MARTA (ii vorbeşte încet): Mai întîi, am hotărît să învăţăm împreună pentru admitere, da?

MANUELA: Întîi mă duc cu Cora şi Luiza la mare, şi p-ormă...

LUIZA: Ascultăm finalul, da?

TOŢI: Da, da, sigur! (Pauză, muzică. Soneria de la intrare.)

MANUELA (aleargă spre uşa din faţă; deschide): în sfîrşit! Uf, bine c-ai venit odată! (Intră Horia Cotaru )

HORIA: Bună seara, Manuela. Cheam-o, te rog, pe Luiza

MANUELA (îl ia de mînă, îl duce spre un fotoliu): Stai aici! Să nu te mişti de-aici! Mă duc s-o chem. (Se precipită spre terasă, îi face semn Luizei să vină.)

LUIZA (intrînd, are o mişcare de elan spre Horia, o lucire de bucurie în ochi, care se stinge imediat, întîlnindu-i privirea): Horia!

HORIA (şi-a reprimat emoţia primului moment. Păstrează o reţinere pe care Luiza a perceput-o de îndată — s-a oprit brusc în loc, la cîţiva paşi distanţă de el).

LUIZA (îşi lasă privirea grea în ochii lui Horia; rosteşte încet): Bună seara, Horia! Credeam că nu mai vii.

HORIA: Am venit, totuşi! (O tăcere încărcată, în care Luiza se uită adînc în ochii lui Horia.)

LUIZA: „Totuşi"! (Pauză.) Ai o privire nouă, Horia, pe care nu ţi-o cunosc.

HORIA (tulburat): E... posibil.

LUIZA (după o pauză): E ca şi cînd te-ai uita acum la mine pentru prima oară şi nici n-ai prea şti bine... cine sînt!

HORIA: Nu eşti prea departe de adevăr! (Din nou o tăcere în care cei doi se privesc intens.)

LUIZA: Ce este, Horia? Ce s-a petrecut cu noi şi eu n-am aflat încă?

HORIA (cu zbucium): Nu pot să-ţi spun acum. Nu pot încă! Acum, nu ştiu bine ce trebuie şi cît trebuie să-ţi spun. (Pauză. Cu efort.) Bănuiesc că ştii: sînt în Bucureşti de cîteva zile.

LUIZA: Da, ştiu...

HORIA: Sigur, te-ai întrebat de ce nu te-am căutat?! Fireşte, aveai tot dreptul să te întrebi!

LUIZA: Îţi mulţumesc că-mi recunoşti barem acest drept...

HORIA: Aş fi putut să-ţi spun că n-am putut veni, că am avut treburi care m-au împiedicat! în sfîrşit, aş fi putut găsi pretexte — onorabile, politicoase, poate chiar convingătoare!

LUIZA: N-ai fi putut.

HORIA (după o pauză): Iată adevărul: Luiza, n-am vrut să vin! N-am vrut să te mai caut. N-am vrut. înţelegi?

LUIZA: Nu mi-e uşor să înţeleg! (Pauză.) E voie să te întreb: de ce?

HORIA: Nu mă întreba acum.

LUIZA: Atunci... să te ajut! Poate că eşti aici — în clipa asta — numai pentru a-mi spune că nu vei mai veni niciodată.

HORIA: Nu ştiu încă... Nu ştiu!

LUIZA: Atunci nu mai rămîne decît să mă asiguri — cum se obişnuieşte, se pare, în asemenea ocazii — că ai pentru mine... multă stimă... multă prietenie, dar că, bineînţeles, dragostea este cu totul altceva. Şi să-mi explici că erorile regretabile sînt posibile şi între oamenii de perfectă bună-credinţă...

HORIA (atacă): Nu, Luiza! Altceva aş vrea să-ţi spun: dragostea înseamnă, înainte de orice, încredere! Cînd încep dubiile, sentimentul se alterează, se maculează... Te simţi tu însuţi, în primul rînd, degradat moralmente.

LUIZA: Şi de ce mi-o spui mie? Cu ce o merit?

HORIA: Luiza... (Intră Tudor.)

TUDOR (înaintează cordial spre Horia): Ia te uită! Mă bucur că ai venit! (îi strînge mina.) Bună seara!

HORIA (foarte reţinut. Schiţează vag un gest de politeţe).

TUDOR: Luiza, de ce îl ţii aici? Veniţi amîndoi dincolo...

HORIA: Eu am venit doar... să-mi cer scuze că nu voi putea rămîne.

TUDOR: Dar de ce? Îmi pare rău!...

HORIA (ironic): Profit însă de ocazie, să vă mulţumesc că vă osteniţi atît de mult să obţineţi transferul meu în Bucureşti, deşi — iertaţi-mă! — nu-mi aduc aminte să vă fi rugat...

TUDOR (amabil): Cu modestia dumitale, desigur, n-ai fi făcut-o niciodată! La drept vorbind, mi-aş putea reproşa chiar că m-am ocupat prea puţin de situaţia dumitale...

HORIA: Vă faceţi pe nedrept reproşuri! (Ironic.) V-aţi ocupat cu foarte multă stăruinţă!

TUDOR (trecînd peste replică): Dar n-am făcut nimic mai mult decît că... venind o dată — sau de mai multe ori — în discuţie, la minister, numele dumitale...

HORIA (intrerupindu-l): Dar aveţi o adevărată sete de a vă explica!

TUDOR (amabil, vrind să dea ton de glumă; bravînd): Spune, mai bine, o disperată sete de a mă face înţeles! (Rîde uşor.) Şi, cum îţi spuneam: venind vorba despre dumneata la minister, mi-am exprimat şi eu — ca şi ceilalţi, de altfel — părerea, că ţi s-ar cuveni, pentru pregătirea dumitale, pentru capacitatea dumitale, un post mai important, un post de conducere, aici, în Bucureşti. Asta e tot!

HORIA (ironic): Dar de ce ţineţi neapărat să diminuaţi importanţa sprijinului — necerut de mine — pe care vă obosiţi să mi-l oferiţi?!

TUDOR: Dragul meu, dar...

HORIA: ...Fiindcă sînt informat că încă din vara trecută vă zbuciumaţi pentru transferul meu!

LUIZA (ridică o privire uimită spre tatăl ei).

TUDOR (răspicat): Inexact!

HORIA: Foarte exact!

LUIZA: Tatăl meu nu minte, Horia! Nu-ţi dau voie să pui la îndoială nici un cuvînt din ce spune el!

HORIA (se uită lung la Luiza. Privirea i se încălzeşte; se întoarce spre Tudor): Trebuie să recunoaşteţi totuşi că v-am declarat personal — şi nu numai o dată, ţin să vă amintesc — că mă interesează, că mă pasionează munca mea de pe şantierul Păuşani! Că nu doresc să o schimb. Nu doresc să vin la Bucureşti. Este adevărat?

LUIZA: E adevărat, tată? Ţi-a spus că nu doreşte...? Şi totuşi, tu...

TUDOR: Da, poate... în orice caz, mai demult!... Am avut, oricum, vreme să uit şi să cred că, totuşi, un post la Bucureşti îl poate interesa!

HORIA (categoric): Nu mă interesează!

TUDOR: Nu pot decît să fiu încîntat că vom putea lucra, că vom putea colabora mai departe împreună.

HORIA: Nu mă îndoiesc!

TUDOR: Şi acum, o să te rog să mă ierţi... Am oaspeţi, cum bine ştii. Contam şi pe prezenţa dumitale! îmi pare rău că nu mai rămîi... (Politeţe afectată.) Siominii, care sînt aici şi te aşteptau, vor fi desigur dezolaţi şi... destul de uimiţi şi ei de scurta dumitale vizită! La revedere! (Se îndreaptă spre terasă.)

LUIZA. (după o pauză): De ce îi eşti atît de ostil? Fiecare cuvînt pe care i l-ai spus era azvîrlit ca dintr-o praştie. (Pauză.) Horia, cine este duşmanul tatălui meu îmi este mie, însutit, înmiit, duşman! Ştii cît îl iubesc pe tatăl meu!

HORIA: Ştiu. (Pauză.) Aş dori, Luiza, să mă înşel! (Pauză.) Şi să-ţi pot cere într-o zi, smerit, iertare... (Pauză.) Nu mi-a fost deloc uşor să-ţi spun tot ce ţi-am spus! (Pleacă.)

LUIZA (singură; cu imens zbucium): Nu înţeleg! Nu pot să înţeleg: ce bănuieli urîte, rele, apasă asupra mea? Cu ce am greşit? Poate, iubindu-l?... (Iese pe terasă, se aşază la celălalt capăt, la distanţă de locul in care se află toţi ceilalţi.)

MARTA (se apropie, încet, cu un fel de sfială, de Luiza): Luiza! (Pauză.) Ce-i cu tine? Ce e cu tine, fata mea?

LUIZA (aproape aspru): Te rog! Te rog, lasă-mă singură, mamă!

MARTA: Şi eu te rog... te rog, Luiza: îngăduie-mi să fiu lîngă tine! Poate, te pot ajuta într-un fel! Sînt mama ta! Nu te ascunde de mine, fetiţo! Descarcă-ţi sufletul. (Cald.) Hai, fata mea!

LUIZA: Spune, ce vrei tu acum, mamă? Vrei să fim prietene aşa, dintr-o dată? Crezi că se poate?

MARTA: De ce să nu se poată, Luiza?

LUIZA: Fiindcă... prietenia e o treabă grea! Trebuie să fii înzestrat pentru ea. Cere şi inspiraţie! Trebuie să ştii şi cînd să vii!

MARTA: Şi acum nu trebuie să vin?

LUIZA: Acum! Acum e atît de tîrziu ! M-am obişnuit de multă vreme să nu mai am nevoie de tine!... Iartă-mă! Ştiu că e greu pentru tine, dar poate, într-un fel, ai vrut să fie aşa. Cred că e pentru prima oară cînd ţi-o spun.

MARTA: Sînt multe lucruri pe care noi două nu ni le-am spus încă! Mai ales eu ţie, Luiza!... Şi totuşi, într-o zi va trebui să...

ADA (ridicîndu-se): Vă mulţumesc. A fost foarte frumos.

CORA: Îmi pare rău că nu mai staţi... E abia unsprezece!

ADA: Da, dar mîine e zi de lucru.

MARTA: Plec şi eu...

(Cora şi Tudor fac oficiile de gazdă, strîngeri de mină etc.)

TUDOR (conducînd-o pe Marta): Marta, te aşteptăm şi mîine!

MARTA (răspunde cu un semn al capului. O sărută pe Manuela): Acum mergem la culcare, da? Pe mîine! (Iese.)

CORA (cască): A fost destul de anost cuplul Siomin în seara asta, nu? Şi... Marta. Nu ştiu ce e cu ea! N-o găseşti foarte schimbată? E parcă din ce în ce mai mult „belferiţă" şi din ce în ce mai puţin femeie!

TUDOR (n-a ascultat-o, e absorbit de cu totul altele): Eu mai am treabă, mai trebuie să lucrez ceva.

CORA: La ora asta? Tudore, dar cînd mai dormi, dragule? Eu mor, dudui de somn!

TUDOR: Foarte bine... Du-te şi te culcă, draga mea!

LUIZA (neobservată, pe terasă, se aşază într-un jilţ).

MANUELA: Te rog frumos, Cora, mîine nu uita... (Iese.)

TUDOR: Cora, cum de nu s-au plătit încă lecţiile de engleză?

CORA: Nu mă certa! (îşi încolăceşte braţele în jurul gîtului lui.) Te rog să nu mă cerţi...

TUDOR: Totuşi... ai avut banii de cîteva ori pînă acum. Şi nu sînt de loc de acord cu procedeul...

CORA: Nici eu nu sînt de acord cu „procedeul"... să-mi vorbeşti pe tonul ăsta! (îl sărută.) îmi pare rău că te-am supărat.

TUDOR (se uită atent la broşa pe care o poartă Cora): Cînd ai cumpărat-o?

CORA: Să ştii că n-a costat scump de loc! O ocazie! Recunoaşte că-i superbă!

TUDOR (izbucnind): Tot timpul, tot felul de „ocazii"! Nu vrei să ţii seama. Nu vrei să te gindeşti că am o leafă, o simplă leafă... (Nervos.) Ţi-am spus, te-am rugat, ţi-am explicat: aşa nu se mai poate! îmi plesneşte, îmi crapă capul de atîtea griji! Crede-mă, simt uneori, fizic, că mi se despică în două ţeasta. Mi se scurg creierii! Şi tu umbli după „achiziţii"!... Dar nu mai pot face faţă, înţelegi? Nu mai pot!

CORA: Sărăcuţul de tine!... Sînt o nevastă rea. Foarte rea, nu?

TUDOR: N-am spus asta...

CORA: Cheltuitoare, uşuratică, risipitoare! Merit să mă goneşti! Hai, goneşte-mă!

TUDOR (învins): Ce mă fac cu tine? Nu-ţi rezist! Vrăjitoareo!

CORA: Poate ţi se face milă de mine! Şi nu mă mai goneşti... (Alintat.) Poate n-o să te lase inima să mă zvîrli în stradă, cum aş merita!... Îndură-te de mine, dragule, şi mai ţine-mă lîngă tine! Măcar un pic!

TUDOR: Cred că o să mă mai îndur puţin! (Cald.) Copilule, copilule mare... (O îmbrăţişează.)

CORA: Prin urmare, tot mă mai iubeşti puţin... (Foarte feminină.) Zău că ştiam! Hai, lasă lucrul... Vino să te odihneşti, iubitule! (Tandru-provocator.) Nu vii? O să-ţi pară rău!

TUDOR: Du-te de te culcă, draga mea... Nu te supăra, am treabă.

CORA: Bine, mă duc... Să nu lucrezi mult, auzi? Să nu te surmenezi... (Iese.)

TUDOR (observînd abia acum prezenţa Luizei pe terasă): Luiza, aici erai?

LUIZA: Da, mă uitam la stele... Şi te aşteptam!

TUDOR (nervos): Avem de vorbit noi doi, nu-i aşa? Dar nu acum, Luiza, nu în seara asta!

LUIZA: Dar trebuie să vorbim, tată!

TUDOR: Da, ştiu, draga mea, ştiu, dar uite că în seara asta eu trebuie să termin neapărat un raport pe care trebuie să-l prezint mîine!... Afară de asta, sînt convins că e mai bine să treacă o noapte peste impresiile tale, peste tot... Lumina zilei limpezeşte adesea... totul... Culcă-te şi nu te mai gîndi la nimic. N-are rost...

LUIZA: Dar ce are rost? Ai văzut, tată?... Ţi-am spus eu... Nu trebuia...

TUDOR: Da... A fost poate o greşeală! Nu fi supărată pe mine, Luiza... Şi mai ales, te rog, nu fi tristă, draga mea... Nu fi îngrijorată... Lasă-mi mie grijile. Sînt obişnuit să le duc singur, pe umerii mei. Noapte bună!

LUIZA: Aş fi avut atîta nevoie să stau de vorbă cu tine, tată... (Pauză.) Bine, te las... (Pleacă.)

TUDOR (rămîne singur; reapar deodată, şi intens, in privirea lui, în gesturile lui, neliniştea, îngrijorarea. Se aşază într-un jilţ. Brusc, se decide, formează un număr la telefon): Alo! Getax. Tudor Lipşa, 10—10—30... Da. (Peste o clipă, soneria.) Da, Castorului paisprezece. O cursă mai lungă — şaizeci de kilometri în afară de oraş. Şantierul Păuşani. (Prin uşa laterală intră Manuela, în halat de noapte, cu o tavă în mînă. Păşeşte încet. Aude glasul lui Tudor. Se opreşte o clipă în loc. Tudor n-a observat-o, vorbeşte mai departe.) Da, să vină taxiul chiar acum. Spuneţi-i şoferului să nu claxoneze. Voi fi în faţa casei, voi aştepta! (O vede deodată pe Manuela lingă el. Se încruntă. Continuă la telefon.) Să vină cît mai repede! Mulţumesc. (închide.) Ce cauţi aici? (Răstit.) Ce vrei? De ce nu te-ai culcat?

MANUELA (uluită): Nu te supăra! Ţi-am adus o felie de tort! Mi-am luat una mie şi m-am gîndit să-ţi aduc şi ţie.

TUDOR (acelaşi ton): Cine te-a rugat?

MANUELA: Nu... nimeni! Eu singură m-am gîndit... (Pauză; apoi, cu gravitate.) Unde vrei să pleci, tată?

TUDOR: Ce te priveşte? Ce mă spionezi?

MANUELA (jignită, gata să plîngă): Eu? Eu te spionez?

TUDOR (revenindu-şi): Nu, sigur că nu! (Deodată.) Manuela! Ascultă, Manuela! Tu eşti în stare să păstrezi un secret?

MANUELA (cu emoţie): De cînd vreau eu să am un secret cu tine, tata!

TUDOR: Bagă de seamă, Manuela: nimeni nu trebuie să ştie niciodată. Auzi?

MANUELA: Da. Nimeni. Niciodată!

TUDOR: Jură că orice se va întîmpla, nu va afla nimeni niciodată.

MANUELA (cu solemnitate): Jur, tată! Dar ce nu trebuie să afle nimeni niciodată?

TUDOR: Că eu voi lipsi în noaptea asta de acasă. Că am chemat un taxi. Adică, nimic din ce ai auzit! Clar? Nimic, înţelegi? Peste două ore voi fi înapoi!

MANUELA: Dar unde te duci, tata? Te rog, spune-mi! Jur, n-am să spun niciodată nimănui...

TUDOR: Nu mă mai întreba nimic acum!

MANUELA: Bine ... Nu te întreb. Cu toate că mor de curiozitate să ştiu!... (Pauză.) Mi-am dorit atît de mult să am un secret cu tine, atît de mult!...

CORTINA


ACTUL II

TABLOUL 3

Acelaşi decor. Pe terasă, Anişoara stropeşte florile. E în dreptul unei lădiţe cu flori mari, galbene, cu tijele lungi.

ANIŞOARA: 'Nalte aţi mai crescut voi, astea, galbinile! Ca să vă uitaţi jos în stradă! Ştrengăriţelor! Nu degeaba vă zice la noi în sat „Mărită-mă, mamă". Mare scofală să te măriţi! (Aude soneria telefonului. Ridică receptorul. Răspunde excedată.) A plecat la mare! La mare! Cînd se întoarce? La iarnă! (închide.) Fir-ar să fie ea, crede că nu i-am cunoscut vocea! (Scoate o cîrpă din buzunarul şorţului, începe să şteargă mobila de praf. Intră Tudor prin uşa din faţă. Vîră în buzunar cheia cu care a deschis.)

TUDOR: Bună ziua, Anişoara. M-a căutat cineva?

ANIŞOARA: A telefonat de m-a căpiat la cap, pă puţin de douăj' de ori pînă acum!

TUDOR: Cine?

ANIŞOARA: Doamna aia care a fost aici cu soţu dumneaei, săptămîna trecută. Aia, frate... uite că i-am uitat numele!

TUDOR: Siomin?

ANIŞOARA: Aşa! Siomin! A zis că mai cheamă, ori că vine, nu mai ştiu ! Şi a mai telefonat tot aşa — tot timpul, de nu m-a lăsat de loc să-mi văz de treabă — una Odeta. Asta o tot cheamă pe doamna noastră şi doamna mă învaţă să-i spun că e plecată la mare! La mare! (Şterge praful.) Adineauri, tot dînsa era. Îşi schimbă de fiecare dată vocea în toate felurile: cînd subţire, cînd gros... cînd pă nas — ca să nu ştiu că e dînsa. Dar eu tot o dibui!

TUDOR (se lasă, parcă cu toată greutatea de pe suflet, in fotoliu. Îşi aprinde o ţigară. Pare cu totul absent la ce-i vorbeşte Anişoara).

ANIŞOARA (continuă): Mi se pare că doamna noastră are să-i dea nişte bani ăsteia, de-i zice Odeta. (Pauză.) Vă rog să nu-i spuneţi doamnei, că dînsa, de fapt, are să-mi dea şi mie leafa pe trei luni...

TUDOR: Doamna e acasă?

ANIŞOARA: E la dînsa, în dormitor. Da' Manuela ştiţi unde e? Ce vă închipuţi: pe acoperiş! Stă, stă cu ceasurile să se frigă la soare! A luat şi pisica cu ea. P-aia grasă! Să vedeţi dacă n-o să turbeze pisica la cap! (Şterge de praf fotoliul pe care stă Tudor.)

TUDOR: Mai ai mult? Mai lasă şi pentru mîine, Anişoara.

ANIŞOARA: Ce să las, praful? Bine, îl las, dacă spuneţi dumneavoastră! (Iese prin uşa laterală, bodogănind.) Adică, nici curăţenie nu mai am voie să fac în casa asta! Domnu zice într-un fel, doamna în alt fel... (îşi vorbeşte.) Anişoaro, Anişoaro, ascultă ce-ţi spun; ia-ţi valea, fato! (Prin uşa din faţă intră Luiza.)

LUIZA (se opreşte în faţa lui Tudor): Vii de la minister, tată?

TUDOR: Da, de acolo vin...

LUIZA: Şi?

TUDOR: Am să-ţi spun...

LUIZA: La minister se cunoaşte mersul anchetei?

TUDOR: Bineînţeles! A fost chemat şi Cotaru la minister.

LUIZA: V-aţi văzut?

TUDOR (pauză): Ne-am văzut...

LUIZA: De ce trebuie să-ţi smulg fiecare cuvînt, tată? Ca şi cînd n-ai şti cît mă zbucium şi eu!

TUDOR (cald): Tocmai fiindcă ştiu, draga mea! (Pauză.) Aş fi vrut să te cruţ...

LUIZA: Nu trebuie, tată! Nu trebuie! (Pauză.) Ce mai ai să-mi spui despre Horia, tată?

TUDOR (ezitare, apoi izbucnire): Nimic mai mult decît că este o canalie! O canalie!

LUIZA (a primit lovitura drept în inimă): O canalie? Horia? (Protest, amestecat cu multă durere.) Tată!

TUDOR: Ştiu: te doare. Am vrut să nu-ţi spun... Dar ai stăruit!

LUIZA: Vreau să ştiu totul, tată! Ce s-a întîmplat?

TUDOR (încărcat): Ei bine, „domnul" Horia Cotaru a afirmat, în plină şedinţă la minister, că i-am cerut transferul la Bucureşti pentru a-l înlătura de pe şantierul Păuşaui, unde prezenţa lui mă incomoda! Ai înţeles? Mă in-co-mo-da! Iţi dai seama ce înseamnă, mai ales acum, în plină anchetă, o asemenea acuzaţie?

LUIZA: Nu... nu-mi dau destul de bine seama... (Pauză.) Este o insinuare... Dar care este dedesubtul ei?

TUDOR (nu-i plac explicaţiile pe care trebuie să le dea. Şi totuşi): Clar: că mă stînjeneşte ochiul lui prea... vigilent, îndreptat mult prea direct asupra mea.

LUIZA (indignare, plus durere): Este ca şi cînd ar spune — dacă am priceput bine — că tu ai avea ceva de ascuns... Şi de aceea îţi este incomodă prezenţa lui... (Deodată.) Dar este o acuzaţie îngrozitoare!

TUDOR: îţi dai seama?!

LUIZA: Dar ce anume din comportarea ta i-a stîrnit suspiciuni atît de jignitoare? Atît de grave...

TUDOR: Cînd urmăreşti pe cineva cu duşmănie, cu înverşunare, cînd n-ai alt ţel decît de a-l desfiinţa... oricărui cuvînt, oricărui gest îi poţi da interpretarea care îţi serveşte ţie ca armă! Ce poate fi, de exemplu, mai „suspect" pentru acest ticălos decît faptul că eu am vrut să-l transfer într-un post mai bun, în Bucureşti? De aici, cu toată reaua-credinţă de care e capabil — şi este de necrezut de cîtă rea-credinţă este capabil! — învinuirea: am avut anumite interese pentru a-l îndepărta! Adică—repet! — mă deranja atenţia lui prea trează, îndreptată asupra mea. Face totul pentru a mă... decapita! Pentru a mă compromite! Pentru a mă distruge! Şi cu limbajul — bineînţeles — cel mai „partinic"! Cu argumentele cele mai „partinice"!

LUIZA: Şi de ce vrea să te distrugă?

TUDOR: Ce întrebări naive, ce întrebări copilăreşti poţi pune! Nu îţi este limpede? Pentru a-mi lua locul!

LUIZA (stins): Nu e cu putinţă...

TUDOR (strigă aproape): Deci eşti dispusă să-l crezi pe el şi nu pe mine?

LUIZA: Nu, tată!... (Pauză.) De ce nu i-ai mărturisit adevărul?

TUDOR: Care adevăr?

LUIZA: ...Ai vrut, într-adevăr, să-l aduci la Bucureşti pentru că ştiai că eu îl iubesc... Şi credeai că şi el...

TUDOR: Puteam face o mărturisire de un ordin atît de... intim... în plină şedinţă, la minister?

LUIZA: Nu... Dar lui Horia, între patru ochi, i-ai fi putut spune...

TUDOR (ezitare): Am încercat!

LUIZA: Şi?

TUDOR: Nu mi-a făcut onoarea de a-mi „acorda" o întrevedere... particulară! (Furie.) O canalie! Un ticălos! Un arivist! Cine crezi că a sesizat ministerul? Cine crezi că a cerut ancheta? Cine?

LUIZA (după o tăcere): Horia? (Pauză.) A surprins... nereguli pe şantier?

TUDOR (nu răspunde direct la întrebare): Dacă nu-mi era ostil, firesc ar fi fost — nu? — să mă sesizeze întîi pe mine! Ce părere ai?!

LUIZA: Da, aşa cred şi eu: trebuia să discute întîi cu tine...

TUDOR: Dacă n-ar fi urmărit să-mi ia locul! Ei uite: i-l cedez de bună voie! Mi-am înaintat demisia!

LUIZA: Demisia?! Şi... ţi-au primit-o? Dar, în afară de Horia Cotaru, mai sînt atîţia oameni acolo care, sînt sigură, te preţuiesc şi au încredere în tine! (Imediat.) Sînt convinsă, tată, că dacă Horia ar cunoaşte adevăratul motiv pentru care tu te-ai străduit să-l aduci la Bucureşti... (Pauză.) Ce dreptate am avut: nu trebuia s-o faci fără să-l consulţi. (Fierbinte.) Totuşi, nu este prea tîrziu: spune-i, spune-i că pentru mine ai vrut s-o faci!

TUDOR: Nu. M-aş umili şi te-aş umili, Luiza.

LUIZA: Accept umilinţa. (încet.) Dacă a mărturisi că iubeşti — chiar atunci cînd nu eşti iubită — poate fi o umilinţă... (Cu zbucium.) Nu-mi pasă de mine acum! Totul este să nu mai apese asupra ta acuzaţia...

CORA (glasul ei — de undeva din apropiere): Anişoara, eu nu mănînc azi decît carne la grătar! Şi o salată copioasă de fructe!

ANIŞOARA (traversează living-room-ul; intră şi iese. Bodogăneşte): Ce-o fi aia „copioasă"? Nici în cartea de bucate nu scrie!

TUDOR: S-a cam obrăznicit Anişoara asta! (Pauză.) Corei i-am vorbit foarte în treacăt despre toată... despre toată „ancheta" asta de la Păuşani! (Pauză.) Despre demisie nu i-am pomenit absolut nimic. Nu vreau s-o neliniştesc. Cora are o deosebită sensibilitate, o deosebită fragilitate psihică... îşi pierde uşor echilibrul... Intră în panică: perspectiva unei instabilităţi materiale... înţelegi?

LUIZA (amar): O, cîte trebuie să mai înţeleg!...

TUDOR (trece peste replica ei): Sînt griji pe care Cora, cu structura ei, cu natura ei... gracil-infantilă... nu le poate suporta...

LUIZA (ironie): O, mititica!

TUDOR: Da, da, mai poţi să spui o dată: mititica! Tu eşti mult mai matură decît ea, cu toate că eşti foarte tînără... Cora e un copil mare, dezarmat în faţa vieţii. Are — şi a avut întotdeauna — nevoie de cineva care s-o poarte de mînă.

LUIZA: Mai curînd, de nişte maîini care să muncească pentru ea. Ea stă deoparte şi priveşte viaţa de pe mal! Comod, într-un fotoliu.

TUDOR (reproş): Ai judecat-o întotdeauna fără căldură, fără înţelegere. Cu asprime chiar! Ai un fel de lipsă de... supleţe, Luiza. Un fel de duritate!

LUIZA: Da... poate sînt cum spui tu: „lipsită de supleţe", dură! (Pauză.) M-am străduit totuşi s-o judec cu îngăduinţă. N-am vrut să uit că este femeia pe care o iubeşti! Dar... (Soneria telefonului.)

TUDOR (ridică receptorul): Alo! Păuşani! Da... (Mai stins.) Da... (Luiza ii urmăreşte cu încordare expresia feţei şi fiecare replică.) Da, tovarăşe inspector! (Pauză.) Aş mai fi avut şi mîine treabă la minister, tovarăşe inspector! (Pauză.) Bine, bine, am înţeles! Desigur, iau primul tren. (închide.)

LUIZA (alarmată): Ce e, tată?

TUDOR (cu efortul de a-şi impune calmul): Au nevoie de mine acolo. Şeful anchetei îmi cere nişte declaraţii. Trebuie să plec imediat.

LUIZA: Dar nu e nimic grav, nu?

TUDOR (febril, cu gîndurile împărţite): Nu, desigur...

LUIZA: Te întorci astă-seară, da?

TUDOR (nervos, răspunde mecanic): Da, mă întorc, cred că mă întorc. Să-mi aducă Anişoara repede un taxi.

LUIZA (se precipită spre uşa laterală): Anişoara, o maşină pentru tata. Repede!

CORA (intră imediat prin aceeaşi uşă): Tudor, pleci? Ce s-a întîmplat?

TUDOR: Nimic deosebit, draga mea. M-au chemat... E o şedinţă de producţie la şantier...

CORA: Nu rămîi nici măcar la masă? Uf! Aveam atîtea de vorbit cu tine!

TUDOR (absent): Da, sigur, îmi pare rău...

CORA: Cu plecarea la mare tot n-am aranjat nimic! O să treacă toată vara, zău-aşa! (Amintindu-şi.) A, Tudor, nu ştiu ce ziceai că trebuie să aranjezi la minister. Ai aranjat?

TUDOR: Da, da... e totul în regulă.

CORA: Bravo, dragule! Dar îmi pare rău că pleci aşa de repede! (Intră Manuela. E ciufulită, arsă de soare.)

MANUELA (cîntă pe aria A fost odată un mic copilaş; A fost odată un mari-marinar... A fost odată un mari-marinar... Care avea un frate mic cizmar...)

LUIZA: Isprăveşte, Manuela!

MANUELA: Dar de ce? Eu am compus cîntecul ăsta... Pe acoperiş! Ascultă, să vezi ce frumos e mai departe. (Cîntă.) Şi acest frate, frate mic cizmar...

LUIZA (strigă): Isprăveşte!

MANUELA: Ce ţipi aşa la mine? Dacă mai ţipi, să ştii că te zgîrii... M-am făcut pisică de cînd umblu pe acoperiş! Miau! Miau! (Intră Tudor cu Cora.)

CORA: Să vii repede înapoi, dragule! (îl sărută.)

MANUELA: Unde pleci? Stai să te sărut şi eu ! Nu pleca nesărutat de mine, că nu îţi merge bine!... Extraordinar l-am făcut, din capul meu, acum, pe loc, o poezie! (îl sărută apăsat de cîteva ori în şir.)

TUDOR: Manuela, mă grăbesc...

MANUELA: Stai să-ţi spun ceva la ureche: toată ziua mă gîndesc numai la secretul nostru!

TUDOR (încet): Fii atentă să nu-ţi audă nimeni gîndurile!

MANUELA (încet): Nu, că mă gîndesc în şoaptă! Dar e teribil să te poţi gîndi tot timpul la un secret atît de interesant!

CORA (agasată): Terminaţi odată! Ce „mistere" aveţi?

MANUELA (alintat): Ei, uite c-avem! Sîc! (îl mai sărută, o dată pe Tudor.)

TUDOR: Hai, Manuela, lasă-mă să plec...

LUIZA: Tată!

TUDOR (se opreşte o clipă în loc): Ce este, Luiza?

LUIZA (pauză): Nimic... Te aştept, tată! (Se aude claxonul. Tudor iese grăbit.)

CORA: Luiza, Manuela, haideţi acum la masă! (O ia înainte, spre uşa laterală.)

MANUELA (deodată grav): Luiza, de ce ai strigat adineauri la mine? Altădată... nici cînd mă cerţi nu strigi aşa la mine.

LUIZA (îşi urmăreşte gîndurile).

MANUELA (cu aprehensiune): Ce s-a întîmplat?

LUIZA: Manuela, te rog, lasă-mă singură.

MANUELA: Dacă îmi spui de ce să te las singură, te las!

LUIZA (excedată): Manuela, te rog!

MANUELA: Bine, bine! (Se îndreaptă spre uşă.) Te las... (Cu seriozitate şi cu o surprinzătoare tristeţe.) Numai tu nu ai încredere să-mi spui secretele tale. De fapt, nici n-am nevoie. Dacă ai şti ce plină de secrete sînt eu!... Uf! Abia le mai duc!

CORA (din prag): Cîte invitaţii aşteptaţi să vă mai fac, domnişoarelor? (Pleacă.)

MANUELA (o urmează): Eu n-aşteptam „invitaţie", dar vreau să ştiu ce desert avem... (A ieşit.)

LUIZA (imediat formează un număr de telefon): Alo! Casa doctor Cotaru? Vă rog, cu Horia Cotaru... Alo! Luiza, Luiza Lipşa. (Pauză.) îţi aud consternarea: da, eu sînt ! Trebuie neapărat să-ţi vorbesc. Cît mai curînd cu putinţă. Nu este vorba numai de mine, este vorba... chiar şi de dumneata! (Pauză, apoi ironie.) îţi mulţumesc că, în sfîrşit, ai acceptat să vii. Te aştept. (Pune receptorul în furcă. Peste cîteva clipe, din stradă, glasul Getei, secondat de al lui Dinu: Luizaaa!)

LUIZA (aleargă spre terasă): Da!

GETA (din stradă): Am trecut pe sub balconul tău! Dinu a propus să-ţi facem o serenadă. Eu pretind că e încă prea devreme...

DINU: Atunci venim la noapte!

LUIZA: Nu vă supăraţi, dar acum nu vă pot chema sus. Aştept pe cineva.

GETA: Nici nu aveam de gînd să urcăm. Ne ducem să ne plimbăm. Am vrut doar să ştii: ne-am împăcat. La revedere!

LUIZA: Bravo, Geta. îmi pare bine! La revedere! (Soneria de la intrare. Luiza deschide uşa care comunică cu exteriorul. Intră Ada.)

ADA (răvăşită; o lipsă de control — explicabilă — în gestică, în precipitarea, în intonaţia ei): Luiza, cheamă-l, te rog, imediat pe tatăl tău! E acasă, nu-i aşa? (Nu aşteaptă răspunsul.) Îl caut cu disperare, tot timpul, de astăzi-dimineaţă! De cînd am venit de la Păuşani! Am telefonat aici! Am fost la minister! Plecase de cîteva minute! Cheamă-l, Luiza!

LUIZA (a urmărit-o cu o privire încărcată de o atenţie scormonitoare): Tata nu e aici.

ADA (neîncredere; acuză aproape): Cum, nu e aici? Nu e posibil! Unde e? Sau, poate, mă evită?! (Acuză direct.) Da, probabil! Are toate motivele! (Imperativ cu aceeaşi tulburare, cu aceeaşi nestăpînire.) Du-te, te rog, şi spune-i că este absolut necesar să-i vorbesc. Acum! Imediat!

LUIZA (după ce a privit-o lung un moment): Tata a fost chemat la Păuşani.

ADA: A fost chemat Ia Păuşani? Cînd?

LUIZA (pauză): Ce te face să crezi că tata se ascunde de dumneata? (îi tremură glasul.) Ce uşor aruncaţi, toţi, tot felul de cuvinte... Fără să vă daţi seama... (Cu o bruscă stăpînire.) îţi repet: tatăl meu a plecat la Păuşani. Altceva nu mai am de adăugat.

ADA (după o tăcere): Ştii... sau nu ştii?

LUIZA (refuz de a răspunde).

ADA (vehement): Ştii că bărbatul meu a fost arestat?

LUIZA (tresărire).

ADA (izbucneşte în plîns): 0 născocire monstruoasă! înnebunitoare! (Strigă.) Matei este un om cinstit! Matei e nevinovat! Cine, cine a avut interesul să îndrepte de la început toate bănuielile asupra lui? E o întrebare, nu? O întrebare pe care vreau să i-o pun lui Tudor Lipşa, privindu-l drept în ochi!

LUIZA (clătinîndu-se): Ce vrei să spui?...

ADA (strigă): Tatăl tău ştie, nu se poate să nu ştie că Matei e nevinovat!

LUIZA (glas mic): Tatăl meu era de faţă cînd bărbatul dumitale...?

ADA: Da! Era acolo! (Strigă.) De ce nu l-a apărat pe Matei?

De ce?

LUIZA (ridică glasul): Poate pentru că tatăl meu nu este atît de convins de nevinovăţia lui Matei, cum eşti dumneata! (Cu intransigenţă.) Tatăl meu nu poate fi decît şi numai de partea adevărului! Este singurul răspuns pe care ţi-l pot da!

ADA (se uită adine in ochii Luizei): A fost sustras din biroul lui Matei un dosar cu acte justificative pentru nişte achiziţionări de materiale. Matei a fost arestat: bănuit că el a făcut să dispară dosarul. Ancheta a descoperit lipsa unor materiale de construcţie care au fost înstrăinate, vîndute!

LUIZA (simplu): Foarte grav! Atunci de ce te miri că...?

ADA (strigă): Dar recepţia a făcut-o Panait, nu Matei! Şi totuşi Tudor Lipşa l-a apărat pe Panait, nu pe Matei!

LUIZA (violent): Ce tot vrei să mă laşi să înţeleg? Ce otravă vrei să-mi strecori în suflet? Cu ce infamie îmi tot dai tîrcoale din clipa în care ai venit? Vrei să spui că tatăl meu îl cunoaşte pe vinovat, dar îl acoperă? (I se stinge glasul, inundat de lacrimi.) Dar cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti?... (încet.) Pleacă, te rog...

ADA (cu umanitate): Tu crezi în cinstea tatălui tău. Te înţeleg, Luiza. Eu cred, cu toate temeiurile — cu toate, auzi? —, în cinstea bărbatului meu...

LUIZA (încruntare severă): Şi eu... fără temeiuri, în...

ADA (după o tăcere): Ce crimă morală săvîrşeşte cine te face să-ţi pierzi... (Se îndreaptă spre ieşire.)

LUIZA: Ce să-mi pierd?

ADA (încet): încrederea... O dată cu încrederea se pierde întotdeauna şi ceva din puritatea sufletească. (Ieşind.) Iartă-mă, Luiza. (Imediat.) Nu, nu ştiu dacă eu trebuie să-ţi cer iertare... (A ieşit.)

LUIZA (copleşită; încet, din adine, dureros): Tată! Cît eşti de încolţit din toate părţile... (Plins mic, înăbuşit. Prin uşa laterală intră Cora, urmată de Anişoara, cu o tavă pe care se află o farfurie cu mincare şi tacîmuri.)

ANIŞOARA (punînd tava pe masă): V-am adus să mîncaţi aici, că la masă n-aţi vrut să veniţi...

CORA (se aşază într-un fotoliu, aprinde o ţigară): Aţi vorbit aşa de tare, că s-a auzit totul!

LUIZA: Mi-am dat seama.

ANIŞOARA (simplu): Ei, ce are a face! Se răceşte mîncarea...

LUIZA: Ia-o de aici. N-am nevoie.

ANIŞOARA: Ei, ce vorbă-i asta? Omul trebuie şi să mănînce.

CORA: Spune, Luiza, tu crezi că Siomin ăsta e nevinovat? Adică, mai ştii?! Cu toate că mie personal nu mi-a fost simpatic niciodată: are o privire... cu care parcă te scotoceşte şi prin buzunare. Tu... ce crezi? (Luiza tace.)

ANIŞOARA: De ce credeţi dumneavoastră că domnu ăsta... na, că iar i-am uitat numele...

CORA: Siomin!

ANIŞOARA: Aşa. Ei, să zicem că dînsu a furat... Da' ce vă închipuiţi, că dacă a furat, n-a tras şi pe altu după dînsu? Că asta e ştiut: fură unu — trebuie să-i astupe gura şi lu' altu... Şi ăsta iar lui altu... Şi uite aşa, creşte şiru ca lanţu sfîntului Anton. Da' şi cînd prinde unu — s-a zis cu tot şiru!

LUIZA: Anişoara, ia tava de aici! Nu mănînc!

ANIŞOARA: Zi, mă refuzaţi! (Pauză; apoi, reluînd.) D-aiar pesemne, şi revine aşa scump să furi. Că trebuie să dai în stînga şi în dreapta. Da' se vede că tot convine, că altminteri...

CORA: Zău, ai haz, Anişoara!

ANIŞOARA: Da' mă gîndesc la biata nevastă-sa, asta de fuse acum la noi... Săraca!... Adică, de ce s-o căinez? Că ia să-l fi întrebat dînsa pe dînsu: de unde, dragă, de unde, dragă bărbăţele?

CORA: Cum, de unde?

ANIŞOARA: Uite aşa: păi, cind îi dădea şi-i aducea dumnealui — că îmi închipui că îi aducea ba una, ba alta — rochii şi inele şi brăţări şi fel de fel, ia să-l fi întrebat dînsa: de unde? Că, de exemplu, cît avea dînsu salar? Ei, să zicem, o mie, să zicem două, nu? Şi cheltuia zece, ai? Păi, de unde? Suta, mia, e ca icrele, s-o baţi să se-nmulţească? (Îndreptîndu-se spre ieşire.) Asta este: ia să-l fi întrebat dînsa pe dînsu: de unde, dragă bărbăţele?! (Ieşind.) De unde?

CORA: Are şi asta nişte idei!... (Luiza, nerăbdătoare, se uită la ceas. Soneria de la intrare.)

LUIZA (cu o tresărire): Aştept pe cineva, Cora!

CORA (se ridică): Încă o întrevedere furtunoasă?! Bine, domnişoară, te las singură! (Iese.)

LUIZA (se îndreaptă spre uşa din faţă, deschide. Intră Horia): îţi mulţumesc că ai venit.

HORIA (se înclină uşor).

LUIZA (porneşte înainte, Horia o urmează): Ia loc, te rog. (Horia rămîne în picioare.) Am să mă scutesc... şi am să te scutesc de orice preambul: cunosc acuzaţia pe care ai adus-o tatălui meu!

HORIA (simplu): E bine că o cunoşti.

LUIZA: Şi nimic nu se clatină în tine? Nici o îndoială? Eşti sigur că n-ai greşit?

HORIA: Cred... că n-am greşit.

LUIZA: Eşti sigur, aşadar, că tatăl meu a avut anumite interese, adică interese precise, pentru a te înlătura de pe şantier? (Pauză.) Ei bine, nu te înşeli deloc. Într-adevăr, tatăl meu în mod interesat a vrut să te aducă în Bucureşti.

HORIA: Ştiai deci?! Aşa am şi presupus!

LUIZA (cu demnitate): Voia să te aducă în Bucureşti, pentru mine. (Ironie.) De ce te încrunţi? Citesc o mirare de neînţeles în ochii dumitale!... într-adevăr, nu ştiai că te iubesc? (Imediat.) Că te-am iubit? îţi dau o veste chiar atît de surprinzătoare?

HORIA (îi urmăreşte încordat fiecare replică, nu schiţează nici un gest; apoi): M-ai iubit... chiar din proprie iniţiativă?

LUIZA (n-a înţeles sub textul; continuă): Te-am iubit. Mult! Atît de mult, încît... mi s-a părut că mă iubeşti şi dumneata! Eroare gravă, şi ca toate erorile grave, cu toate semnele adevărului în ea. (Se opreşte, epuizată de joc.) De ce mă laşi să vorbesc atîta vreme singură? De ce faci totul pentru umilirea mea?...

HORIA: Nu vreau să te umilesc. Vreau să te fac să înţelegi.

LUIZA: Şi eu încerc să te fac să mă înţelegi! (Pauză; schimbă tonul, care devine mai detaşat.) Gîndind la fericirea mea, am gîndit-o, totodată, şi pe a dumitale: am crezut că poate fi una şi aceeaşi! Deci, din eroare în eroare! (Tace, apoi continuă.) Mi-am dorit o viaţă cu tine. Înţelegi? Şi tatăl meu... a vrut să te aducă în Bucureşti pentru mine, repet! Iată tenebroasele lui uneltiri şi cumplitele mele complicităţi!

HORIA: Pentru tine? Aşa ţi-a spus? (Uluit.) Aşa ţi-a spus?!

LUIZA (pauză): Cum poţi privi cu ochi atît de senini, de curaţi, cînd fiecare gînd murdar trebuie să lase o dîră pe unde trece?! (Cu zbucium.) Nu, nu aşa am vrut să-ţi vorbesc! N-aş fi dorit să-ţi spun nici un cuvînt rău, numai cuvinte bune: ca să te înduioşez, ca să te rog.

HORIA: Nu trebuie să mă rogi, Luiza!

LUIZA: Da. Acum, cînd cunoşti adevărul, nu-ţi dau voie să mă laşi să te rog! E nedemn din partea ta să mă laşi să te rog! Sînt sigură că te vei duce să spui adevărul mai departe, Îl vei spune, nu-i aşa? Numai dacă eşti într-adevăr duşmanul tatălui meu vei continua să-l loveşti, aşa cum l-ai lovit pînă acum: pe nedrept. Pe nedrept!

HORIA (o priveşte în ochi, îndurerat).

LUIZA: Iar îţi spun cuvinte rele — iar nu mă pricep cum să-ţi vorbesc... Eu vreau să te înduplec, şi cu tot ce spun, poate nu fac decît să te înverşunez... Ce ai cu el, Horia? De ce vrei cu tot dinadinsul să-l nimiceşti?

HORIA (pauză): Dacă ai şti!... Dacă ai şti cum n-aş fi vrut! Cum n-aş fi vrut, Luiza! (Pauză.) N-ai fost singură în dragostea ta... nici o clipă. Mi-a fost şi mi-e greu, Luiza, să fac... tot ce am făcut... aşa cum numeşti, „împotriva" tatălui tău...

LUIZA (intrerupîndu-l): Dacă ai surprins nereguli pe şantier, de ce nu l-ai înştiinţat pe tata? Dacă mă iubeşti — dacă m-ai iubit —, cum ai putut, Horia?

HORIA (pauză): M-am îndoit şi de tine. Am crezut că tatăl tău... ţi-a stimulat „dragostea"... pentru mine... Vezi, nu ocolesc nici un adevăr!

LUIZA (cu sarcasm): Poate mi-a şi „sugerat-o", nu? E tot ce mai lipsea s-o spui! Mi-a sugerat, m-a împins să mă îndrăgostesc de tine şi nu de altul, care, eventual, nu îl stînjenea?! (Clocot.) Ce josnice, ce murdare bănuieli! (Imediat, făcind efortul de a-şi regăsi tonul, mai distanţat.) Într-adevăr, tatăl meu a încurajat sentimentele mele pentru tine. Fiindcă credea în perfecta ta loialitate, în perfecta ta integritate morală!

HORIA: ...Şi acum tu mi-o pui sub semnul îndoielii, Luiza?

LUIZA (ezitare): De ce n-aş putea crede... de ce mi-ar fi interzis să cred, la urma urmei, că ai vrut să-l dai deoparte pe tatăl meu pentru a-i lua locul? Sînt procedee care nu rareori dau rezultate destul de satisfăcătoare!

HORIA (amar): O, Luiza, Luiza! (Pauză.) Nu, gîndurile astea nu sînt ale tale! Nu îţi aparţin!

LUIZA (frondă): Te înşeli! (Pauză.) Tatăl meu nu mi-a spus nici un cuvînt rău despre tine.

HORIA (simplu; glas scăzut): Acum minţi, Luiza!

LUIZA (revenind imediat): Da, mint. S-a întrebat — cum era firesc să se întrebe — de ce înainte de a stîrni ancheta...? (Violent.) Fiindcă tu ai stîrnit-o! Tu! (Cald.) De ce, Horia? De ce?

HORIA (simplu): N-ai voie să uiţi, Luiza, n-ai voie să uiţi: eu sînt... eu sînt, înainte de orice, înainte de omul care te iubeşte... (cu lipsa oricărui emfatism, cu maximum de simplitate şi sinceritate) mai presus de orice, eu am un alt legămînt, peste care nu voi trece niciodată. Dacă... dacă vei fi în stare să poţi înţelege pînă la capăt ce înseamnă pentru mine... legămîntul... (pauză) vei putea înţelege esenţialul... Şi tot restul!

LUIZA (violent): Da, vrei să spui că tu eşti în primul rînd, şi în al doilea rînd, şi în al zecelea, şi întîi şi întîi, şi înainte de toate şi mai presus de orice, tu eşti un comunist?!

HORIA: Da.

LUIZA: Şi ce deosebire esenţială vrei neapărat să stabileşti tu, acum, între mine şi tine? Convingerile mele sînt altele decît ale tale?

HORIA (pauză): Eu ştiu bine tot ce ne-a unit, Luiza!

LUIZA: Mi-ai spus odată şi n-am uitat: „Noi privim viaţa prin aceeaşi fereastră"!

HORIA: Dar nu este destul s-o privim! Avem de străbătut împreună un drum! Un drum care înseamnă luptă. Deseori, lupta cea mai grea nu e cu alţii, e cu tine însuţi... (Pauză.) Îmi dau seama cît îţi este de greu să accepţi că tatăl tău...

LUIZA (întrerupîndu-l, strigăt înăbuşit): Că... tatăl meu a furat? (O sufocă revolta.) Horia Cotaru, vei plăti scump, într-o zi! (Revine imediat.) Tatăl meu poate a greşit, cu încrederea lui oarbă în cinstea altora. Poate...

HORIA (mişcat de ceea ce îi apare acum neîndoielnic: buna ei credinţă, sinceritatea): Aş dori din inimă să mă fi înşelat eu, Luiza! Şi — ţi-am mai spus o dată, nu? — să-ţi pot cere smerit iertare...

LUIZA: Nu-ţi voi putea ierta niciodată, niciodată că te-ai îndoit de cinstea tatălui meu...

HORIA: Ştiu. (Pauză.) Voi plăti foarte scump: te voi pierde! Dar dacă nu m-am înşelat, Luiza?

LUIZA: Horia Cotaru!

HORIA: Dacă nu m-am înşelat, vei putea înţelege? Oricît de dureros va fi pentru tine? Nu-mi răspunde acum. Acum nu poţi încă! Luiza mea! (Se îndreaptă spre ieşire.)

LUIZA (repetă încet, pentru ea, cu o dureroasă emoţie): ...„Luiza mea!..."

CORTINA




ACTUL III

TABLOUL 4

După-amiază, început de august, în living-room, Manuela şi Marta, pe canapea, în faţa unei mese pe care se află cărţi şi caiete îmbrăcate în hîrtie albastră. Manuela scrie.

MARTA (dictează): Să se descompună în factori... următoarea expresie algebrică...

MANUELA (scrie încet, absent, apoi ridică privirea, îi cade stiloul din mină, se apleacă, îl caută pe jos): Alo Stiloule-stiloule! Unde eşti? (Fluieră.) Scoate, drace, ce-ai furat! Stiloule! Vino încoace! (îl găseşte, se ridică.)

MARTA (zîmbind): A venit? Bine! Scrie: cinci A la a doua minus cinci B la a doua...

MANUELA (scrie apatic, se opreşte şi privirea i se întunecă iar).

MARTA (se uită pe caiet): Am spus minus, nu plus. (Cu tandreţe.) Ce-i cu tine astăzi, Manuela? Ieri a mers mult mai bine. Hai, încearcă să rezolvi, nu e greu deloc, dacă vrei să fii puţin atentă.

MANUELA: Este egal cu... (Se opreşte, privirea îi pluteşte în gol.)

MARTA (cald): Manuela, unde ai fugit iar?

MANUELA: De unde ştii că am fugit? E chiar aşa: „am fugit".

MARTA: Unde?

MANUELA: La ştrand: s-o mai arunc o dată în apă pe aia — pe Cristescu Cornelia!...

MARTA: Şi cine e „aia", Cristescu Cornelia?

MANUELA: E o fată de la mine din clasă. Am stat la început în bancă cu ea, dar fiindcă o dată i-a căzut un secret pe jos — care era o scrisoare de la un băiat — şi eu m-am repezit să ridic secretu, atunci ea m-a ciupit, dar ştii, foarte rău, şi p-ormă tot ea n-a mai vrut să vorbească cu mine, şi s-a mutat în altă bancă, zicea că-mi face în necaz! P-ormă ne-am împăcat... Dar acum, m-am supărat pe veci! Pe veci! Pînă la moarte nu mă mai împac cu ea!

MARTA: De ce? Ce ţi-a făcut?

MANUELA: Nu pot să spun! Da' să vezi ce-o să-i fac! Prea puţin a păţit astăzi, că i-am pus o piedică. (Pufneşte in rîs cu lacrimi în ochi.) Era aşa de caraghioasă! A nimerit drept în lac.

MARTA: Cu ce te-a supărat aşa de rău?

MANUELA: .....

MARTA: Chiar nu se poate spune deloc, deloc?!

MANUELA (gravă, uitindu-se drept în ochii Martei): Dacă te juri că nu spui nimănui... Mai ales Luizei!... Te juri?

MARTA: Bine... Mă jur!

MANUELA: Nu aşa scurt: „Mă jur!" Cu cuvinte mai multe!

MARTA: Şi dacă îţi dau un singur cuvînt — cuvîntul meu — nu îţi ajunge?

MANUELA: Ba da. De la tine îmi ajunge! De la Cora, nici o sută de cuvinte de onoare, nu! Va să zică, mi l-ai dat?! Pe cuvîntul tău, da? (Pauză, apoi şoptit.) Azi, la ştrand, aia, Cristescu Cornelia, zice, aşa deodată: Manuela, am aflat de la cineva că tatăl tău este arestat pentru că a făcut nişte... Ştii cum a spus? A spus... „nişte fraude"... (Îi tremură glasul.) Fraude!...

MARTA: Aşa a spus?

MANUELA: I-am strigat: „Mincinoaso! Mincinoaso! Să-ţi fie ruşine că vorbeşti aşa! O să-l pun pe tata să-ţi tragă o pereche de palme, să zici că ai avut oreion!" Era chiar pe marginea lacului. I-am pus o piedică şi ea... buf!

MARTA (tulburată, nu găseşte altceva de spus): Piedică? Vai, Manuela, numai băieţii răi fac aşa...

MANUELA: Şi fetele pun piedică! (Imediat.) Tu trebuie să ştii cel mai bine: e sigur de tot că o să-i dea drumul, nu-i aşa? Eu tot n-am înţeles nici pînă acum: dacă Siomin a ascuns dosarul ăla, ce-au mai avut şi cu tata, că doar de la început s-a ştiut că nu el l-a ascuns. Atunci, de ce?

MARTA: Asta o s-o dovedească ancheta.

MANUELA: De cîte ori te întreb, îmi răspunzi: „O să dovedească ancheta". (Pauză.) Ai spus că mai e puţin şi se termină ancheta asta. Dar nu mi-ai spus niciodată: e nevinovat, e sigur nevinovat! (O priveşte; pauză.) Şi ţie ţi-e frică, nu-i aşa?

MARTA: De ce să-mi fie frică, Manuela?

MANUELA: Ştii tu de ce... Ştii ce vreau să spun... (Ia stiloul în mînă, dar privirea i se pierde în gol.) Au trecut, două luni din ziua în care tata a plecat la Păuşani, şi nu s-a mai întors. Nu ştiu de ce mi-a rămas totul din ziua aceea aşa de bine în minte... Stătusem la soare pe acoperiş cu pisica şi făcusem un cîntec... Am intrat, în casă cîntînd... Luiza m-a certat, ca niciodată. Atunci am văzut că tata pleacă. L-am sărutat ta-re? Nu ştiu de ce, mi-a venit aşa, să-l sărut tare de tot? Parcă aş fi ştiut că pleacă pentru mult timp. (Tace.) Eram foarte tristă, dar mă prefăceam că sînt veselă. Şi pe acoperiş fusesem tristă, de aia mi-am făcut cîntecul, ca să rîd singură.

MARTA: De ce erai tristă, Manuela?

MANUELA: E un secret. Nu pot să-ţi spun,

MARTA: Nici mie, Manuela?

MANUELA: Nici ţie...

MARTA: Ceva foarte grav?

MANUELA: ...Nu, nu ştiu... Degeaba, nu pot să-ţi spun. Nu te supăra. (Pauză.) Mamă, dacă cineva... încredinţează cuiva un secret important...

MARTA: Cineva! Cuiva! E mai complicat decît exerciţiile noastre de algebră, Manuela!

MANUELA: Da, mult mai complicat... Şi dacă secretul ăsta ar ascunde ceva... ceva... care atunci... nu ai ştiut-ce ascunde...

MARTA: Nu înţeleg, Manuela.

MANUELA: Nici nu poţi să înţelegi! E un secret al meu... (Deodată.) Dar care nu poate să ascundă nimic rău! Nu poate, nu poate! (Se înseninează.) Tata o să vină acasă... Mi-e aşa de dor de el! 0 să vină acasă. (Pauză. Se întristează.) Şi p-ormă tu o să pleci înapoi la Cluj... (într-un elan, o îmbrăţişează.) Ştii, m-am obişnuit, aşa de tare cu tine în lunile astea două, de cînd...

MARTA (cu emoţie): Şi eu cu voi!

MANUELA: O să-l rog pe tata să nu te mai lase să pleci.

MARTA (cu emoţie): Hai, Manuela, să ne facem lecţiile noastre, da?

MANUELA (după o tăcere): Nu e aşa, mamă? Dacă vine acasă,, înseamnă că şi-au dat cu toţii seama că e nevinovat. Şi n-o să mai aibă nimeni nici o îndoială. O să fie totul ca înainte, nu e aşa, mamă?

MARTA: Da... Ce-i cu Luiza? N-am văzut-o azi deloc.

MANUELA: N-a ieşit astăzi din odaia ei.

MARTA: E aşa de schimbată!... Sînt foarte îngrijorată...

MANUELA: Îi place să stea numai singură.

MARTA: Dar nu trebuie s-o lăsăm singură. Singurătatea asta, de care crede ea că are nevoie, nu e bună. Nu e bună deloc. (Pauză.) Hai, Manuela, să continuăm...

MANUELA: Dar nu pot azi, mamă, nu te supăra.

MARTA: Nu mă supăr. Dar mîine...

MANUELA: Mîine, sigur de tot!...

CORA (intră pe uşa laterală): Am uitat să-ţi spun, Marta. Trebuie şi telefonul plătit.

MARTA: Bine, o să-l plătesc.

MANUELA: Da' de ce să dea tot mama şi pentru telefon? Tu te conversezi toată ziua la telefon şi mama trebuie să... De unde vrei să ia, săraca, atîţia bani? în fiecare zi îi ceri!

MARTA: Manuela!

CORA: Te-ai obrăznicit rău de la o vreme, îngeraşule! Nu e normal să dea mama voastră pentru voi? Cine vrei să dea, cine vrei să vă ţină? Ea are o leafă, eu nu am decît nervi şi insomnii, asta am! Carnea din frigider e pentru astăzi, sau pentru mîine, Marta?

MARTA: Pentru mîine.

MANUELA: Cînd eşti tu de serviciu la bucătărie?

CORA (oftează): De n-aş mai fi!

MANUELA: Să nu mă pui să fac eu in locul tău, că nu fac. Nu vreau să mă mai las exploatată, si gata!

MARTA: Manuela!

MANUELA: înţeleg să fac cîteodată de serviciu la bucătărie sau în casă în locul Luizei, care este foarte slăbită şi foarte tristă, dar...

MARTA: Manuela!

MANUELA: Dar ea... (Arată spre Cora.) De ce nu vrea? Mai zice de mine că sînt leneşă! Ştii proverbu: „Leneşu mai mult aleargă"? E chiar aşa: Cora toată ziua aleargă de la o prietenă la alta!

CORA: Ce e aia, că nu vreau să muncesc? Nu-i adevărat! Nu ştiu, nu mă pricep! Şi, la urma urmei, cît mănînc eu? Săptămîna trecută de cîte ori am mîncat acasă? Slavă Domnului, am fost mereu invitată la ai mei.

MANUELA: Nu ştiu de unde au apărut deodată... toţi ăştia, ai tăi!

CORA: I-am avut dintotdeauna, dar nu mă duceam pe la ei, pentru că nu-i plăcea lui Tudor! Te-ai lămurit, îngeraşule? Marta! A fost ieri Anişoara după bani... Dă-i, te rog, măcar două-trei sute, să-i astupăm gura! O să-ţi ramburseze Tudor totul, fii fără grijă! Apropo, ai mai vorbit cu avocatul?

MARTA: Am vorbit. Dacă vrei, n-ai decît să vorbeşti şi tu cu el.

CORA: Nu am energia sufletească necesară, Marta. Crede-mă! Şi nici nu mă pricep, dragă: habar n-am de legi, de nimic. Şi mi-ar face şi teribil de rău o asemenea discuţie...

MANUELA: Tot ce e greu trebuie să facă mama!

CORA: Marta este energică, ea se descurcă în toate ca un bărbat. Eu am fost obişnuită să am întotdeauna lîngă mine pe cineva care să mă ocrotească.

MANUELA: Şi acum trebuie să te ocrotească mama mea?

MARTA: Cora ştie foarte bine că nu sînt aici ca s-o ocrotesc pe ea.

CORA: Ştiu! N-avem încotro. Trebuie să acceptăm şi una, şi alta situaţia...

LUIZA (intră prin uşa laterală; văzînd-ope Marta): Eşti aici? Nu ştiam! (Cu efortul de apărea prezentă.) Ei, Manuela, o să treci la toamnă?

MANUELA: Sigur de tot! Nu-i aşa, mamă?

MARTA: Sigur de tot!

LUIZA (se aşază într-un fotoliu, îşi presează cu palmele tîmplele; închide ochii).

MARTA (prinzîndu-i umerii cu braţul): Ce-i cu tine, Luiza?

LUIZA: Nimic, mă doare capul...

CORA: E de mirare? Zaci tot timpul în casă! Ţi-am spus eu: o să te îmbolnăveşti de-a binelea, pînă la urmă. Crezi că oamenii din jur, vecinii, nu se întreabă ce-i cu tine? Eu fac tot ce pot ca să salvez aparenţele. (Deschide aparatul de radio.)

MANUELA (închide brusc aparatul. Arată spre Luiza): N-ai auzit? O doare capul! Luiza, cînd o să vină tata şi o să vadă ce mult ai slăbit, n-o să-i placă; o să se necăjească.

CORA: Ascultaţi ce vă spun eu ! Orice s-ar întîmpla, Tudor tot în picioare cade!

LUIZA: Cum, „orice s-ar întîmpla"? Cum, „tot în picioare cade"?

MANUELA: Ce fel de vorbe sînt astea?

CORA: Adică, pînă la urmă o să iasă totul bine! Asta am spus. Şi ce-mi cereţi socoteala pentru fiecare cuvînt?'

LUIZA: Altceva ai spus. Ştii foarte bine. Ceva care te exprimă perfect. Tata are de dovedit că este nevinovat. Este în joc cinstea lui adevărată, nu aparenţele, pe care vrei să le salvezi tu!

CORA: Parcă eu ce-am spus?!

LUIZA: Inutil să continuăm discuţia! (Iese pe terasă. Marta o urmează. Manuela iese prin uşa laterală, cu cărţile la subţioară. Luiza se lasă intr-un jilţ, tace. Marta se aşază şi ea într-un jilţ, cu privirea aţintită asupra Luizei.)

LUIZA (surizînd): Ce e, mamă, de ce te uiţi aşa la mine?

MARTA: Cum mă uit, Luiza?

LUIZA: Mă observi, mă cercetezi...

MARTA: Nu vreau să te las singură, cu gîndurile tale.

LUIZA: Mamă, vorbeşte-mi, te rog, despre tata! Am câteodată convingerea că tu ştii mai mult şi nu vrei să-mi spui. O să-l pună în libertate după sfîrşitul anchetei?

MARTA: Trebuie să aşteptăm sfîrşitul anchetei, Luiza.

LUIZA: Tu-mi spui să nu mă zbucium atîta... Dar cum e cu putinţă să nu mă zbucium?

MARTA: Îţi spun să nu te laşi copleşită de gînduri grele. Trebuie să te împotriveşti lor, să nu le laşi să-ţi slăbească, să-ţi distrugă voinţa. Nu vrei să-ţi cauţi sursele tale de putere, Luiza? În momentele cele mai grele, oamenii îşi dau măsura lor exactă. Cei slabi se pierd, se destramă, cei tari se descoperă mai puternici decît se ştiau.

LUIZA: Ştiu, eşti nemulţumită de mine. Nu-ţi place — printre altele — că mă abat de la programul de activitate pe care l-ai instaurat de cînd ai luat comanda corăbiei noastre naufragiate!

MARTA: Nu-i o corabie naufragiată. Şi nici nu o vom lăsa să naufragieze.

LUIZA: Eşti, în orice caz, un foarte bun căpitan! Ar fi fost foarte greu fără tine. Am învăţat să te cunosc mai bine, în lunile astea din urmă. De ce a trebuit să te cunosc atît de tîrziu?

MARTA: O să-ţi răspund într-o zi la toate întrebările....

CORA (se ridică, răsuceşte butonul aparatului de radio).

LUIZA (astupîndu-şi urechile): De ce atît de sălbatic de tare, de ce?

CORA: Ţi-am spus de o mie de ori: aici în bloc nu ştie nimeni, şi nici nu-i indicat să afle cineva ce s-a întîmplat cu tatăl tău. Dacă se aude muzică, vecinii cred că sîntem veseli. Trebuie să salvăm aparenţele.

MARTA: Fiecare salvează ce poate!

MANUELA (intră pe prin uşa laterală, închide aparatul de radio; are un plic în mină; aleargă spre terasă): Luiza, Luiza, o scrisoare de la Horia! Uite, scrie aici, pe plic: „Exp. Horia Cotaru" ! (îi dă scrisoarea.)

LUIZA (desface, citeşte. Pentru o clipă, faţa i se luminează, apoi brusc se întunecă. Părăseşte terasa prin uşa laterală, urmărită de privirile Manuelei şi ale Martei).

MANUELA: Am crezut că o să se bucure mai mult! S-a dus s-o citească singură! Cred c-o citeşte pe puţin de zece ori!

MARTA (zîmbind): Şi eu cred.

MANUELA: Dar ce i-o fi scris? De bine, sau de rău?

MARTA: De unde vrei să ştiu eu, Manuela? Cred că... de-bine. Eu trebuie să plec. Pe mîine!

MANUELA (conducînd-o spre uşă): Pentru mîine, o să rezolv toate exerciţiile. Toate! Promit!... (Se întoarce, iese şi ea prin uşa laterală.)

(Afară, lumina zilei scade. Cora e singură in scenă. După cîteva clipe, soneria de la intrare.)

CORA (se ridică, deschide): A, tu erai! (Intră Odeta.)

ODETA: Nu poţi să te plîngi: te-am lăsat, un timp lung, în pace.

CORA: M-am şi mirat!

ODETA: Îmi pare rău că spui aşa! Eu sînt, în general, cineva destul de comprehensiv: am ţinut cont de situaţia specială în care te găseşti.

CORA: În ce situaţie specială mă găsesc?

ODETA: Coralie dragă, ce sens are să ne jucăm de-a întrebările? Te asigur: ştiu tot.

CORA: De unde?

ODETA: Ce importanţă are? Se află. Totul se află! Nimeni pe lume nu mai are nici un secret în ultima vreme, n-ai observat? Mă bucur că arăţi încă destul de bine. E drept, lumea zice că ai avut grijă să pui deoparte bani, bijuterii... Sper, pentru tine, că e aşa.

CORA: Speră.

ODETA: Poate aşa o să-mi plăteşti, totuşi, şi mie datoria... (Ironic.) Bineînţeles, înainte de plecarea ta la mare...

CORA (sec): Bineînţeles, înainte!

ODETA: Numai eu ştiu ce greu mă descurc, iau dintr-o parte, dau într-alta. O să-mi plăteşti, Coralie dragă? (Pauză.) Da', în fond, ce s-a întîmplat, Coralie dragă, cu bărbatul tău: a delapidat sau n-a delapidat? Aceasta este întrebarea!

CORA: Nu s-ar zice că ai cîştigat în distincţie, în ultima vreme!

ODETA: O, te-ai supărat? îmi pare rău. Atunci să te întreb: i-a fost profitabil, sau nu i-a fost profitabil postul? Aceasta este întrebarea! Aşa e mai „distins"?

CORA: Ceva... mai bine. Dar vrei să ieşi imediat? Dar imediat!

ODETA (interzisă o clipă, apoi sufocindu-se de indignare): îndrăzneşti să mă dai afară? Pe mine? O femeie cinstită? îndrăzneşti? Tu?! Tu care... Casă de escroci! (Iese.)

CORA (se trînteşte pe canapea, după ce a închis, furioasă, uşa în urma Odetei).

LUIZA (trece pe terasă, se aşază într-un jilţ, reciteşte scrisoarea): „Mă vei chema sau nu, eu voi veni să te întreb... E o întrebare esenţială... Şi să-ţi spun încă o dată şi încă: Luiza mea! Horia." (Lumina zilei a scăzut mai mult. Din stradă, glasul Getei şi apoi al lui Dinu: Luiza, Luiza)

LUIZA (se ridică cu oboseală, se apleacă peste marginea terasei): Da! Ce e cu voi?

GETA: Ne primeşti?

LUIZA: Urcaţi! (Părăseşte terasa, străbate living-room-ul, deschide uşa din faţă.)

CORA: Ii primeşti? Vin sus?

LUIZA: Da.

CORA: Treaba ta. Eu nu vreau să-i văd — n-am chef de ei! Ţi-am spus: de ăştia nu scapi! Pînă n-au dat de tine, nu s-au lăsat. (Iese.)

GETA (intră cu Dinu): Te-am căutat şi săptămîna trecută, şi cealaltă...

DINU: Ni s-a spus mereu că eşti bolnavă, că nu poţi fi văzută... Ce se întîmplă cu tine?

LUIZA: Un fel de astenie...

GETA: Astenie! Luiza, zău, ţie nu ţi se potriveşte de loc boala asta la modă. Auzi, astenie!

DINU: Întîi, că din cauza ei, ţi-ai pierdut zîmbetul. Tu, fără zîmbetul tău, nu mai eşti tu.

LUIZA: Poate nu mai sînt eu...

DINU: După părerea mea, astenia nici nu există, nici nu este o boală, este cu totul altceva: este un refugiu.

LUIZA: Cum, un refugiu?

DINU: Să-ţi explic: astenia este „psihologia de bolnav" pe care şi-o creează un organism sănătos, robust şi plin de instinct de conservare, dar care simte nevoia la un moment dat să intre în vacanţă. Simplu!

GETA: în sensul ăsta, este un refugiu!

DINU: Să vă spun drept, părerea mea este că mai toate bolile nu sînt decît refugii sau subterfugii ale nonvoinţei.

GETA: Să ştii că e ceva adevărat în ce spune Dinu !

DINU: Omul nu se îmbolnăveşte decît atunci cînd îi slăbeşte voinţa. Numai cînd se livrează bolii. E mai grav decît cînd se livrează... poeziei. Ştii că m-am lăsat. Geta a avut dreptate. Erau foarte proaste.

LUIZA (absentă): Bravo...

DINU: Dar să revenim la boala ta: e grav cînd omul sănătos începe să-şi iubească boala! Atunci, boala îl confiscă. Deci, bagă bine de seamă, Luiza...

LUIZA: Am reţinut cuvînt cu cuvînt, totul.

GETA: De cînd durează starea asta a ta? De două luni parcă, nu?

LUIZA (se uită foarte atent la Geta. După o ezitare): Da, exact de două luni.

GETA: Şi cum a început? Probabil, aşa, deodată, fiindcă înainte nu păreai să ai nici o predispoziţie. Dimpotrivă: erai atît de plină de viaţă, atît de veselă! Şi nici după examen nu te arătai obosită. Atunci, din ce pricină? Ce s-a petrecut cu tine?

DINU: Că ceva s-a întîmplat!

LUIZA (îşi plimbă privirea bănuitoare de la unul la celălalt).

GETA: Zău, Luiza, ai devenit o problemă pentru noi.

LUIZA: În ce sens? Dacă să mă mai frecventaţi sau nu?

DINU (ton de glumă): Evident! Nimic mai contagios decît falsele boli. Vorbesc foarte serios: ţi-ar face foarte bine dacă ai pleca pentru cîteva săptămîni din Bucureşti. Lasă astenia aici, şi pleacă.

GETA: Dinu are dreptate. De ce nu pleci? La şantier, de exemplu, la tatăl tău! Ai venit încîntată de tot ce ai văzut şi de oamenii pe care i-ai cunoscut cînd ai fost acolo! (La ureche.) Nu te ispiteşte să fii cu Horia?

DINU: Tot la Păuşani lucrează tovarăşul Lipşa?

LUIZA: Subtil interogatoriu!

GETA: Ce interogatoriu?

DINU: Te-am supărat cu ceva, Luiza?

LUIZA: Mă uit la chipurile voastre: niciodată ipocrizia n-a privit cu ochi mai inocenţi.

GETA (schimbă o privire rapidă şi alarmantă cu Dinu).

DINU: Luiza! Ce s-a întîmplat?

LUIZA: De ce n-aveţi curajul să mă întrebaţi făţiş... deschis... (Repetă, uitîndu-se la Geta.) „De cînd durează starea asta a ta? De două luni parcă, nu? Şi cum a început? Probabil, aşa, deodată... Fiindcă înainte..." Asta a fost „partitura" ta. (Se întoarce spre Dinu.) „De ce nu pleci la şantier, la tatăl tău? Tot acolo lucrează tovarăşul Lipşa?"

GETA (consternată): Luiza, ce înseamnă asta?

LUIZA (continuă, fixîndu-l pe Dinu): „Bolile sînt refugii... sau subterfugii" — nu? Sînt o problemă pentru voi! Trebuie să ştiţi dacă să mă evitaţi sau nu! (Izbucneşte.) Tatăl meu este nevinovat! Este nevinovat! Ancheta va dovedi nevinovăţia lui! (Pauză.) Dacă a înşelat, înseamnă că m-a înşelat şi pe mine. De ce aţi venit să mă chinuiţi?...

GETA (cu sinceritate şi căldură): Luiza, cum poţi să-ţi închipui...? Noi ţinem la tine... Noi te cunoaştem...

DINU: N-am ştiut nimic! Luiza, crede-ne: nimic!...

LUIZA (după o tăcere): Dacă e aşa... dacă e aşa... înseamnă că sînt foarte aproape de nebunie. Ce altceva este nebunia decît un alt fel de a înţelege totul?... Da, acum am aflat cum se poate înnebuni. Iertaţi-mă, lăsaţi-mă singură acum...

GETA: Dar cum o să te lăsăm...

LUIZA: Vă rog...

GETA: Da' mîine venim iar!

DINU: Ne primeşti? Spune că ne primeşti!

LUIZA (privind în gol): Zile şi nopţi, nopţi şi zile, să te întrebi, să te întrebi...

(Geta şi Dinu dispar— discret — jenaţi şi vinovaţi, parcă; Luiza — singură. Un timp de tăcere, apoi, ca o evocare foarte sugestivă — de undeva de departe, stabilind un fond muzical obsesiv — concertul din seara aceea, legal de seara aceea, cu două luni in urmă. Pe acest fundal, soli-locviul Luizei.)

LUIZA (cu vocea gîndului): Zile şi nopţi, nopţi şi zile să te întrebi, să te întrebi... Pînă la epuizare! Pînă la demenţă!... îmi sînt nervii zdrobiţi... sfărîmaţi... (Pauză.) „Din vara trecută vă străduiţi pentru transferul meu"... (Pauză.) Din vara trecută? Nu, Horia, tatăl meu nu minte. Nu minte!... Dacă tatăl meu... (Pauză.) Cum poţi să te îndoieşti, Ada? (Pauză; izbucnind.) Tată, spune-mi adevărul! Adevărul!... „Mă vei chema sau nu, eu voi veni să te întreb... Luiza mea... Dar dacă nu m-am înşelat, Luiza?"

MANUELA (s-a strecurat pe terasă; e în cămaşă de noapte. Aprinde lumina. Străbate încăperea. Cheamă şoptit): Luiza!

LUIZA (întoarce încet capul spre ea).

MANUELA: Te-am aşteptat să vii, să te culci şi tu. E tîrziu. De ce n-ai venit? (Pauză.) De ce? (Se aşază lingă Luiza. Rămîne cu privirea în gol.) De fapt... nici eu nu pot să dorm, Luiza! Nici eu! Mă tot gîndesc, mă tot gîndesc... Sînt obosită, obosită... de atîtea gînduri. (Pauză.) Şi tu, Luiza?

Acelaşi decor, în lumina altei după-amieze, de sfîrşit de august.

Pe terasă, privind afară, în stradă, cu nerăbdarea aşteptării, Manuela.

CORA: Tot acolo eşti, fiinţo, tot nu te-ai dus să cumperi pîine?

MANUELA (nu răspunde. Se apleacă în afară, cercetează cu privirea strada).

CORA: Ei, Manuela! Cu tine vorbesc! N-ai de gînd să te duci odată?

MANUELA (fără să întoarcă privirea spre Cora): Mai p-ormă! Ţi-am spus de o mie de ori că vreau să-l văd eu prima. (Tresare.) Vine o maşină! (Pauză.) Uf! A trecut mai departe! De ce o fi întîrziind atîta?

CORA: E abia ora patru. Ce ştii tu: sînt fel de fel de formalităţi... Hai, dă o fugă, Manuela!

MANUELA: De dimineaţă pînă seara, asta aud: Manuela, dă o fugă! Tot într-o fugă o duc de la un timp! (Tresare.) O maşină! (Pauză.) Nici asta nu s-a oprit. Parcă dinadins fac toate la fel: parcă toate vor numai să mă înşele...

CORA: Vezi să fie proaspătă pîinea, auzi?

MANUELA: .....

CORA: Ce te-oi fi tocmind atîta, fiinţo, că pînă la urmă, ştii bine, tot trebuie să te duci!... Hai, mişcă!

MANUELA: Bine... Ce urît vorbeşti: „mişcă"! (Pauză.) Am fost eu proastă că nu m-am ţinut scai de mama, să mă ia şi pe mine cu ea! Asta trebuia să fac! Nu să stau şi să aştept aici ca o caraghioasă şi să tresar la fiecare maşină! Ştii cum tresar, Cora? Şi cum îmi bate inima? Mă miră că nu mi-a ieşit încă prin rochie!...

CORA: Am şi eu nişte palpitaţii de azi-dimineaţă!... Dacă mă duceam şi eu cu Marta, sigur leşinam acolo! Nu, sigur nu rezistam! (Manuela pleacă; Luiza intră; a auzit ultimele cuvinte ale Corei.)

LUIZA: Eşti o fragilă!...

CORA: Da. Să ştii că da! Bietul Tudor spunea întotdeauna despre mine că sînt.

LUIZA: Da... spunea!

CORA: Marta parcă n-ar fi femeie! Are atîta tărie în ea!... Mă întreb chiar: o femeie atît de... dîrză, mai poate avea şi sensibilitate? (Pauză.) E adevărat, dintre noi toate, ei îi vine şi cel mai uşor să fie tare: este, totuşi, cea mai detaşată de Tudor!

LUIZA: Este una din multele tale certitudini, nu?

CORA: Multele — puţinele... Nu ştiu ce vrei să spui. Insinuezi tot timpul cîte ceva... (Prin uşa din faţă intră Marta. Cora se precipită spre ea.) Ei, ce a fost? Ah, Marta, în ce tensiune te-am aşteptat! Hai, spune! Spune odată!

LUIZA (respiraţia tăiată): Nu l-au eliberat?

MARTA (calmă, stăpinită): Nu s-a terminat încă ancheta.

CORA: Dar de ce? Cum, nu s-a terminat?

MARTA: Nu ştiu... Cercetările continuă.

LUIZA (pentru ea): ...Cercetările continuă...

CORA (izbucneşte): Dar ce ştii, dragă, nu zău?! Nu eşti în stare să-mi explici nimic. Ce fel de avocat este ăsta pe care l-ai angajat, dacă n-a fost capabil să-ţi spună nici măcar cînd se termină odată toată povestea astat M-am săturat pînă peste cap ! Trebuie să fie un cretin. Să angajezi altul.

MARTA: Stăpîneşte-te, te rog! Avocatul a făcut tot ce s-a putut...

LUIZA (epuizată): ...Tot ce s-a putut...

CORA: Da' barem e sigur că o să-i dea drumul?

MARTA (ezitare): Aşa... spune.

LUIZA: Da, mamă? O să-i dea drumul?

CORA: Şi tu cînd trebuie să te întorci la Cluj, Marta?

MARTA: Peste cîteva zile. Vreau să fiu acolo înainte de începerea anului şcolar.

CORA: Va să zică, pleci şi mă laşi cu toate belelele pe cap! Totuşi, sînt fetele tale, dragă, nu ale mele!

MARTA: În sfîrşit, eşti dispusă să mi le restitui! Îţi mulţumesc.

CORA: De mult aştepţi momentul! Ai motive să fii fericită acum. încet, încet, te reinstalezi. Cu toate drepturile!

MARTA: Nu-mi acorzi, observ, decît obligaţii.

CORA: Ţi-ai luat şi tu obiceiul să mi te adresezi într-un anumit stil! în orice caz... te previn, n-o să-i facă plăcere lui Tudor să ne găsească în relaţii de ostilitate. Barem să salvăm aparenţele...

MARTA: Nu este ambiţia mea cea mai mare.

LUIZA (ieşind): ...Veşnic „aparenţele"!

(Intră Manuela, cu o piine in mină. Rămîne in loc, işi opreşte privirea asupra Martei.)

MANUELA: Unde e tata? (Strigă.) Unde e? (Pauză.) Ai venit singură? Fără el?

CORA: Asta mică îşi închipuia că o să te prezinţi cu Tudor de mînă!

MANUELA (gata să izbucnească în plîns): Sigur că aşa îmi închipuiam! Sigur că aşa îmi închipuiam! C-o să vii cu el de mînă!

MARTA: Nu s-a terminat încă ancheta, Manuela...

MANUELA: Şi cît o să mai dureze?... în fiecare noapte îl visez! În noaptea asta am visat că a venit acasă şi mi-a spus... mi-a spus aşa: „Ai văzut, Manuela, am fost nevinovat"... (Izbucneşte deodată în plîns.) De ce n-a venit? De ce? Voi credeţi că eu sînt un copil, voi nu ştiţi că eu... Voi nu ştiţi... voi nu ştiţi ce e în inima mea... (Plînge în hohote.)

MARTA (cu emoţie): Manuela dragă... fetiţo... linişteşte-te, scumpa mea! Te rog... fii înţeleaptă... (O îmbrăţişează.)

MANUELA (zbătîndu-se, se îndreaptă spre uşa laterală): De ce nu l-ai adus? De ce ? (Ieşind.) Nu vreau să fiu „înţeleaptă"! Vreau să vină tata acasă!

MARTA (încercînd s-o reţină): Manuela!

CORA (pornind spre uşa laterală): O să ridice tot blocul, smintita asta mică, cu bocetele ei! (Deschide uşa.) Mai încet, dragă, mai încet — un pic de decenţă, ce Dumnezeu! (Iese.)

(Luiza revine de pe terasă; un moment ascultă plinsul Manuelei; e gata să iasă prin uşa laterală, cînd se aude soneria de la intrare. Luiza îşi schimbă direcţia se îndreaptă spre uşa comunicantă cu exteriorul. Intră Ada.)

ADA (se precipită spre Luiza; compasiune sinceră): Luiza! Luiza, draga mea... La tine m-am gîndit tot timpul! (Vrea s-o îmbrăţişeze.)

LUIZA (îndepărtînd-o uşor): Ce doreşti, Ada? (Pauză.) Ce vrei?

ADA (descumpănită, bîiguie aproape): Am venit, Luiza, pentru că am simţit nevoia să... Nici nu mai ştiu acum ce să-ţi spun... te văd atît de pornită împotriva mea... Ca şi cînd eu aş avea vreo vină... (Cald.) Ce nu-mi poţi ierta, Luiza? (Imediat.) Nu mă crede o fiinţă rea şi mică! Nu-mi culeg bucuria din suferinţa ta. Am venit pentru că ştiu cît te doare...

LUIZA (cu spaimă): Ce ai venit să-mi spui, Ada?

ADA (simplu): Eu ştiam, eu eram sigură că Matei e nevinovat !

LUIZA (glas mic): Dovedită... nevinovăţia lui?

ADA (pauză): Cum? N-ai aflat? (Pauză.) Marta a fost de faţă... (Nu mai ştie ce să spună.) Unde e Marta? N-a venit încă de la proces? S-a terminat de peste o oră...

LUIZA: Proces?... (Pauză.) Ba da... a venit! (Pauză.) Şi tata?

ADA (autentică): Dar de ce trebuie să afli de la mine, de ce?

LUIZA: De la tine am aflat începutul; îmi datorezi şi sfîrşitul!

ADA: Ce greu, ce greu îmi este! Credeam că ştii, Luiza... LUIZA (pauză): Vinovat? (Pauză.) Condamnat?

ADA (tăcere care confirmă).

LUIZA (deodată, împietrită): Şi care este, exact, culpa tatălui meu?

ADA (ezitare): L-a... l-a... acoperit pe Panait.

LUIZA (aceeaşi împietrire): Complice, deci!

ADA: Intrase în datorii... Tot felul de datorii... Cheltuia peste puterile lui... Cora n-a ţinut seama niciodată de...

LUIZA (acelaşi ton): Cheltuia peste puterile lui... (Pauză.) Pentru poftele şi scîncetele ei de copil, cu gheare de pradă!

ADA (cald): Da, Luiza... Bietul Tudor... El...

LUIZA (întrerupînd-o): Nu încerc să-l apăr, Ada! Nu încerca nici dumneata. Dacă eu nu găsesc în mine destulă înţelegere, cum îţi pot cere dumitale? (Pauză.) Să descoperi necinstea în fiinţa care ai crezut că este chiar cinstea însăşi... Poate fi ceva mai cumplit?

(Glasul Manuelei, printre hohote de plins: Lăsaţi-mă în pace! Lăsaţi-mă în pace!)

LUIZA (tresărire): Manuela! (Pauză.) Cum să-i spun Manuelei? Cu ce cuvinte... tata a furat?!

ADA: Nu-i spune, Luiza...

(Manuela intră pe pe uşă. Îşi smulge privirea din ochii Luizei, care i-a captat-o, şi-o implîntă in ochii Adei, prea expresivi.)

MANUELA (grav): De ce vă uitaţi cu atîta milă la mine? (încearcă să surîdă.) Ada se uită la mine ca la un copil orfan! (Pauză.) Ce îmi ascundeţi? (Pauză.) Luiza, tu nu m-ai minţit niciodată...

LUIZA: ... Cred că nu, Manuela...

MANUELA (pauză; brusc): Ce s-a întîmplat cu tata, Luiza? De ce nu-mi răspunzi, Luiza? (Ada iese repede.)

LUIZA: Va trebui să-ţi răspund, Manuela... (Luiza şi Manuela se privesc intens, un moment, în tăcere.)

MANUELA: ... Voi aţi crezut tot timpul că eu nu înţeleg... fiindcă sînt un copil... (Pauză.) Şi ţie ţi-a fost frică, Luiza?... Cu inima, eu voiam tot timpul să-mi spun că e nevinovat. Voiam! Pricepi?

LUIZA:.....

MANUELA (continuă): Dar gîndul... gîndul se împotrivea... (Pauză.) Şi secretul, secretul care nu mă lăsa nici să dorm! Mă urmărea, nu puteam scăpa de el... (Amar.) Ce pedepsită am fost: atît de mult mi-am dorit să am şi eu un secret cu tata...

LUIZA: Ce secret? (Prin uşa laterală intră — surescitată — Cora; îndată în urma ei, Marta.)

CORA: Am să le spun eu, dacă tu ai vrut să le „menajezi"! Sigur, ele trebuie să fie menajate, cruţate, numai eu, nu ! Eu trebuie să suport totul! (Strigă.) V-a minţit! Nu mai e nici o anchetă! A fost condamnat! Pentru fraude! Pentru...!

MARTA (încercînd s-o oprească cu un strigăt): Cora!

CORA (se întoarce spre Marta): De ce nu ai avut curajul să le-o spui tu? Ai venit să te „consulţi" cu mine, cum şi în ce fel să le comunici fiicelor tale...? (Explozie.) Tu ai ştiut de la început că e vinovat! Te-ai prefăcut că...

MARTA (simplu, demn): Am crezut un timp... în cinstea lui Tudor. Aşa l-am cunoscut eu! (Pauză.) Şi sînt sigură: aşa era... (Pauză.) Ce s-a întîmplat mai tîrziu...

MANUELA (cu înverşunare): Din cauza ta, Cora! Numai din cauza ta!

LUIZA (fără să ridice glasul): Cu mîinile tale, trîndave, murdare, cu ele a furat. Cu mîinile tale a furat.

CORA (răspunde Luizei): M-ai urît întotdeauna. Şi eu te-am urît! (îi vorbeşte Manuelei.) Şi tu, îngeraşule, de cînd e Marta aici, ai devenit de-a dreptul insuportabilă! Mă despart cu inima uşoară şi de tine. (Trage adînc aerul in piept, apoi cu voluptate — atacă.) Acum cînd... în sfîrşit s-a isprăvit totul între noi, cînd ne putem spune deschis că ne detestăm... (I se adresează Luizei.) Dar îţi închipui că numai între noi se joacă ultimul act? Te înşeli, drăguţo: s-a isprăvit totul şi între tine şi Horia Cotaru! Te întreb: a mai călcat pe aici „logodnicul"? Cred că nu-i convine nici măcar să-şi mai aducă aminte că te-a cunoscut vreodată! Ai sperat că o să se mai însoare cu tine, proasto! ? Horia Cotaru — să-şi compromită reputaţia?! Mă faci să rîd ! Ei, dacă te-ar fi iubit... Tudor pe mine m-a iubit! Pentru Tudor eu am fost totul!

LUIZA: Acum plăteşte totul.

CORA: Ţi-l restitui, Marta — fără regrete —, şi pe Tudor, o dată cu fiicele tale!! (Iese.)

MARTA (după o tăcere): Acum ştiţi adevărul despre tatăl vostru...

LUIZA (ridică brusc tonul; se întoarce acuzator spre Marta): Dar despre tine? (Pauză.) De ce nu l-ai apărat? De ce ai plecat de lîngă el? De ce l-ai lăsat pe mîinile ei? De ce nu te-ai împotrivit?

MANUELA: De ce i-ai dat voie Corei să-ţi ia locul? De ce?

MARTA (tace).

LUIZA: Ştiu: ai fost bolnavă. Un timp destul de lung...

MARTA (simplu): Grav bolnavă. (Pauză.) Am stat aproape un an în spital...Nu ştiam dacă mă voi mai însănătoşi vreodată... Cînd am aflat că Tudor...

LUIZA: Ştiu: n-ai mai vrut să primeşti nici un ban de la el. (Pauză.) Tata mi-a spus că tu ai cerut divorţul...

MARTA (ezitare): Nu l-am cerut, l-am acceptat... Mi s-a părut nedemn să lupt pentru o dragoste care mi se luase.

MANUELA (cu maturitate): Dar ar fi fost mult mai demn să lupţi!

MARTA: Da... Poate. (Pauză.) Vă aveam pe voi... Şi pentru voi... ar fi trebuit să... A urmat o vreme în care şi tu, Manuela, şi tu, Luiza, mă uitaserăţi, aproape... Ieşisem din viaţa voastră... (Pauză.) Da, n-ar fi trebuit să o las să-mi ia locul!...

LUIZA (deodată): Să plecăm din casa asta, mamă! In casa asta nu mai ştiu ce este al nostru... Şi mai ales ce este al altora... Să plecăm de aici!

MANUELA: Ia-ne cu tine! (Pauză.) Dar ia-mi din inimă, din creieri, şi secretul. Scapă-mă de el! Nu mai vreausă-l port, să-l duc cu mine. De cînd am secretul ăsta, eu am îmbătrînit... (Irezistibil de dulce, de înduioşătoare.) Mă credeţi: am îmbătrînit!

MARTA: Despre ce secret vorbeşti, Manuela?

MANUELA: In noaptea aceea...

LUIZA: In care noapte?

MANUELA: Cînd au fost Ada şi cu Matei aici şi au ascultat muzică... Ţii minte?

LUIZA (încet): A fost şi Horia... Ultima dată...

MANUELA: În noaptea aceea... tata a plecat cu o maşină la Păuşani. Fără să ştie nimeni! Numai eu am ştiut: l-am surprins... Mi-a cerut să nu spun nimănui. Să păstrez secretul. Am jurat! (Pauză.) Spre ziuă, s-a întors. Era abătut. Foarte abătut... A strigat la mine: de ce nu dormi? Ce stai să mă pîndeşti? Pe urmă i-a părut foarte rău că m-a certat... şi iar mi-a spus: „Manuela, nimeni, nimeni — auzi! — nu trebuie să afle niciodată că eu în noaptea asta..." (Pauză; apoi izbucnire dramatică.) De ce mi-a dat un secret atît de urît? Atît de rău! Atît de greu! De ce?

MARTA (dureros): Nu ţi-am cunoscut povara... O, Manuela!... (O strînge la piept.)

(Soneria de la intrare. Apariţia Corei, care se îndreaptă spre uşă: deschide. Intră Horia Cotaru.)

CORA (strigă): Cunoaştem rezultatul! Nu era nevoie să te deranjezi personal (Iese vijelioasă.)

MANUELA (elan, spre Horia): Ai venit! (Copilăroasă şi comică — cea pe care am cunoscut-o la început.) Uite, și pot să mă şi jur: eram sigură că o să vii! Absolut sigură!! Şi tu, de fapt, Luiza, nu-i aşa?

LUIZA (negaţie).

HORIA (înaintînd spre Luiza): Luiza!

LUIZA (fără agresivitate): Ai venit să-mi spui că... nu te-ai înşelat? (Ridică semeţ capul.) Da, într-adevăr: nu te-ai înşelat! Şi ce aştepţi acum? Să-ţi cer eu, smerită... şi spăşită, iertare? (Dramatic.) Iertare, pentru că am crezut în cinstea tatălui meu?

HORIA: Nu, Luiza... Ţi-am spus: mă vei chema sau nu... (Fierbinte.) Acum rămîn lîngă tine, Luiza!... Dacă tu... dacă tu ai putut înţelege pînă la capăt... (Privire înecată în privirea Luizei.)

LUIZA: Mi-am pus întrebarea... şi mi-am răspuns... Intransigenţă înseamnă poate, uneori, cruzime. Da, o anumită cruzime care... poate, trebuie să înceapă întîi faţă de tine însuţi...

MANUELA (îl ia de mînă pe Horia, îl duce pînă la Marta): Horia, ea este mama noastră adevărată. Adevărată! Plecăm cu ea, Horia. Nu mai rămînem în casa asta. Nici eu nu mai vreau. Nici Luiza.

HORIA (s-a înclinat în faţa Martei; mîna ei întîrzie în mîna lui Horia, în timp ce privirile lor se întîlnesc şi se împrietenesc. Astfel, cuvintele devin inutile).

MANUELA (deodată, cu intenţia de a-i lăsa singuri pe Luiza şi Horia): Mama, vino repede dincolo, vreau să-ţi spun ceva foarte, foarte interesant! (O trage de mînă; ies amîndouă.)

HORIA (după tăcere intensă): Luiza mea!



CORTINA