Scris de pe / 0 Comentarii

Nu haina îl face pe om

În aproape orice povestea sau basm dai peste vreun animal sau obiect care glăsuiește. E chiar firesc ca lucrurile din jur să aibă emoții și gânduri. În felul ăsta, copilul înțelege și privește altfel tot ce-l înconjoară. E cazul și poveștii „Moața, Creața și Grasu la bal” (p. 3), cea care dă numele volumului.

Într-o ambianță frumoasă, păpușile dintr-un magazin prind viață atunci când porțile magazinului sunt ferecate după lăsarea serii. Păpușile încep să vocifereze, să râdă, să se înțeleagă între ele. Moața și Creața sunt splendide păpuși de porțelan, elegante, lângă care își dorește să stea și Grasu, o păpușă de cauciuc. Dar Grasu era „un mic domn de cauciuc, îmbrăcat caraghios într‐o rochiță scurtă de lână roz” și, deși încearcă să intre în vorbă cu cele două frumoase păpuși, ele se arată iritate de prezența lui și îl roagă să plece. Grasu e sensibil și bun, reverențios și manierat, deci nu înțelege cu ce a greșit de l-au alungat cele două. Își dă seama că apariția lui era ridicolă și din această cauză, Moața și Creața au refuzat orice dialog.

Un binefăcător îi lasă Grasului un bilet și haine noi, de sublocotenent, pentru ca cele două păpuși să-l accepte între ele. Și așa s-a și întâmplat. Abia după ce-l văzuseră îmbrăcat bine, Moața și Creața au băgat de seama ce suflet bun și ce cumsecade era Grasu, împrietenindu-se cu el. Ei bine, nu v-am spus toată povestea și nici măcar cum se încheie, ce am vrut să accentuez e faptul că un copil va reține de aici să nu se lase înșelat de niște haine ponosite, ci să privească mult mai adânc și mai atent omul din spatele vestmintelor.

Nu te încrede în tot ce ți se spune

„O prietenie în pădure” (p. 51) îl are ca protagonist pe un ulm, un copac care era posomorât și cam hirsut până să o întâlnească pe privighetoare, care s-a așezat pe una dintre crengile lui și a început să-l încânte cu trilurile ei. Deși la început nici n-a vrut să audă de cântecele privighetoarei, în timp ce o ascultă, ulmul începe să-și dea seama cât de frumoasă e și abia așteaptă următoarea vizită a privighetoarei. Curând, cei doi se împrietenesc și în fiecare seară, pasărea îi ține de urât copacului. Vestea prietenei nefirești dintre cei doi se duce repede, iar o bufniță răutăcioasă îi bârfește tuturor creaturilor pădurii. Într-o zi, bufnița vine la ulm și-i spune:

-Te laşi încântat de glasul unei privighetori! Crezi desigur că alt
glas mai frumos decât al ei nici nu mai se află în toată lumea.
‐ Da, cred că prietena mea, are cel mai frumos glas din lume, răspunse ulmul.
Bufniţa râse răutăcios şi batjocoritor:
‐ Ai auzit vreodată un om cântând?
‐ Nu.
‐ Sunt oameni care cântă la operă, sunt artiste mari pe lume, tu nu îi poţi auzi, n‐ai cum să‐i auzi, sărmanul de tine!

Sub pretenția că-i vrea binele, bufnița sădește în sufletul ulmului îndoiala și acesta se întristează. De fiecare dată când copacul se arată abătut și se îndoiește de privighetoare, aceasta îi demonstrează contrariul și îi spune că bufnița urmărește să-i despartă. Dar ulmul continuă să fie credul. Povestea le lasă drept pildă copiilor ideea că nu trebuie să creadă orice aud, să nu se lase influențați prea ușor atunci când cineva pare să le vrea binele.

Faptele bune sunt cele care îl fac pe om cu adevărat frumos

În „Cea mai frumoasă fată din lume” (p. 83), stăpânul unui ținut întreg își dorea un copil. „Dar nu orice fel de copil: voise să aibe copilul cel mai frumos, cel mai voinic, cel mai deștept, cel mai luminat, cel mai dăruit din toată lumea. Să nu mai fie în toată lumea, un altul ca el.”

Ei bine, copilul care i se va naște va fi atât de urât, că ți se făcea rău să-l privești. Dar omul cel bogat și rău decide că fetița sa va fi crescută crezând că este cea mai frumoasă și că oricine va îndrăzni să-i spună adevărul, va suferi consecințele. Și cum nimeni n-a îndrăznit să-i dezvăluie acest lucru și cum toate oglinzile au fost ascunse, fata crește fiind convinsă că nu există pe lume o ființă mai frumoasă decât ea. Se întâmplă să vină niște străini în ținut care nu știau de acest legământ și sunt sinceri cu ea.

Ai trăit o viaţă neadevărată, făcută numai din minciuni. Nu ştii nimic din tot ce se petrece dincolo de zidurile casei tale. Duci un trai îmbelșugat, lipsit de griji şi fără îndoială, nu ştii că sunt oameni pe lume, foarte mulți oameni, care rabdă de foame, de frig, care umblă desculți, goi, bolnavi pe străzi prin care trec cei sătui şi îmbrăcați fără măcar să le arunce o privire înduioșată.

Fata decide să vină cu ei peste tot și să vadă cu ochii ei oamenii sărmani ai ținutului. Dând piept cu realitatea, aceasta îi mângăie pe orfani, îi hrănește pe flămânzi, le îndulcește amarul bătrânilor. Și după o vreme în care face numai fapte bune venite din inimă, fata cea urâtă se transformă în cea mai frumoasă fată din lume. Morala? Frumusețea adevărată se oglindește în fapte, în gesturi, în lucrurile bune pe care le săvârșești, iar copilul înțelege astfel să nu judece prea repede ceea ce vede, să fie tolerant și să știe că bunătatea cântărește mai greu decât strălucirea goală a unui chip bine proporționat.

Rămâi copil cât de mult timp poți

Deși ar fi visul oricărui copil care urăște școala, „Țara în care părintii se duc la școală” (p. 111) nu este deloc ceea ce pare să fie.

Astfel, unui băiețel care se tot prefăcea bolnav ca să scape de mersul la școală, i s-a arătat într-o zi un duh bun care i-a propus o treabă foarte tentantă:

‐ Băiețelule, ai vrea să nu te mai duci niciodată la școală?
‐ Sigur că aş vrea, a răspuns el îndată, privind în odaie să vadă cine‐l întrebase.
A rămas foarte surprins, nevăzând pe nimeni.
‐ Nu te speria, sunt un duh bun şi vreau să‐ţi împlinesc o dorinţă.
‐ Dar ce o să spună părinții mei dacă eu n‐am să mă mai duc niciodată la școală? Crezi că aşa merge?!
‐ Dacă te‐ai gândit bine, dacă eşti hotărât, te iau cu mine într‐o țară în care copiii stau acasă şi părinții se duc la școală.
‐ Vin cu tine, dacă e aşa.

Imediat cum se găsește transportat în acest tărâm atât de idealizat, își dă seama cât de cruntă e de fapt realitatea de acolo. Totul e pe dos, căci dacă părinții se duc la școală în locul copiilor lor, evident, copiii trebuie să pună o pâine pe masă în locul părinților. Tare greu le este celor mici să se descurce, sunt lihniți de foame așteptând ca mama și tata care se întorc de la școală să le dea ceva de mâncare, dar nici aceștia nu au ce să le dea.

Curând, neputincios, băiatul își dorește din tot sufletul ca lucrurile să revină la normal și, pentru prima dată, școala nu i se mai pare atât de grea și de nesuferită. În povestea de față, copilul cititor rămâne cu ideea că școala, deși nu este plăcută multor elevi, vine la pachet cu un lucru atât de frumos pe care cei mici nu știu a-l prețui pentru că nu-l conștientizează și îl cred veșnic – copilăria. Cum ar veni, să copilărim cât mai putem, până nu va fi prea târziu și vine maturitatea peste noi.

Nu renunța la luptă nici în cele mai negre condiții

În „Trenul de noapte” (p. 139), Niculiță este un adolescent sărman, care locuiește cu bunica lui foarte bătrână. El se scoală dis-de-dimineață, în fiecare zi, să ducă la gară, în trenuri, brânzoaicele și cornurile lui proaspete. Uneori se întorcea cu bani doldora în buzunar, alteori, venea cu mâna goală. Bunica lui, fiind atât de vârstnică, se îmbolnăvește și curând îl lasă singur pe lume pe Niculiță. Abandonat într-o casă sărăcăcioasă, de durere, Niculiță nu se mai duce două zile și două nopți să vândă brânzoaice.

Umbla pe șinele trenului cu mâinile în buzunare, cu ochii în pământ. Apoi a început să‐i fie foame și a început să înţeleagă că oamenii au dreptate când îi spun să‐și adune puterile şi curajul că ceea ce s‐a întâmplat nu mai poate fi schimbat niciodată.

Băiatul se îmbărbătează, nu renunță, dându-și seama că e musai să iasă să vândă cornurile lui dacă nu vrea să moară de foame – viața merge înainte. Cu toate astea, când vine iarna și nămeții încalecă șinele până când trenurile nu se mai pot urni din gară, peste Niculiță dă un bărbat bine îmbrăcat care îl roagă să-l lase să doarmă la el până se deszăpezesc șinele. Și așa Niculiță ajunge să i se destăinuie la o ceașcă de ceai, istorisindu-i povestea vieții lui grele. Astfel, avem să aflăm cum puterea de a merge mai departe în cele mai nevrednice și nenorocite condiții are să dea roade la un moment dat. Copilului i se inoculează ambiția de a se ridica de fiecare dată când viața dă cu el de pământ, oricum ar fi contextul și oricât de accidentată ar fi calea pe care pășește.

 

Citește continuarea pe Hyperliteratura – 14 decembrie 2017

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.