A disparut un pitic

Suntem trei pitici voinici! Noi suntem trei pitici voinici!

Piticul care cântase, sărea într-un picior urmărind un desen tras cu cărbunele pe pământ.

— M-ai asurzit Dondi, m-ai asurzit! — strigă încruntându-se, o pitică cu părul alb, strâns tot într-un coculeţ adunat în creştetul capului.

— Noi suntem trei pitici voinici, noi suntem trei pitici voinici, răspunseră alte două glasuri.

Michy şi Kuki veneau cântând şi ţinându-se de mâini. Fiecare strângea la piept, un coşuleţ cu mure.

— Să faci dulceaţă multă, muuultă, se alintă Michy, punând înbraţele mamei lui, coşuleţul cu mure…

— Mie să-mi faci o turtiţă, spuse Kuki.

— Bine, bine, vorbi cam plictisită mama piticilor. Avea treabă multă şi copiii ăştia ai ei, o ţineau de vorbă.

— Dondi, hai să ne jucăm de-a prinșelea, zise Michy, piticul cu năsucul cât o alună şi cu o gură roşie şi rotundă, ca un bob de coacăză.

— De-a prinselea se spune, îl corectă Kuki. Tu totdeauna, înloc de s spui ş.

— Nu e adevărat că şpun aşa, răspunse supărat Michy

Ceilalţi doi izbucniră în râs.

— Eu aş vrea să ne jucăm de-a ascunşelea, glumi Dondi.

Dar Michy îl luă în serios şi răspunse îndată: —Eu cu Kuki ne ascundem şi tu ne cauţi…

O sbughi, întorcând capul să vadă dacă Kuki îl urmează.

Kuki o luă spre grădină; Michy ieşi pe şoseaua din faţa casei. Unde să se ascundă? Unde? Grozav ar vrea să-i dea de lucru Iui Dondi…

Să-l caute, să-l caute şi să nu-l găsească.

Michy se piti după un pom, dar ieşi de acolo îndată, nemulţumit de ascunzătoarea pe care şi-o găsise.

— O casă, o casă pe roate, strigă Michy văzând un automobil roşu, lângă un pom.

Era pentru prima oară în viaţa lui, când vedea un automobil; nici oameni nu văzuse niciodată.

Michy se urcă repede în maşină şi se ghemui într-un colţ, pe jos: era încântat de ascunzătoarea lui şi sigur că lui Dondi nu o să-i dea prin minte să-l caute acolo.

— Ce o să râd de el, se bucură în gând Michy, rezemându-se mai bine în maşină.

Inima lui începu să bată puternic când văzu că de căsuţa pe roate, se apropie o femeie şi un bărbat.

Erau atât de înspăimântător de mari, încât Michy îşi ascunse îngrozit, faţa lui mică în mâinile lui mici.

— Cine or fi ăştia? De sigur, uriaşi, îşi spuse Michy, amintindu-şi că îi povestise într-o seară, mama, o întâmplare cu un pitic rău şi neascultător care încăpuse pe mâna unor uriaşi… Da îşi aduce aminte, acum povestea în întregime: uriaşul l-a luat pe pitic numai cu două degete şi l-a aruncat într-un pârâu…

Dacă pe pitic nu l-ar fi ocrotit o zână bună, s-ar fi înnecat, de sigur.

Michy spuse repede o rugăciune, nădăjduind că dacă e adevăratcă fiecare pitic îşi are zâna lui ocrotitoare (aşa îi spusese tata chiar seara trecută) n-o să moară ucis de mâna uriașilor…

Femeia s-a aşezat în fund, pe perna de piele.

Bărbatul, în faţă.

— Poţi să porneşti Radule, a spus ea.

Bărbatul a pus mâinile pe roata care se găsea chiar în casă, şi căsuţa a pornit…

Michy se făcu şi mai mic, acolo unde se ascunsese şi începu să plângă pe tăcute, aşa cum nu mai plânsese niciodată. Altă dată,când era acasă și îl necăjea Kuki sau Dondi, plângea dinadins tare,din ce în ce mai tare, să-l audă mama şi să i se facă milă de el.

Îşi dădea seama că până acum nu fusese niciodată cu adevărat trist.

Din când în când, bărbatul şi femeia îşi vorbeau. Aveau amândoi glasuri plăcute. Mai ales femeia, când râdea, era o plăcere s-o asculţi.

Michy îşi făcu curaj şi ridică puţin capul din ascunzătoarea lui şi se uită mai bine la aceea al cărei râs îi plăcuse.

Era greu să ştie bietul Michy, ce e frumos şi ce nu; singurele fiinţe pe care le văzuse, erau mama, tata, Kuki şi Dondi…

Mama spunea despre tata: ce om frumos! Şi despre copiii ei, spunea întotdeauna:

— Sunt o mândreţe, toţi!

Îi era greu lui Michy acum să ştie de ce-i plăcea aşa de mult să privească chipul femeii de pe pernele din căsuţa pe roate…

Ceea ce îmi place — îşi spuse în cele din urmă Michy, înseamnă că e frumos

Maşina se opri în drum, să facă un scurt popas. Poate că Michy ar fi putut fugi — în timp ce stăpânii automobilului au intrat într-o cârciumioară de pe şosea — dacă n-ar fi adormit dus…

Oboseala drumului, frica prin care trecuse, îi slăbise puterile bietului pitic şi aţipi, uitând de uriaşi şi de povestea înfiorătoare pe care i-o spusese maică-sa.

Acasă, în vremea asta, era jale cumplită. Kuki şi Dondi răscoliseră podul, pivniţa, cercetaseră cu deamănuntul grădina, curtea unde nu-l căutaseră pe Michy? Prin pomi, în coteţul de porumbei, chiar şi în sacul cu făină.

Nu-i şi nu-i şi nu-i!

Plângeau cu toţii; chiar tatăl piticilor, om în toată firea, plângea ca un copil.

— Pe Michy al nostru, l-au furat uriaşii, bolborosea printre suspine, mama piticilor. Iar Kuki şi Dondi care ascultaseră şi ei povestea cu piticul pe care un uriaş l-a aruncat într-un pârâu, îl şi vedeau pe fratele lor Michy plutind pe apă, cum văzuseră ei plutind într-o zi, o coaje de pepene.

Cui să-i dea în gând că Michy, departe de a pluti pe apă, dormea bine, într-un automobil roşu.

Când se trezi din somn, Michy, maşina tocmai intra pe o poartă mare de fier, larg deschisă.

Din fundul curţii, se repezi un servitor şi când automobilul se opri, el deschise uşile.

— Să cureţi bine maşina, spuse bărbatul, ajutând soţiei lui să coboare.

— Acum, acum s-a sfârşit cu mine, îşi spuse îngrozit Michy. Şi abia apucă să ducă gândul ăsta până la capăt, că văzu alt « uriaş » (privirile piticului rămăseseră uimite, pe nasturii de aur ai servitorului) scoţând pernele de piele din căsuţa pe roate…

Şi deodată, ochii « uriaşului» se întâlniră cu ai piticului.

Michy se aştepta să fie luat între două degete, dar cel care purta haina cu nasturi de aur, îl luă numai de mână. Nici măcar nu-l strânse tare, ca să-l doară.

— Pe ăsta micu, l-aţi uitat în maşină? spuse servitorul, înfăţişându-se stăpânului său, cu piticul de mână.

Michy, de frică, nici nu mai vedea bine, nici nu mai auzea bine. I se părea că visează un vis urît şi lung care nu se mai isprăveşte niciodată.

Şi femeia al cărui glas îi plăcuse atât de mult lui Michy şi bărbatul care făcuse să meargă căsuţa cu roate, îl priveau nedumeriţi.

— De unde răsărişi, piticule? rupse tăcerea, izbucnind în râs,femeia.

Dar lui Michy, parcă îi luase Dumnezeu graiul; i se pusese un nod în gât, ochii i se umpluseră de lacrimi şi picioruşele lui îi tremurau ca nişte trestii bătute de vânt.

Michy se trezi luat în braţe; « uriaşul» îl purta prin casă ca pe o jucărie, şi râdea, râdea cu hohote. Sandu, Coca, veniţi să vedeţi un pitic drăguţ, strigă«uriaşul».

Din odaia vecină, năvăliră pe uşă, o fetiţă şi un băieţel.

— L-a găsit Vasile, în maşina noastră… dădea lămuriri, tatăl copiilor.

Lui Michy i-a mai venit inima la loc când a văzut fetiţa şi băieţelul; ăştia deşi erau destul de mari pe lângă el, totuşi nu-l înspăimântau.

Dă-ne nouă piticul, dă-ni-l nouă tăticule, se ruga fetiţa.

Michy se văzu tras de mâini de cei doi copii şi luat într-o odaie albă, cu jucării multe, împrăştiate pe covor.

— Spune-ne de unde vii tu, piticuţ drăguţ, se ruga băieţelul.

Dar Michy tăcea, tăcea mereu. În gând dădea răspunsuri potrivite: mă jucam cu fraţii mei, m-am ascuns în căsuţa cu roate…pe urmă căsuţa a plecat… Dar răspunsurile rămâneau împotmolite în gând, ca într-o apă mâloasă şi bietul Michy, nu putea scoate un cuvânt.

— I-o fi foame, vorbi fetiţa.

Şi îndată, i se aduse lui Michy, pe o tavă, fel de fel de mâncăruri.

Dar cum să ia el, în mâinile lui mici, farfuriile acelea mari? Cum să ţină cuţitul, lingura, furculiţa? Acelea de acasă erau pe măsura degetelor şi a gurii lui. Şi mâncărurile erau mici: bucăţele de carne, bucăţele mici, mici, de pâine, de cartofi…

De mâncat, ar fi mâncat piticul, că foame îi era, slavă Domnului!

— Să-i tai eu şi să-i dau în guriţă, zise fetiţa, mângâindu-l pe păr.

Lui Michy îi păru tare bine şi zâmbi recunoscător.

Deschidea gura, primea bucăţele de friptură (ce bună era!) şi înghiţea. Aşa, până ce s-a săturat. Când s-a săturat bine de tot,a încleştat dinţii şi n-a mai deschis gura.

— Păcat că nu vrei să vorbeşti, zise cu părere de rău, « uriaşa » intrând în odaie.

— Eu credeam că o să ne spună o poveste din ţara lui, a piticilor,oftă fetiţa. Ochii i se închideau de somn.

— Acum la culcare, dragii mei!

Michy fu aşezat într-un fotoliu moale, într-o odaie mică, cu mobilă scundă, de culoare deschisă.

— Ce buni sunt « uriaşii » cu mine, se gândea el… Dar inima i se strânse de dorul lui Kuki, a lui Dondi, a părinţilor. Plânse mult şi în cele din urmă, adormi.

Dimineaţa se trezi mai bine dispus. Îşi făcu o socoteală, dacă « uriaşii » ar fi vrut să-l omoare ar fi avut destul timp s-o facă până acum. Aşa dar, ei nu îi sunt duşmani. Şi dacă nu-i sunt duşmani,de ce nu şi-ar deschide inima în faţa lor ? Dacă le-ar povesti cum s-a « ascuns » în căsuţa cu roate, ca să-l facă pe Dondi să-l caute mult, mult, ei s-ar înduioşa poate şi tot cu căsuţa cu roate, l-ar duce înapoi, acasă.

La gândul că o să-şi revadă fraţii şi părinţii, Michy sări din culcuşul lui şi alergând, nimeri în odăiţa albă în care fetiţa şi băieţelul tocmai beau cafeaua cu lapte.

— Bună dimineaţa, strigă vesel, piticul.

Când îl auziră vorbind, copiii săriră în sus de bucurie. ÎI luară pe pitic între ei şi se năpustiră asupra lui cu fel şi fel deîntrebări.

Bietul Michy abia putea să răspundă. Trebui să povestească cum e viaţa piticilor, şi mai fu întrebat dacă întâmplarea cu Albă ca Zăpada este adevărată.

Michy răspunse că şi el a auzit-o de la maică-sa.

Spre prânz, Michy fu urcat în automobil lângă Coca, fetiţa, şi lângă Sandu, băieţelul. În faţă stăteau părinţii copiilor.

Piticul era bucuros că în curând va ajunge în mijlocul familiei lui, dar ofta adânc ori de câte ori îşi amintea că trebue să se despartă de « uriaşi » şi de copiii uriaşilor.

Când ajunseră pe şoseaua care duce la casa piticilor, Michy îşi simţi ochii plini de lacrimi.

— Aţi fost buni cu mine… N-am să vă uit niciodată…

— Cum o să ne uiţi? spuse râzând Coca. Noi o să venim mereu să te vedem!

Tii! Ce deştepţi sunt uriaşii, la aşa ceva el nu se gândise…

Mai târziu, când maşina se urni din loc, ducând în ea pe Coca,Sandu şi părinţii lor, rezemaţi de un pom, Kuki, Dondi şi Michy cântau în cor: Noi suntenm trei pitici voinici, noi suntem trei pitici voinici! Fluturară batistuţe în mâini, urmărind cu privirea ultimul nor de praf în care se pierdu « căsuţa cu roate ».