Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
Erau de aceeaşi vîrstă şi copilăriseră împreună, în aceeaşi curte, lungă ca un tunel — de pe calea Griviţei — cumulte case scunde, înghesuite, una lîngă alta. Cişmeaua, în mijlocul curţii şi în fund, cuşca dulăului legat în lanţ, alături de un fel de cabină, cu uşa scorojită, veşnic întredeschisă, infectînd aerul din jur.
Părinţii Suzanei lucrau amîndoi la brutăria din marginea cartierului ; pe fată o dăduseră de la treisprezece ani să înveţe croitoria. Acum avea şaisprezece ani şi era tot ucenică, la aceeaşi Madame Edmee, patroana unui atelier mare, cu clientelă selectă.
Tatăl Vasilicăi era cizmar, lucra acasă în încăperea din faţă, cu fereastra la stradă, transformată în vitrină. Nimeni nu văzuse vreodată o pereche de pantofi noi în această vitrină ; dar multe proaspăt pingelite sau numai cu flecuri şi vîrfuri noi. Lucra grosolan, dar solid, nu de mîntuială.Nevasta îi dădea ajutor şi îngrijea de cei doi copii : de fată şi de un băieţel care se născuse surdomut. Părinţii Suzanei nu se prea împăcau cu ai Vasilicăi, dar ele erau nedespărţite — spuneau străinilor că sînt surori şi umblau numai la braţ. O dată cu Suzana intrase şi Vasilica ucenică la Madame Edmee. Nu avea talent pentru cusut şi nici răbdare, spre deosebire de Suzana; în schimb, multă fantezie şi bun-gust foarte sigur, născut. Lua un metraj şi-1 drapa în jurul trupului, în zeci de feluri. Născocea modele de rochii. Lucrătoarele din atelier rămîneau uimite : „Ce frumoasă eşti, Vasilico !”
Era într-adevăr foarte frumoasă : ochi imenşi, verzi, un verde sălbatic, ca un ţipăt verde al nebuniei ; trăsăturile fine, nobile, şi un păr fluid, viu, vorbea, rîdea singur. Părul ei, pe care şi-1 purta cînd lăsat să-i curgă pe umeri cum vroia el, cînd legat strîns la spate, cu o fundă mare neagră şi uneori ghemuit într-un coc glumeţ, în vîrful capului. Şi înaltă şi zveltă, cu o carne albă, curată. Suzana, cam de aceeaşi înălţime, bine făcută, şatenă aurie, cu ochi lunguieţi, negri. Fete cuminţi amîndouă. Băieţii din cartier spuneau despre ele că sînt mîndre şi ţîfnoase, pentru că le vedeau mereu singure, de braţ. Erau împreună de dimineaţa pînă seara, plecau deodată de acasă, se întorceau tot amîndouă, la aceeaşi oră. Şi tot mai aveau să-şi vorbească şi nopţile, în curte — vara mai ales — pe cîte un scaun mic de bucătărie, una lîngă alta.
Vasilica avea poveştile ei : se închipuia stînd într-oseară de iarnă, cu nasul lipit, cum stau copiii săraci şi înviaţă, nu numai în ilustraţii, de vitrina unei cofetării.Deodată se opreşte o limuzină roşie… Şi un domn foarteelegant deschide portiera şi-i spune : „Urcaţi, frumoasădomnişoară !” Ea urcă… Domnul îi ia mîna şi-i trece degetul inelar printr-o verigă de aur… Ii mărturiseşte că o iubeşte… A urmărit-o luni de zile în şir şi s-a convins că este o fată onestă… Pe cît de frumoasă pe atît de onestă…
Sau (toate poveştile ei se petreceau în acelaşi decor de iarnă) : A prins-o noaptea de Crăciun pe stradă. Înoată prin munţi de zăpadă… Merge şi cade. Se ridică şi iar cade… Şi nu se mai ridică… Cînd se trezeşte din leşin e intr-o casă mare cu geamurile pictate ca în biserici, cu perdele de pluş violet, cu mobile aurite… Un brad mare, plin de podoabe, în mijlocul odăii şi lumînărele multe, multe, colorate şi aprinse. Un domn foarte elegant o ia de mînă şi o duce în faţa pomului de Crăciun.
— Vrei să fii de astăzi înainte fiica mea ? îi spune ellăcrimînd… Şi îi arată fotografia fiicei lui care a murit…
Sau : E, fireşte, tot iarnă… Ea vine de la depozitul delemne din cartier, împingînd o roabă în care sînt cîtevabuturugi şi cîţiva cărbuni… O maşină splendidă, neagră,stopează brusc… Un domn foarte elegant se oferă să oconducă pînă acasă… Ea lasă roaba în stradă, pentru căaşa i-a cerut domnul acela. Şi ea simte că este un domnfoarte bun. Nu trebuie să-i fie frică de el. O duce într-un palat. Acolo o aşteaptă mama şi tatăl ei, îmbrăcaţi foarte frumos. Domnul scoate dintr-un dulap o rochie de mireasă.
O roagă : „îmbrac-o !…”
Doi paji îi poartă trena.
Şi mai avea multe alte versiuni, ale aceleiaşi poveşti,cu acelaşi domn bun, elegant, cu maşină, care îi oferă numele şi averea sa, fie cerînd-o în căsătorie, fie înfiind-o.
Suzanei îi plăcea s-o asculte. Nu avusese cine să-ispună poveşti în copilărie. Iar ea nu ştiuse niciodată să şi le născocească. îşi dorea un soţ care să aducă o pîme caldă în fiecare zi, la masă, cum aduceau părinţii ei, şi-şi dorea o maşină de cusut la care să coasă scutece pentru copilul pe care îl va aştepta.
— Ţie o să-ţi fie frică în noaptea nunţii ? o întrebaseodată Suzana pe Vasilica.
— Nu ştiu, nu m-am gîndit.
Cu domnul cel bun se imagina în foarte multe locuri,ipostaze şi situaţii ; numai în pat nu. Uită imediat întrebarea Suzanei.
Cam pe la orele unsprezece sunase alarma. MadameEdmee era în atelier, în mijlocul fetelor.
— Vedeţi-vă înainte de treabă ! E un exerciţiu antiaerian.
Singura care alergase la fereastră lăsînd lucrul din mînă era Vasilica, dar nu văzu nimic deosebit : oameniimergeau înainte liniştiţi, fără spaimă, fără grabă. Sergentul din colţ se uită pe cer şi nu duse fluierul la gură.Dar cîteva minute mai tîrziu…
Era în dimineaţa zilei de patru aprilie 1944.
Cînd Vasilica şi Suzana ajunseră în dreptul curţii lungi şi înguste, ca un tunel, în locul căsuţelor mărunte erau maldăre de moloz, de cărămizi arse, de bucăţi de lemn din care mai ieşea fum.
Şi lume multă, multă pe trotuar… Cele două fete se apropiară, toate privirile se îndreptară spre ele. O bătrânică începu să bocească : „Of, Doamne, Doamne ! Le-ai lăsat singurele… singurelee. Şi fără mamă, şi fără tată, şi fără casă… Of, Doamne, cu ce ţi-au greşit!”
Şi alte femei începuseră să plîngă. Suzana şi Vasilicase ţineau strîns de mînă. Veniseră tot într-o goană sprecasă, după ce pe drum aflaseră că toată Calea Griviţeifusese făcută praf şi pulbere.
Amîndouă avuseseră acelaşi presentiment pe care nuşi-1 comunicaseră. Se adeverea acum : muriseră toţi ailor, striviţi sub dărîmăturile caselor în flăcări.
Nişte oameni tineri, proaspăt căsătoriţi, se oferiră săle dea adăpost. Precizaseră : pentru cîteva zile. Aveau osingură cameră şi o bucătărioară…
Dar fetele se întoarseră la atelier chiar în aceeaşi zi.Madame Edmee le făcu culcuşul într-o cămăruţă, pe unpat pliant.
Vasilica şi Suzana adormiră îmbrăţişate, istovite deplîns.
***
Dintre clientele foarte bune ale firmei „Robes et manteaux, haute couture” făcea parte şi Brigitte Elefterescu, soţia unui mare financiar, lider liberal. Brigitte era o femeie de patruzeci şi doi de ani,planturoasă, deşteaptă şi încă frumoasă. Sergiu, soţul ei, numai cu trei-patru ani mai în vîrsta, înalt, rasat, cu o faţă palidă, cu ochii cenuşii.
De cîteva ori Madame Edmee o trimisese pe Vasilicaacasă la doamna Elefterescu, fie să încaseze un rest dintr-o notă de plată, fie să-i ducă o rochie nouă. De fiecare dată se întîmplase să-1 găsească acasă numai pe domnul. Pînă atunci nici un bărbat nu-i sărutase mîna. N-o invitase să ia loc într-un fotoliu. Nu-i oferise coniac. Nu-i spusese domnişoară şi dumneavoastră… Avea şaisprezece ani şi un bărbat atît de distins, atît de elegant se purta cu ea cum în filme văzuse că se poartă domnii din lumea mare cu femeile din lumea lor. Teribil semăna domnul acesta cu domnul bun, foarte elegant şi cu maşină din poveştile ei. Mai ales că, într-adevăr, avea şi o limuzină, dar nici roşie, nici neagră. Culoarea cafelei cu lapte. Şi de fiecare dată Sergiu Elefterescu se oferise s-o conducă la atelier cu maşina lui.
— Ştii că eşti foarte frumoasă ? o întrebase ultima dată cînd o văzuse. Şi rîsese plin, încîntat, primind răspunsul ei simplu : „Ştiu !”
Apoi o mîngîiase lung pe păr şi-şi lipise pentru o clipă obrazul de-al ei. Dar nu-i propusese s-o înfieze !
Peste cîteva zile, patroana atelierului o trimise pe Suzana să-i ducă doamnei Elefterescu o rochie de seară.
— O duc eu, se rugase Vasilica.
Inexplicabil de ce, Madame Edmee, care avea chiar o slăbiciune pentru fata asta, o repezi :
— Numai de plimbări îţi arde !
Suzana se întoarse peste vreo trei ore ; doamna Elefterescu îi găsise nişte cusururi rochiei, dar cum ţinea neapărat s-o inaugureze la recepţia din seara aceea, o reţinuse pe ucenică ; n-o lăsase să plece decît după ce făcuse toate retuşurile pe care i le ceruse. Se îmbrăcă apoi cu rochia cea nouă şi-1 chemă pe soţul ei să-şi dea părerea.
„El a răspuns ceva pe franţuzeşte” — îi relata SuzanaVasilicăi — şi a ieşit din odaie. S-a aşezat în parc, într-un jilţ. Cînd am trecut pe lingă el m-a oprit şi m-a întrebat de tine.”
— Ce ? Ce te-a întrebat ?
— Ce-ai sărit aşa ? M-a întrebat numai atît : …Şi Suzana pufni în rîs.
— De ce rîzi ca nebuna, se supără Vasilica.
— A zis aşa : Ce mai face…? Şi iar un hohot de rîs.
A zis : Ce mai face Vasilisa ?…
*
Vasilisa deveni foarte curînd Lisse.
In aceeaşi vară a anului 1944, soţii Elefterescu părăsiseră Bucureştiul din pricina bombardamentelor, stabilindu-se la moşia lor din Argeş.
Intr-o după-amiază — era în luna iulie — domnul Elefterescu opri maşina în faţa casei „Robes et manteaux, haute couture” din strada Dinicu Golescu. O rugă pe Madame Edmee să i-o dea pe Vasilica, pentru o zi-două, la moşie. Era dorinţa soţiei lui : avea nevoie de fată pentru mici reparaţii.
Patroana propuse o lucrătoare mai bună, premiera casei chiar. Dar domnul Elefterescu zîmbi :
— Nu, pe Vasilisa o preferă soţia mea.
Vasilica se urcă în automobil lîngă domnul Elefterescu, care era la volan. Plecase în grabă, nu avusese vreme nici să se schimbe. Era îmbrăcată într-o rochie neagră de stambă, cu buline mici, albe. Purta un fel de semi-doliu. învelise într-un ziar cămaşa de noapte şi periuţa de dinţi.
— îmi pare rău că nu mi-am pus o rochie mai bună,se scuză ea. Dar mi-a fost frică să nu vă pierdeţi răbdarea şi să plecaţi fără mine.
— Deci, te-ai bucurat că am venit să te iau ! Şi, dinprofil, răsucind cu o mînă volanul, întrebă aproape în şoaptă : De ce te-ai bucurat ? întoarse brusc capul spreea şi i se uită în ochi ca să-i surprindă expresia înainte de a-i auzi răspunsul.
Vasilica tăcu, privindu-1 drept în ochi. Verdele ochilor ei ţipa aproape, ceea ce carnea ei nu ştia încă. Părul ei începuse să danseze : geamul din dreapta era lăsat în jos şi maşina îşi sporise viteza.
Se aflau pe Calea Victoriei. Sergiu Elefterescu o invită să coboare în dreptul unui magazin cu încălţăminte.
— Haide să ne cumpărăm nişte pantofi…
Vasilica era încălţată cu sandalele pe care i le lucrase tatăl ei. Plecă din magazin cu o pereche de pantofi albi în picioare şi cu încă patru în pachet, alese toate de Sergiu.
Ea crezuse că-şi va cumpăra şi lui. Altfel, de ce spusese să ne; dar el exprimase astfel dreptul de posesie pe care şi-1 luase asupra fetei. Era a lui şi prin urmare cumpărîndu-i pantofi ei, şi-i luase tot lui. Alese pentru ea stofe, mătăsuri, lenjerie, poşete, intrînd dintr-un magazin în altul. Şi-i cumpără şi o rochie nouă, gata confecţionată, ca să n-o mai vadă în rochia neagră, decolorată, cu buline mici, albe.
Vasilica ştiuse să primească totul simplu, fără umilinţa fetei sărace, care se pierde în mulţumiri şi lacrimi de recunoştinţă. Într-una din versiunile aceleiaşi poveşti, cu acelaşi domn bine, existase şi capitolul acesta şi ea se purtase ca o regină.
Cînd maşina încărcată de pachete se opri în faţa unuibloc din strada Mîntuleasa, Lisse înţelese că trebuie săcoboare fără să pună întrebări. În dreptul unei uşi de la etajul trei, Sergiu Elefterescu îi puse în mînă o trusăcu chei şi o lăsă să se descurce singură pînă ce-o nimeri pe cea de la intrare. Apartamentul era mobilat, compus din două încăperi şi un hol mare ; baie, bucătărie şi alte atenansuri.
— îţi place ? o întrebă el. Crezi că o să te simţi bine aici, Lisse ? Şi o cuprinse în braţe. O sărută pe ochi, pepăr, pe gură, şi cînd ea era mai pierdută, el o luă de mînă şi o duse în baie. Îi arătă cum funcţionează duşul, robinetele şi celelalte accesorii.
— După ce te speli pui halatul ăsta pe tine… Uite, aici e săpunul, peria, apa de toaletă… Aici e…
Apoi o sărută pe frunte cast, şi o lăsă singură.
Se bălăci mult în baie, uitînd chiar la un moment datcă este aşteptată. Îşi spălase şi părul bine de tot, cu săpun mult, bine parfumat. Îmbrăcă halatul albastru din prosop pluşat şi mirosind bine toată şi strălucind de curăţenie — se frecase şi pe faţă cu peria, ca să încerce toate ustensilele acelea de toaletă — intră în dormitor. Sergiu era întins pe pat, într-o pijama de mătase albă. Pe noptieră o sticlă de coniac şi două pahare. Şi un pachet de ţigări străine lîngă o scrumieră de argint. Rămase foarte surprins, dar nu destul de emoţionat descoperind-o virgină.
Toată purtarea ei, felul cum primise darurile, cum acceptase să-1 urmeze fără să-i pună vreo întrebare, îl făcuse să creadă că are de-a face cu o fată care trecuse prin fel şi fel de experienţe proaste, toate, desigur ; nu întîlnise nici un bărbat de soi, care să-i poarte de grijă, altfel n-ar fi rămas ucenică la Madame Edmee. îi aruncase la gunoi cămaşa de noapte din şifon alb, pe care şi-o adusese în pachet, şi periuţa de dinţi cu toţi perii zbîrliţi.
***
Făcu din ea, numai în cîteva săptămîni, o amantă suplă, destul de rafinată. Madame Edmee intră în complicitate ; aflase de la Sergiu că soţia lui n-o chemase niciodată pe Vasilica la moşie.
Suzana nu cunoscu adevărul un timp. O credea pe Vasilica la moşia Eleftereştilor, în Argeş ; plecase, e drept, numai pentru o zi-două ; trecuseră cincisprezece şi ea nu se întorsese încă. Dar Madame Edmee dăduse explicaţii : sînt acolo şi cîteva prietene ale doamnei, şi Vasilica le coase capoate la toate. Dar în ziua în care Brigitte veni să-şi comande o altă serie de rochii, Madame Edmee, speriată, o chemă repede pe Suzana şi o instrui : „Vezi, dacă te întreabă ceva de Vasilica, spui că am concediat-o… Că nu ştii unde e.”
— Cum ? Nu e la moşie ? ! Atunci unde e ?
— E foarte bine mersi. A dat lovitura.
Suzana stărui. Dar unde e Vasilica ? Despre ce fel de lovitură era vorba ? Nu află nimic în plus. Era căMadame Edmee îi ascunde ceva foare grav. Plîngea tot timpul. Intr-o noapte o visă pe Vasilica moartă. Dacă într-adevăr murise ? A doua zi se duse la Madame Edmee şi o rugă atît de stăruitor, plîngînd în hohote, să-i spună unde se află prietena ei, încît pînă la urmă obţinu promisiunea.
— Vei afla totul chiar de la Vasilica. Mai ai puţinărăbdare.
Cîteva zile mai tîrziu, Madame Edmee îl chemă la telefon pe Elefterescu, la clubul pe care ştia că-1 frecventează ; îl rugă să-i comunice Vasilicăi că Suzana plînge tot timpul de dorul ei. In dimineaţa următoare, Suzana primi printr-un comisionar o scrisoare de la Vasilica. Era şi o sumă foarteimportantă în plic. Vasilica îi scria doar atît : „Te rog să-ţi iei o cameră bună în oraş cu tot confortul. O să-ţi trimit bani regulat, pentru chirie. Eu sînt f.f.f. fericită. Ne vom vedea curînd. Te rog să fi f.f.f. discretă. Te sărut de mii de ori.” Şi urma iscălitura Lisse. Şi, în paranteză : Vasilica ta.
Dacă îi ceruse prietena ei să fie f.f.f. discretă, Suzana înţelese că nu-i era îngăduit să-i pomenească nici patroanei de conţinutul scrisorii şi nici de banii pe care-i primise. Îi ferecă în lada în care-şi ţinea şi rochiile, şi rufăria şi încălţămintea. Dar nu se atinse de bani, rămase să doarmă mai departe pe patul pliant din atelier, pe care îi împărţise din aprilie pînă în iulie cu Vasilica.
Două săptămîni mai tirziu — era într-o duminică, sepregătea tocmai să se ducă la cinematograf — se pomenicu un şofer care o anunţa că vine din partea doamneiLisse :
— Am dispoziţia să vă conduc acasă la dumneaei.
* * *
În maşina care o aştepta pe Suzana după colţul străziiera aşezată jos, pe covoraş, Vasilica. Se pitise într-un colţ, ca să-i facă surpriză Suzanei. Era îmbrăcată într-un taior de şantung roşu, singura podoabă o breşă de aur pe reverul stîng.
Suzana se simţi intimidată în faţa acestei doamne foarte elegante, cu unghiile lăcuite, cu părul savant coafat, cu buzele fardate. Era o altă Vasilica… Şi glasul i se păru schimbat : mai jos, mai scăzut.
— Suzana, tu nu mă iubeşti ! Credeam că o să te bucuri mai mult cînd o să mă vezi ! Mi-a fost foarte dorde tine, să ştii… Lasă, o să-ţi povestesc totul acasă. Dormim împreună în noaptea asta. Sergiu e la moşie.
— Care Sergiu ? !
— Sergiu… Elefterescu !
— Domnul… Elefterescu ? ! El este… ? ! Vai, Vasilico, vai ! Şi Suzana izbucni în plîns. Avusese un ghem de lacrimi în piept de cînd se urcase în maşină.
— Suzana, se uită şoferul la tine. Te rog, nu maiplînge. Mă ia de nevastă, tu ! Îi şopti la ureche.
— Dacă are de gînd să te ia de nevastă, de ce si-a bătut joc de tine înainte ?
— Cum şi-a bătut joc ? Chiar că nu pricepea ! Iicumpărase rochii, bijuterii, o mutase într-un apartament elegant. O scotea serile la localuri de lux… Şi-apoi, o iubea, şi-1 iubea… Şi-i făgăduise că va divorţa foarte curînd şi că se vor căsători.
Ii spusese toate acestea Suzanei, şezînd una lîngă alta pe canapeaua din hol, alături de măsuţa pe care se aflafotografia în ramă de argint a lui Sergiu.
Suzana nu vru să înnopteze acolo ; trebuia să fie adoua zi dimineaţa, devreme, la atelier. Dar plecă mai împăcată. Stătuse ceasuri de vorbă cu Vasilica ; o regăsicaldă, sinceră, firească, cea din totdeauna. Îi povestisetotul pînă în cele mai intime amănunte. Se lăsase captivată ca şi odinioară de povestea cu domnul cel bun şi foarte elegant, care acum devenise o realitate. Şi apoi ascultase totul şi cu curiozitatea fetei mari, căreia i se dezvăluie mistere, la care şi cea mai castă, şi cea mai pudică gîndeşte…
*
Trecuse un an de cînd Vasilica era Lisse şi amanta luiSergiu Elefterescu.
II iubea mult.
Era sigură că mai mult de atît nici nu se poate iubi. Elnu mai făcea nici un secret din această legătură, deşi nu divorţase şi continua să-şi păstreze domiciliul conjugal.
Brigitte se făcea că nu ştie nimic, deşi nu trecea o zifără ca o prietenă sau alta să nu o informeze că Sergiufusese văzut în cutare local cu o superbă femeie blondă,foarte tînără şi foarte eleganta.
Aflase şi numele: Lisse ; iar nu după mult timp, şicine este această Lisse… I se păru de necrezut, că ucenica aceea mică, pe care o răsplătise cu un bacşiş bun pentru fiecare serviciu, devenise amanta soţului ei. Un om atît de pretenţios ! Pe care îl deranja cea mai mică vulgaritate ! Avusese el şi alte legături, dar cu femei măritate, din lumea lui… Ce decădere acum ! Sau, poate, numai o nebunie ! Nebunia unui bărbat prematur ajuns la vîrsta critică…
De cîteva ori Sergiu o avertizase că vrea să-i vorbească într-o chestiune gravă… Ea nu manifestase nici cea mai vagă curiozitate. Era dezarmantă ; nu-şi schimbase cu nimic comportarea faţă de el. Nici felul de viaţă : recepţii, vizite, spectacole, întotdeauna înconjurată de amici şi amice. Refuza sfaturile. Nu avea de ce să ia măsuri, nu avea de ce să se ducă acasă la „zdreanţa aia”, şi să-i facă scandal… Şi dacă, prin absurd, Sergiu îi va cere să divorţeze, îi va rîde în nas… Cînd un bărbat vine cu asemenea stupiditate, o femeie deşteaptă nu-1 ia în serios…
Il lasă să-i treacă… Şi istoria dovedeşte că tuturorle trece… „Un bărbat nu divorţează niciodată de o femeie, decit dacă femeia o vrea”, spunea Brigitte. Şi înseamnă că vrea, din momentul în care acceptă să ia cunoştinţă.
Pentru o femeie de şaptesprezece ani, una de patruzeci nu este o rivală, nu contează ca femeie. Lisse nu fusese niciodată geloasă pe Brigitte. Nu discuta despre ea cu Sergiu ; şi el îi pomenea foarte rar numele.
Şi cuvintele : „soţia mea”, pe care nu le suportă nici o amantă, nu le rostise niciodată faţă de Lisse, vorbind despre Brigitte. O ajuta astfel, cu tact — poate şi dintr-o delicateţe sufletească —, să uite că el era însurat, dar, poate, nici nu-i plăcea să-i amintească…
De cîte ori se vedea cu Suzana, Vasilica îi spunea că., foarte curînd, ea şi cu Sergiu se vor căsători ; era o minciună în care credea, şi de aceea nici n-o considera minciună. Pe Sergiu nu îndrăznea să-1 întrebe dacă a făcut vreun demers pentru a obţine divorţul.
Dar nu se îndoia că mai tîrziu sau mai curînd va fi soţul ei.
El nu mai întîlnise atîta bun-simţ, atîta dulce supunere la nici o altă femeie. Toate, cu cîte trăise, avuseseră mania explicaţiilor, a scenelor; toate fuseseră geloase, confiscante ; scandalagioaice, cu manierele cele mai distinse. El era un om obosit, tracasat de treburi politice şi financiare, îi trebuia o femeie tandră şi cuminte, pe care s-o domine fără efort. Şi apoi, lîngă fata asta obţinuse un reviriment al virilităţii lui, pe care o credea în parte compromisă. Ii plăcea şi să se arate cu ea ; foarte mimetică, deprinsese uluitor de repede bunele maniere. Curînd, şi cîteva dintre soţiile prietenilor lui o acceptară pe Lisse în societatea lor, şi Brigitte nu fu cruţată de aprecierile obiective care-i ajungeau prea repede la urechi : „Lisse e o femeie cu stil ; Lisse are un farmec irezistibil… Şi se îmbracă cu un gust perfect!”
Sergiu îi comanda rochiile la Madame Edmee, care venea să-i facă probele acasă, în Mîntuleasa, iar cînd erau gata o trimitea pe Suzana să i le ducă.
Lisse nu făcuse niciodată indelicateţea de a-i oferi prietenei ei un obiect vechi, purtat; îi cumpăra materiale noi, pantofi noi. Suzana păstra totul în lădiţa ei ; îşi adunase o mică zestre.
Şi în toamna acelui an îl cunoscu, printr-o fată dinatelier pe Manole, care lucra mecanică la Uzinele Malaxa.
* *
Orele şapte seara, şi Sergiu nu se arătase încă ; nutrecuse s-o vadă nici în timpul dimineţii, nici la telefonn-o chemase, ceea ce i se întîmpla pentru prima oară.Plecase cu o seară înainte la moşie, după ce fusese cu ea la un restaurant de la Şosea.
In ultimele două luni, o lăsase multe nopţi să doarmăsingură în apartamentul din Mîntuleasa. Dar în cursulzilei se repezea de cîteva ori s-o vadă, luau dejunulaproape întotdeauna împreună, iar de la moşie o chematotdeauna la telefon, şi cînd sosea, şi înainte de a pleca.Brigitte ieşea de fiecare dată din odaie. Nu se întîmplase niciodată ca el să absenteze douăzeci şi patru de ore fărăsă găsească o modalitate de a comunica cu Lisse.
Acum era nervoasă şi îngrijorată. Sergiu îi spusese că are la moşie o întrunire politică. îl văzuse cam frămîntat in ultimul timp ; ea îi ceruse odată s-o iniţieze şi pe ea cît de cît în treburile politice. El îi răspunsese că vin vremuri grele. Atît. Vasilicăi îi era foarte indiferent cine este la putere, cine pleacă de la putere. Tatăl ei nu făcuse nici un fel de politică niciodată : „Pingelele şi tocurile n-au partid — zicea el. Şi dacă n-au ele, n-am nici eu !”
— Partidul meu eşti tu — îi spusese odată VasilicaIui Sergiu. El făcuse mare haz şi o citase la o întîlnirecu prietenii.
Acum, aşteptîndu-1, cînd cu ochii pe ceas, cînd alergînd la fereastră, de cîte ori auzea motorul unei maşini, cînd repezindu-se spre uşa de la intrare, cînd se oprea liftul la etajul trei, descoperea că este foarte singură : nu legase prietenie cu nimeni din anturajul lui Sergiu, doamnele pe care le cunoscuse prin el erau mult mai în vîrstă decît ea, şi nu le reţinuse decît numele mic. Ştia că pe una o cheamă Lelia — îi fusese cea mai simpatică, pe alta Dolly.
Amicii lui Sergiu era unul Puiu, unul Bădiţă, altulPompiliu. Ar fi vrut să cheme pe cineva la telefon , să se intereseze de Sergiu. Dar pe cine ?
Mai descoperi tot acum că nu ştia numărul de telefonde la moşia lui Sergiu, şi nici măcar în ce comună se aflăaceastă moşie. Doar atît: în Argeş. Unde să-1 caute peSergiu ?
La orele nouă seara, după ce-şi dăduse în cărţi — învăţase să ghicească de la o fată, în timpul uceniciei laMadame Edmee, — şi-i căzuse şaptele de pică şi de treflă, încadrînd bărbatul de tobă, ceea ce, tălmăci ea, este sigur necaz mare, sau boală gravă’, chemă 09 la telefon şi ceru — cu o idee subită — moşia Elefterescu din judeţul Argeş, fără o altă indicaţie în plus.
Peste o jumătate de oră, cînd nu obţinuse încă legătura, auzi soneria de la uşă. Nu putea fi Sergiu. El avea cheile de la apartament.
Lisse era îmbrăcată într-o rochie de interior, din catifea de mătase, verde. Părul îi atîrna liber pînă în dreptul umerilor. Sergiu n-o lăsa să poarte pantofi cu tocul jos nici în casă. Şi nici să se fardeze : doar culoarea buzelor înviorată.
Se duse să deschidă uşa.
— Numele meu este Mişu Garoteamu. Sînt văruldomnului Elefterescu — se prezentă glacial bărbatul carese oprise în pragul vestibulului, cu o scrisoare în mînă.Era ceva mai tînăr decît Sergiu. Roşcovan, lat în spate.
— Îmi aduceţi o veste rea — întrebă ea, ezitînd sădeschidă scrisoarea, cuprinsă deodată de o mare spaimă.
I s-a întîmplat ceva rău lui Sergiu ?
— Dimpotrivă.
— Off ! Atunci e bine.
Îl pofti în hol.
— Luaţi loc… Şi dacă îmi daţi voie…
Vru să deschidă scrisoarea, dar în momentul acela sună telefonul. Ridică receptorul. Primi informaţia că lanumărul cerut nu răspunde nimeni.
Desfăcu plicul. Pe o filă de hîrtie — doar cîteva rînduri :
..Draga mea, evenimentele mă silesc să părăsesc îngrabă ţara. Sînt dezolat că trebuie să plec, fără să te potîmbrăţişa, fără să-ţi mai spun o dată cît de mult te iubesc. I-am lăsat vărului meu, Mişu Garoteanu, dispoziţiile necesare care te privesc. Am fost fericit cu tine şi nu am să te uit niciodată. Sergiu.”
În timp ce ea citea, Garoteanu, întors cu spatele, se oprise în faţa unui tablou din cameră.
O fată care, la şaisprezece ani, rămîne orfană, singurăpe lume, în urma unei mari catastrofe, nu mai are, poate,destule lacrimi să plîngă. Nici cînd se vede părăsită debărbatul care i-a fost şi iubit, şi protector, şi familie, şi tot. Sau poate e adevărat că marile lovituri sînt mai greude suportat decît cele mici ; primele suspendă în tine,pentru cîteva clipe, dorinţa de a mai trăi. E chiar un felde moarte care aduce cu ea şi indiferenţa ; celelalte hrănesc în tine tot ce mai rămîne viu, şi de aceea dor atît !Suferi numai cît continui să trăieşti.
Garoteanu rămăsese uimit văzînd că Lisse nu leşină, nu se prăbuşeşte într-un fotoliu plingînd în hohote.
Nici măcăr gestul, puţin teatral, de a lăsa să-i cadăscrisoarea din mînă, în timp ce ea, rămasă cu privirea îngol, bîiguie : Visez ? Nu ! Nu se poate să fie adevărat!
Lisse vîrî scrisoarea la loc în plic.
— Cînd a plecat ? — întrebă ea. I se păru că vocea nu mai este a ei.
— Astăzi-dimineaţa în zori, cu avionul. Un grup de sase persoane : Sergiu şi Brigitte şi alte două cupluri.Îmi permiteţi să iau loc ? Abia acum se aşeza. Îi spuse căvărul său îi încredinţase o sumă de bani : …pe care vi-ipun la dispoziţie, doamnă !
Scoase un plic gros şi i-1 lăsă pe masă.
— V-a rugat să păstraţi apartamentul. Chiria esteplătită pînă în primăvara viitoare. Trebuie să vă mai spun că dorinţa vărului meu ar fi fost să vă ia cu el.
Dar… ar fi riscat foarte mult, încercînd în asemenea momente să-şi părăsească soţia… O soţie este o complice, atîta vreme cît interesele sint comune ; poate deveni un adversar primejdios cînd este eliminată din joc. înţelegeţi ?
Lisse înţelegea, sau nu înţelegea. Expresia feţei ei nuspunea nici una, nici alta. Rămăsese în picioare, cu ochiiei imenşi, verzi, larg deschişi, ca o moartă nebună.
— Ca să fiu mai clar — explică Garoteanu —, soţialui ar fi putut denunţa, din răzbunare, această fugă… Vădau un sfat amical : păstraţi scrisoarea semnată de vărulmeu ; s-ar putea să vă fie de folos, în cazul că s-ar găsicineva să vă chestioneze dacă eraţi la curent cu intenţialui de a părăsi ţara.
— Cum să mă chestioneze ? I se părea absurd.
— Doamnă, reluă Garoteanu. Vărul meu m-a însărcinat să mă ocup de dumneavoastră. Iată numărul meu de telefon, unde mă puteţi găsi dimineţile, pînă la oraprînzului. Este al băncii la care lucrez. Vă rog să găsim un nume conspirativ, sînteţi doamna… să zicem, Petculescu. Este o clientă a băncii noastre. Nimeni nu va fi surprins auzind acest nume. Dumneavoastră, cînd chemaţi la telefon, stăruiţi să vorbiţi personal cu mine :Mişu Garoteanu… Şi dacă, întîmplător, o s-o cunoaşteţivreodată pe soţia mea, vă rog să nu vă referiţi niciodatăla vărul meu, nici la vizita mea aici.
Se ridică. Îi sărută mîna şi se retrase.
Coborînd cu liftul, îşi spunea : ,.Superbă ! într-ade-văr, superbă ! Şi, sigur, nu 1-a iubit pe Sergiu !” Nu-i văzuse o lacrimă în ochi.
Nu află niciodată că în noaptea aceea Lissa încercasesă se spînzure. Dar cînd să arunce scaunul de sub picioarele ei, o cuprinsese o groază cumplită. Băuse apoi o sticlă întreagă de coniac şi adormise îmbrăcată.
Mişu Garoteanu o chemă la telefon peste cîteva zile ca s-o întrebe dacă îi poate fi cu ceva de folos. Făcuseo fixaţie ; îl tulburaseră mai ales sînii ei.
— Şi cum vă mai petreceţi timpul, doamnă ? prelungi el conversaţia.
— Nu ies deloc din casă. Stau singură şi mă totgîndesc…
El o sfătui să nu se mai gîndească atît. La ce bun ?
— V-am admirat stoicismul cu care aţi ştiut să primiţi lovitura, doamnă ! Sînteţi un caracter, o bravă ! Şi apoi… la şaptesprezece ani, aveţi o vîrstă neverosimilă, doamnă. Viaţa vă mai poate oferi atît de mult.
Îi ceru voie să-i facă o vizită chiar în ziua aceea.
** *
Cele două prietene stăteau de vorbă, lungite una lingă alta, pe patul din dormitor. Suzana venise de la fabrică de-a dreptul la Vasilica. De o lună lucra la fabrica Adesgo, de cînd se măritase cu Manole.
— Şi îl iubeşti ?
— N-am să mai pot iubi niciodată, Suzana. Dar măport cu el — şi îţi spun drept, nici nu-mi vine prea greu — ca şi cînd l-aş iubi. Îmi face mie plăcere să fiu tandră. Sergiu zicea întotdeauna : „Eşti aşa de tandră, Lisse !” Şi-mi place mie să spun cuvinte de dragoste, închid ochii şi îmi închipui că e Sergiu…
— Şi Mişu te iubeşte ?
— Zice că e fericit cu mine ! Şi Sergiu zicea… Dar euvăd că bărbaţii părăsesc femeile cu care sînt fericiţi, şi rămîn cu cele cu care zic că sînt nefericiţi… Mişu spunecă nevasta lui e rea, că-i otrăveşte zilele…
— Cît e, tu, de cînd a plecat Elefterescu ?
— Păi să facem socoteala. El a plecat în cincisprezecefebruarie 1946. Deci, peste două luni, se împlineşte anul.E la Paris cu Brigitte. Ştiu de la Mişu. Mie nu mi-a scrisniciodată.
— Poate o fi aflat… Să nu te mire : totul se află !
— În definitiv, m-a lăsat în grija lui Mişu, glumi Vasilica.
— Şi cum a început, tu ?
— A ! Tîrziu… îşi luase obiceiul să vie zi de zi la mine. Îmi aducea flori, bomboane… încerca să mă sărute… Să pună mîna pe pieptul meu… Eu atunci izbucneam în plîns… Sergiu nu putea să sufere să mă vadă plingînd… O singură dată am plîns, cînd i-am povestit…
— Ştii, Vasilico, eu trec cîteodată ,pe strada noastră…E ca şi cînd m-aş duce la cimitir. Hai, povesteşte maideparte…
— Lui Mişu cred că-i plăcea cînd mă vedea că izbucnesc în plîns. Dar eu n-o făceam pentru că îi plăcea lui.Aşa îmi venea… Şi atunci el devenea drăgăstos, mă mîngîia numai pe obraji şi-mi săruta mîinile… Nu ştiu cumam ajuns cu el unde am ajuns… Cred că îmi era foartegreu singură. Şi cînd te obişnuieşti să-ţi intre în casă zide zi un bărbat, nu te mai întrebi dacă îl iubeşti atunci cînd… Cu Sergiu a fost cu totul altfel : el m-a învăţatsă-1 iubesc. Pe Sergiu nu am să-1 uit niciodată. Tu crezică toate femeile nu-1 pot uita pe primul bărbat din viaţalor ? Vai, să nu mă audă Mişu cînd vorbesc aşa… Ştii cegelos e pe văru-său ? Doamne, ce-1 mai ponegreşte ! Şise înfurie că eu îl apăr.
— Şi-o să te măriţi cu el, Vasilico ?
— Nu ţi-am spus că moare de frica nevesti-si ?
Vasilica trase din buzunarul rochiei de casă o batistă mică, roşie.
— O vezi ? De cîte ori pleacă Mişu de la mine, îi şterg bine buzele şi faţa cu batista asta… El mi-a cumpărat-o… Fiindcă o dată…
Povesti că o dată, la începutul legăturii ei cu Mişu, îi lăsase, fără să observe, urme de ruj pe bărbie.
— A fost un scandal cu nevastă-sa ! Melania o cheamă. O săptămînă el n-a mai dat pe la mine. Nevastă-sa îl urmărea pas cu pas. Şi o vreme, după aceea, el venea la mine numai dimineţile. Pleca pentru un ceas,două de la bancă… E procurist la banca lui socru-său.Acum, vine iar după-amiezile…
— Mai bine l-ai da dracului ! Ce-ţi trebuie ţie bărbatînsurat ?
— Şi dacă-1 dau dracului, ce fac ? Mor de urît !
— Madame Edmee te-ar lua înapoi cu braţele deschise… Sau vino la noi, la fabrică…
— Mai am din ce să trăiesc !
— Va să zică nu-1 iubeşti pe Mişu. Stai cu el din interes.
— Din interes ? ! Eu trăiesc din banii pe care mi i-alăsat Sergiu !
— Ascultă, Vasilico, Manole are un prieten, mecanicși el. E necăsătorit. Un băiat brunet, frumos, şi foarte bun… Vino odată la noi şi-1 chem şi pe dînsul…
— Mişu nu mă prea lasă singură. Doar la cumpărături, dimineaţa. Îi place să stau acasă şi să-1 aştept.Nu-mi spune niciodată la ce oră vine… Nu mergem niciodată nicăieri împreună.
— Asta-i viaţă, Vasilico ? Tu nu vrei să fii la casa ta,să ai bărbatul tău ?
Vasilica ridică din umeri : dacă n-a fost să fie cu Sergiu !
— Brăţara asta a ta e chiar aur adevărat ?Îngrijorată de viitorul prietenei ei, Suzana îşi punea întrebarea, din ce va mai rezista, cînd nu va mai rămînenici un ban din cei lăsaţi de Elefterescu.
— Ia-o în mînă, să vezi ce grea e ! O am de la Sergiu… Şi inelul ăsta… Am şi unul cu o piatră verde. Amuitat cum îi zice : smarald sau smaragd ? Şi am şi o brăţară subţire de platină cu un ceas mic. Haina de blanăţi-am arătat-o ? E de nutria.
Suzana nu ştia ce blană e asta, nutria ! Ceru s-o vadă.Vasilica îmbrăcă mantoul.
— Eşti ca o artistă de cinema, tu !
— Seara îl găsi pe Jean, tinărul despre care îi vorbiseVasilicăi, jucînd table, în bucătărie, cu Manole.
—Te-ai îndurat să vii acasă ?
Tonul era glumeţ. Dar, în fond, era puţin supărat că întîrziase atîta la Vasilica. El n-o cunoştea decît dince-i povestea Suzana ; şi ca să nu-şi facă Manole o părere prea rea despre prietena ei, modificase unele date din romanul cu Elefterescu. Manole ştia că Vasilica fusese răpită de un mare bogătaş, care o siluise şi făcuse apoi din ea întreţinuta lui. După aceea, el fugise cu aeroplanul, într-o ţară străină. Despre legătura Vasilicăi cu GaroLeanu, Suzana nu îndrăznise să-i pomenească. Aceeaşi biografie o cunoştea şi Jean. Suzana îi arătase o fotografie de-a Vasilicăi, făcută de mult, pe vremea cînd era fetiţă de zece-unsprezece ani. Ţinea acum în mină o fotografie recentă a Vasilicăi. Suzana venise acasă cu ea ca să i-o arate lui Manole.
— Da’ frumoasă e ! se minună Jean. Citi dedicaţia :„Scumpei şi iubitei mele prietene, Suzana”. Iscălit :„Lisse”.
— Ce nume e ăsta, Lisse ?
— Aşa îi zicea ăla… Suzana roşi, ca şi cînd ar fi divulgat o intimitate foarte penibilă.
— Lisse, Lisse… repetă Jean. Şi iar se uită la fotografie : Ce ochi !
— Verzi cum sînt caisele cînd n-au început încă să se coacă… Şi are un păr, ca aurul…
Vorbi pe urmă de calităţile sufleteşti ale prieteniei ei.
— E atît de bună, de sinceră… Are o fire deschisă, nute plictiseşti cu ea niciodată… Ferice de bărbatul care o s-o ia de nevastă !
Jean se uită lung în ochii lui Manole. Erau prietenibuni. Manole aruncă zarurile. Nu spuse nimic. Dar Jeanînţelese că gestul lui spusese : nu e de tine ! Se indispuse. Căută să stea singur de vorbă cu Suzana.
—Adu-o aici, odată… Mi-e dragă fără s-o cunosc.
Nu pentru că era atît de frumoasă, dar pentru că o credea foarte nefericită, o socotea vrednică de iubit. Şi i-ar fi plăcut s-o ocrotească. Să-i dea el respectul, cinsteade care fusese lipsită. Începu să viseze la ea…
Dar nu o cunoscu decît mult mai tîrziu…
* *
Lui Garoteanu îi plăcea să facă dragoste cu Lisse ; şinici nu se plictisea cu ea. Îşi făcuseră o intimitate a lor ;obiceiurile lor care se repetau fără monotonie. Ascultaumuzică. Sergiu o înzestrase cu o discotecă. Luau întotdeauna o gustare împreună : Lisse îl aştepta cu masapusă, cu băuturi la gheaţă, cum o învăţase Sergiu să-1aştepte pe el. Numai că totul acum era cumpărat de ea,din banii ei. Mişu o învăţase să joace belotă, şi zilnicfăceau cîte o partidă, două. Îi aducea romane pe care elnu avusese răbdare să le citească, dar era curios să le afle subiectul. Vasilica le citea nopţile, ca să aibă a douazi ce să-i povestească lui.
Fata asta ar fi o soţie ideală— îşi spunea el de multeori. Şi se compătimea că era silit să rămînă toată viaţa,cu Melania, pe care o luase odată cu postul de procurist ;tatăl ei era directorul băncii. Nu avusese pentru ea nicicea mai vagă atracţie fizică. In accesele ei de gelozie, eradură, despotică, niciodată chinuită, înduioşătoare, cum îistă bine unei femei şi care şi cîştigă astfel.
Sînt geloasă, sufăr pentru că te iubesc, e un mod oarecum convingător de exprimare. Nu sînt geloasă, darnu admit să fiu înşelată, este aproape o instigare laadulter.
Totuşi acest „nu admit” avea o autoritate asupra luiMişu Garoteanu. Dovadă că-şi înşela soţia cu atîtea măsuri de precauţie : nu se arătase în lume cu nici una din amantele lui.
Este sigur că Melania ar fi reuşit să se impună şi dacăn-ar fi fost fiica bancherului Cosma, deşi toată lumea erade părere că Mişu era atît de supus numai pentru că-şiţine cu dinţii postul de procurist. Dar mai adevărat estecă nu numai banul făcea puterea acestei femei : nu-i păsa dacă este iubită, dar nu accepta să nu fie ascultată.Mişu o stima duşmănind-o. Nu-i ieşea din cuvînt, dar oînşela cu voluptate. Marea ei greşeală însă era că-1 bă-nuia pe Mişu şi cînd el o înşela şi cînd nu ; de aceea, nici nu-1 putuse prinde în culpă niciodată. Se întîmpla să-1urmărească uneori, tocmai în perioadele în care ori nu avea nici o amantă, ori îşi dublase măsurile de precauţie.Cînd venise acasă de la Lisse, cu urme de fard roşu pebărbie, se jurase că habar nu are de unde provin ; şi-oținuse aşa, morţiş, cu cele mai absurde explicaţii ; fusesepoate, o pată de cerneală roşie… Or, sigur, venea de labărbier… Or, chiar ea, Melania, îl mînjise cu roşu debuze, numai ca să aibă motiv de scandal.
Totul e să nu cedezi cînd ai apucat să spui o minciună ;oboseşte regulat celălalt, înainte de a fi apucat tu să mărturiseşti adevărul. Totuşi, în urma acestei discuţii, Melania angajă pe cineva care avea misiunea de a-1 urmări pe Mişu, pas cu pas, în toate după-amiezile ; dar în tot acest timp, Garoteanu se văzu cu Lisse numai dimineţile, astfel încît, după trei săptămîni, Melania află, din raportul detectivului, că soţul ei îi este perfect fidel.
** *
Era spre sfîrşitul lui decembrie al aceluiaşi an. Lissevînduse prin Garoteanu, cu o săptămînă înainte, inelulcu smarald. Avea iar bani. Îşi reaprovizionase cămara cutot ce ştia că-i place lui Mişu. Şi aşa cum o învăţase Sergiu, şi cum îl deprinsese şi pe al doilea bărbat din viaţa ei, îl aştepta întotdeauna cu masa pusă. Se îmbrăcase de gală, cu o rochie de seară, pe care i-o adusese în dar Sergiu, nu cu mult înainte de plecare. Tot de la Elefterescu învăţase să-1 aştepte uneori seara, la rarele dineuri în doi — îmbrăcată ca pentru o mare recepţie.
Garoteanu venise la ceasurile opt. Era foarte rău dispus. O rugă să-1 ierte : nu va putea rămîne cu ea decîto jumătate de oră. Trebuie să se ducă într-o vizită cu soţia lui. Se mai întîmplase şi altă dată să aibă serile ocupate, dar găsise timp să vie s-o vadă ziua.
— Şi nu luăm o gustare împreună ?
— Sînt aşteptat… Trebuie să trec pe-acasă s-o iau peMelania. Totuşi, înghiţi repede cîteva sendviciuri. Era tăcut şi nervos.
— Ce e cu tine, dragă ?
— Am necazuri, Lisse ! Vin vremuri grele de tot…
Şi-a amintit că mai auzise o dată cuvintele astea.
— Vrei să fugi şi tu ? întrebă ea.
— Ei, dacă s-ar mai putea ! Ţine minte ziua de 6martie 1946, a fost o zi fatală…
— Pentru cine ?
— Tu habar n-ai pe ce lume trăieşti. O sărută întîi, aşa, în fugă, pe buze. Apoi se aprinse. Dar se uită la ceas: nu mai putea întîrzia. Ea alergă în baie unde atîrna halatul de casă. Veni într-o fugă, cu batista roşie.
— Lisse — spuse el — am găsit pe cineva dispus să-ţi cumpere bijuteriile la un preţ foarte bun.
— Dar acum am bani…
— Lisse ! Ascultă ce-ţi spun : dacă nu le vinzi astăzi,astăzi, — repetă apăsînd pe cuvînt — mîine… Şi făcu o pauză. Mîine — reluă el — s-ar putea să fie prea tîrziu.N-ai să mai găseşti cui să le vinzi. Şi nu numai atît : se vor devaloriza. Ascultă-mi sfatul : vinzi bijuteriile şibanii îi depui la bancă. Nu la banca lui socru-meu…Fiindcă, cine ştie, să nu se facă vreodată vreo legătură…Să te-nveţi să fii mai puţin mînă spartă.
Mai bău un pahar cu vin, făcu apoi gargară cu Odol.
Lisse învelise într-o foiţă albă broşa de aur, cele douăbrăţări, şi o pereche de clipsuri cu briante mici. Îşipăstră doar inelul de aur cu un safir. Depuse pacheţelulîn mîinile lui Garoteanu.
— N-ai o cutie ? Apoi, tot el se răzgîndi : — Lasă,aşa ocupă mai puţin loc în buzunar.
A doua zi, Garoteanu îi spuse că a vîndut bijuteriile,dar că nu încasase încă banii. Era foarte surescitat, cu cearcăne la ochi şi suspina tot timpul. Bău mult, dar numîncă nimic. Nu vru să asculte nici muzică, nici să joace carţi cu ea. Se dezbrăcă şi deodată, strîngînd-o la piepttare, începu să plîngă.
— Ce-i cu tine ? îmi ascunzi ceva !
Credea că-i ascunde intenţia lui de a fugi.
In ziua următoare, Garoteanu veni tot fără bani şi aceeaşi scuză : nu-i primise încă…
Lisse nu-şi făcea nici o grijă.
— Bine, cînd o să-i încasezi o să mi-i dai… Nu-i nicio grabă !
Era neliniştită, însă, că-1 vedea atît de zbuciumat.Stăruia :
— Ce-i cu tine ?
— Evenimentele… răspundea el.
—- Ah, „evenimentele” astea de n-ar mai exista. Evenimentele îl făcuseră şi pe Sergiu să o părăsească.
într-o seară, Mişu izbucni iar în plîns. Băuse mai multdecît de obicei. Apoi începu să-şi dea cu pumnii în cap.Ingenunche în faţa ei :
— Iartă-mă ! Iartă-mă !
Lisse era sigură că venise despărţirea. Îl sili să seridice, îi venise la un moment dat chiar să rîdă văzîndu-l smiorcăindu-se la picioarele ei, cu părul lui roşu zbirlit, cu ochii injectaţi şi blegi, îmbătaţi de alcool.
— Lisse ! Lisse !
— Da, am înţeles : trebuie să ne despărţim.
Nu suferea în clipa aceea, pentru că-1 văzuse atît de ridicol.
— Da, ştiu că ai să mă părăseşti, ştiu că n-ai să-mipoţi ierta…
Acum Lisse nu mai pricepea nimic.
— Ce să-ţi iert ?
— Lisse, scumpa mea Lisse, sărmana mea Lisse…
In sfîrşit, îi mărturisi. Pierduse bijuteriile. Ii scăpaseprobabil pachetul, fie chiar în taxi, nu-1 luase din staţie,din păcate — fie cînd coborîse în strada Popa Savu, undeîl aştepta soţia lui. „Unde eram invitat cu soţia” — secorectă inutil, fiindcă Lisse nu reţinuse că el, în searaaceea, spusese că trece întîi pe-acasă s-o ia pe Melania.Sau, poate, i le furase cineva… Erau peste cincizeci depersoane — multe necunoscute — care luaseră parte larecepţia aceea… El nu constatase decît acasă lipsa bijuteriilor… Vina lui gravă era una singură : uitase că arepachetul în buzunar : îşi recunoaşte această vină, şi o vaispăşi despăgubind-o în timp pe Lisse, nu putea acoperitoată suma deodată. Personal, nu avea nici un ban pusde-o parte. Nu era, în fond, de cît un biet simbriaş, dar era un om cinstit : va achita totul pînă la ultima centimă.
Şi iar plînse. Lisse trebui să-1 consoleze : n-avea nevoie de toţi banii deodată… Oricum, i-ar fi depus labancă… Mai bine să ştie că-i are la el. Nici prin gîndnu-i trecu să-1 întrebe la cît fuseseră evaluate bijuteriile,ca să ştie cît va avea de primit, „în timp”…
Considera că paguba era a lui.
— Şi n-ai făcut nici o reclamaţie ? Poate găseşti şoferul…
— Am reclamat şi parareclamat ! Dar nenorocireaeste că n-am reţinut deloc mutra şoferului şi — bineînţeles — ce interes aş fi avut să iau numărul maşinii ?Nici măcar atît nu ştiu, ce marcă era… Iţi închipui că amfost şi în Popa Savu — nu pronunţă numele amicilor — am întrebat… E altceva cînd uiţi o umbrelă sau o pereche de galoşi într-o casă — şi atunci e penibil să întrebi — clar cînd ţi-a dispărut un pachet cu bijuterii ?! S-a uitat la mine ca la un nebun. Cine umblă cu brăţări de aur şi cu briante în buzunar ? Eu te-am rugat să le pui într-o cutie, Lisse ! Tu, cu mîna ta mi le-ai băgat în buzunar. Numai că nu-i spunea că ea este vinovată ; Lisse îşi amintea perfect că el vîrîse pacheţelul în buzunarul interior al hainei. Băuse poate mai mult, se încălzise şi işi scosese sacoul, pacheţelul căzuse din buzunar, cine ştie cine îl găsise !… Ce rost avea să-1 mai sîcîie şi să-1 mai amărască cu întrebările ei ! Cu cîteva clipe înainte el spusese :
— Am vrut să-mi zbor creierii…
** *
Garoteanu nu jucase teatru : trecuse prin momente demare desperare, dar atît că nici pentru o secundă nu-1fulgerase ideea sinuciderii. Era sinceră dorinţa lui de ao despăgubi pe Lisse. O asemenea dorinţă este un luxpe care şi-1 poate permite oricine, şi aduce mîngîiereunui suflet zbuciumat; dar el ştia bine că nu va acoperiniciodată valoarea bijuteriilor, care aparţineau acum Melaniei. Ea le descoperise în buzunarul hainei, noaptea,după ce se întorseseră de la sindrofia din Popa Savu.Mişu băuse cam mult şi într-adevăr uitase de pacheţel..
Intenţia lui fusese de a le închide în seiful de la bancărpînă a doua zi cînd urma să le stabilească valoarea şi săfacă tîrgul cu bijutierul X, care într-adevăr se arătaseinteresat să le cumpere, dacă erau chiar atît de frumoase,cum i le descrisese Garoteanu. Dar Mişu nu reuşise săle pună la adăpost; de la Lisse se dusese cu un taxi labancă, ca în faţa safe-ului, să descopere că nu are cheiala el. Nu mai avusese timp să treacă pe acasă : Melania îl aştepta la sindrofia din Popa Savu. Erau invitaţi cu alte zece persoane la masă. Băuse eîteva pahare de vin şi coniac la Lisse — era uşor grizat, dar nimeni nu observă ; îşi dădea în petec numai cînd se îmbăta de-a binelea, ceea ce i se întîmpla mai rar. La dineu bău ţuică, vin alb şi negru… La desert unul cam dulceag… Uită de bijuterii.
Cînd Melania — în timp ce el se afla în baie — făceaobişnuita inspecţie în buzunare, găsi pacheţelul, ea atîtde suspicioasă de obicei, nu se îndoi o clipă acum că soţul ei le cumpărase — o ocazie, probabil ! — pentru ea.Nu-i sări de gît, nu era expansivă niciodată şi nu-1 maimustră că dansase de două ori cu gazda.
Mişu rămase interzis. Nu-i veni în minte nici o minciună salvatoare. Se gîndi la un singur lucru : să furebijuteriile într-una din zilele următoare şi să le înlocuiască cu altele false.
Dar Melania le încredinţă tatălui ei chiar a doua zi de dimineaţă. Cosma îşi spuse că ginerele lui face probabil bune afaceri în calitatea lui de procurist al băncii…Şi deveni mai circumspect. Ii cam lăsase mînă liberă înultima vreme.
In fiecare seară, de cînd se întîmplase istoria cu bijuteriile, Mişu îi lăsa Vasilicăi, pe noptieră, o mică sumăde bani pentru coşniţa de a doua zi. Timp de trei luni,procedă cu regularitate astfel, dar de fiecare dată, cu unsentiment neplăcut, oare îl înstrăina de amanta lui. Nufusese în viaţa lui generos cu o femeie. Şi acum i sepărea că trebuie să fie ; era o situaţie nouă, care îl împovăra mai mult moralmente, cum îşi spunea el… Aveaimpresia că o plăteşte pe Lisse şi se simţea mai bătrîn din pricina aceasta. Nu înţelesese niciodată cum se poate apropia un bărbat de o femeie cu tarif ! Îşi făcea o laudădin a nu fi cunoscut niciodată bordelul… Toate femeilecu care avusese de-a face, pînă la Lisse, fuseseră femeimăritate, bine întreţinute de soţii lor. Mişu ştia să trimită flori şi cutii cu bomboane. Acum, însă, venea la Lisse — de cînd o „subvenţiona” (ajunsese foarte curînd să uite că-i datora aceşti bani) — cu mîinile goale. Şi acum ea era nevoită să facă economii : întîlnirile lor fără aperitive bune, fără băuturi fine, îşi pierduseră parcă toată strălucirea, tot farmecul.
Mişu nu se mai urca într-un taxi ca să ajungă la Lisse,îşi făcea socoteala să nu-1 coste mai mult decît înainte această legătură. Lua două tramvaie pînă în Mîntuleasa.Drumul i se părea din ce în ce mai lung şi mai plictisitor. Şi avea impresia că portarul blocului în care locuia Lisse îl priveşte mai bănuitor decît înainte. O învăţase de la început pe Lisse să răspundă oricui o va întreba, cine este domnul care o vizitează zilnic, că este o rudă apropiată a ei, care se numeşte Alexandru Petrescu. In blocul din Mîntuleasa, sub acest nume era cunoscut Mişu Garoteanu, dar bineînţeles nimeni nu credea că este unchiul doamnei Vasilica Sîrbu.
In ultimele trei luni, Garoteanu se interesa tot timpul.
— Te-a întrebat cineva de mine ?
Nimeni nu o întreba nimic. O dată, mai demult, cîndea se dusese la coafor, imediat după amiază, şi Mişu ocăutase între timp, portarul o informase : „A fost domnul dumneavoastră !” Ea se grăbise să precizeze : „A, unchiul meu, inginerul Petrescu !” îi relatase lui Mişu conversaţia şi el exclamase : „Perfect! Perfect !” Dar nu păruse să dea o importanţă prea mare. Acum, în ultima vreme, foarte des insista :
— Să fii foarte atentă, Lisse, să nu-ţi scape vreodatănumele meu. Sînt foarte cunoscut în Bucureşti…
într-o seară îi spuse că Melania a devenit iar foartebănuitoare…
Lisse îl vedea şi-l simţea înstrăinat, dar nu făcea niciun efort pentru a-l recuceri. Dimpotrivă, parcă şi-ar fi dat osteneala, chiar, să-l piardă ; se lenevise în dragoste,fără indiferenţa aceea, însă, care incită uneori. Participala dragoste organic numai, fiindcă avusese şansa să fie bine trezită la dragoste de Sergiu, care se ocupase de ea.
Mişu îşi rări vizitele, de cînd spusese că soţia lui intrase iar la bănuieli ; şi le şi scurtă, deşi în perioada aceea Melaniei i se părea că nu mai are nici un motiv să-lsuspecteze : pentru prima oară în căsnicia lui, Mişu suplimenta scriptele în datorii conjugale. Niciodată o soţie nu ştie cît îi datorează unei amante…
Lisse era sigură că se apropie despărţirea definitivă şi nu regreta. De aceea, nu rămase surprinsă şi nici îndurerată cînd el o anunţă într-o zi la telefon că cel puţin pentru o vreme nu se vor mai putea vedea deloc, fiindcă Melania aflase totul… Iar în ceea ce priveşte banii pe care el îi mai datora, o rugă să-1 mai îngăduie un timp, pînă ce se mai calmează scandalul acasă…
Socoti minciuna şi utilă şi morală.
Durase destul legătura lui cu Lisse : peste un an.Era totuşi un om însurat! Şi dacă soţia lui nu aflase încă, ar fi putut afla într-o zi…
Începu să-i facă plăcere văzînd pe Melania purtînd bijuteriile. Îşi făcuse şi un raţionament moral : trebuiausă redevină de drept familiei, de vreme ce fuseseră cumpărate de Sergiu Eleftcrescu, vărul lui.
Vasilica vîndu prin Elvira Florian, o vecină din bloc,cîteva rochii de seară, şi încropi o sumă de bani, din care mai putea trăi, cu economie, trei-patru luni.
** *
Îi ascunse Suzanei, un timp destul de lung, povestea cu bijuteriile, şi nici că Mişu o părăsise nu-i spuse decîtdupă o lună de la ultimul lui telefon ; îi era ruşine de tot ce i se întîmplase şi scîrbă să-şi mai amintească. Nu mai avea nici o îndoială că fusese minţită, prădată cu bună ştiinţă şi premeditare ; ajunsese să creadă — ceea ce nu era adevărat — că de la început Garoteanu nu urmărise decît să pună mîna pe bijuteriile ei şi să i le dea nevestei lui. Se întîlnise întîmplător, pe stradă, cu Madame Edmee, într-o zi, cînd aceasta tocmai venea de la doamna Garoteanu, clienta ei veche… Astfel aflase Lisse că Melania purta în deget un inel cu un superb cu smarald verde. Doamna Garoteanu îi arătase croitoresei şi celelalte bijuterii, pe care le primise drept „mărţişor” de la soţul ei, nu chiar de întîi martie, dar tot în aceeaşi lună.
Înfuriată, dezgustată, umilită, Lisse alergă la Suzanaşi-i povesti totul. Era pentru a doua oară cînd se găsea în casa prietenei ei. Suzana era singură, nu ca la întîia eivizită, cînd o aşteptase şi Manole, ca în sfîrşit, să se cunoască.
In prima izbucnire a revoltei, Suzana o sfătuise să-lreclame pe Garoteanu, să-i înainteze proces, asigurînd-ocă va avea cîştig de cauză. Dar tot ea spusese apoi că, de vreme ce Vasilica nu deţinea nici o dovadă scrisă din partea lui Garoteanu… Şi cine să-i fie martor la proces ?Nu fusese nimeni de faţă cînd îi încredinţase lui Mişu pacheţelul.
Şi nici nu se putea duce la Melania să-i spună… Înce calitate ? De fostă amantă ?
Ajunseră amîndouă la concluzia că bijuteriile erau definitiv pierdute, că nu mai era nimic de făcut.
— Ăştia sînt toţi o bandă de tîlhari… O să se isprăvească cu ei… Elefterescu ce crezi c-a fost ? Tot unbandit…
— Sergiu? Sergiu?!… cum poţi să vorbeşti aşa, Suzana ?
Vasilica se ridicase brusc în picioare, gata să plece.Atunci intrară pe uşă Manole şi cu Jean. Jean rămase înmărmurit văzînd-o ; era mult mai frumoasă decît înfotografia pe care i-o arătase Suzana cu luni de zile înainte. Iar Lisse îl găsi foarte plăcut, foarte atrăgător petînărul înalt şi voinic, cu ochi negri şi duioşi. La oreledouăsprezece noaptea plecau împreună de la Suzana şiManole. Jean îi propuse să facă drumul pe jos pînă laMîntuleasa, ca să mai stea de vorbă. Plouase cît stătuseră ei la masă şi acum cerul începea să se însenineze rămăsese în aer o răcoare blîndă de vară. Lisse nu eraobosită deloc. Il întrebă pe Jean dacă n-ar vrea să facăcu ea o plimbare pe Calea Griviţei. Nu erau prea departede Gara de Nord.
De cînd se întîmplase nenorocirea, nu mai trecuseniciodată pe strada aceea…
Se opriră în faţa curţii înguste, ca un tunel, care arăta ca o gură imensă, ştirbă, cu doi-trei colţi de măsele rămaşi întregi.
Vasilica îi povesti lui Jean cum venise într-o fugă înziua aceea de patru aprilie, acasă, împreună cu Suzana.Şi izbucni în plîns cu capul pe umărul lui.
O inimă simţitoare, de bărbat, nu aşteaptă decît atîtca să se îndrăgostească. O luă în braţe, fără să-şi atingăbuzele de-ale ei, şi o purtă aşa, ca pe un copil, ea înveselindu-se deodată, pînă cotiră strada. Apoi continuaseră drumul, tot pe jos, ţinîndu-se de mînă.
Cînd ajunseră în dreptul blocului din Mîntuleasa, deşiera noaptea, tîrziu, Lisse îl pofti sus. Nu avea nici ungînd ascuns.
— Vrei să vii ? îl întrebă ea. Sau, poate, eşti obositşi preferi să te duci la culcare ? Nu te sfii, spune-mi adevărul…
— Adevărul ?! O luă de mînă şi fugi cu ea spre lift.Ar fi fugit pînă 1a capătul lumii, aşa.
În vreme ce Lisse se afla în bucătărie, unde pregăteacafelele negre, Jean se uita la fotografia lui Sergiu Elefterescu, în ramă de argint, proptită de un vas de cristal.
— Cine este ? întrebă el, întorcînd capul spre Lissecare intra cu o tavă în mînă.
— Sergiu !
Jean ghicise, dar mai spera că se înşelase.
— Marea mea iubire, continuă Lisse. Alergă să aducăşi vinul din frigider.
Îl găsi pe Jean tot în faţa fotografiei.
— Chiar l-ai iubit, insistă el ? Afla ceva nou şi denecrezut… Spune-mi, chiar l-ai iubit, repetă dezmeticitdeodată din vrajă.
— Cum n-am să mai iubesc niciodată !…
Şi fiindcă Jean îi inspira atîta încredere, şi fiindcă nuvroia să-i ascundă nimic, începu — nestîrnită de întrebările lui — să povestească totul… înnobilînd, înfrumuseţînd totul, cum se întîmplă… Ajunse şi la scrisoarea pe care i-o adusese Mişu Garoteanu, într-o seară, cînd îl aştepta pe Sergiu… Şi urmă restul, omiţînd capitolul cu bijuteriile…
Turna vin în pahare şi povestea…
Brusc, i se făcu rău. Fugi în baie. Se întoarse lividă,desfigurată.
— Vrei să ascultăm muzică, întrebă ea deodată ?
— E tîrziu… Nu spuse : altădată, pentru că ştia dinclipa aceea că nu va mai exista un altădată.
— Atunci o să ascult singură, cu fotografia lui Ser-giu în braţe…
Luă fotografia lui Sergiu, îşi lipi buzele de ale lui…Apoi repede, cu batista roşie, şterse urmele rămase pe sticlă. Nu ştia prea bine nici ce spune, nici ce face. Băuse peste măsură, pentru prima oară în viaţa ei. Săruta mereu fotografia, apoi cu batista roşie lustruia sticla…
Locul de pe fotoliul din faţa ei era gol.
Jean nu-i povesti nici Suzanei, nici lui Manole, nimic,Spuse doar atît : ea nu este pentru mine şi eu nu sînt pentru ea.
I-ar fi iertat totul. Şi legătura cu Garoteanu pînă laurmă. Dar nu se putea căsători cu o femeie care era încăîndrăgostită de un altul.
Lisse nu-şi aminti în dimineaţa următoare decît că-ifusese foarte rău la un moment dat.
— Cred că m-am făcut de rîs, — îi spunea Suzanei,o săptămînă mai tîrziu. Cu siguranţă că i-am lăsat o impresie foarte proastă… N-ar fi trebuit să beau atît…Dar eram tristă… tristă, groaznic de tristă. Am trecut cuJean pe acolo… pe unde a fost odată casa noastră… Şimi-am adus aminte de tot… Şi de Sergiu… Se opri, apoiadăugă : — M-aş fi măritat cu el…
— Prostii. Elefterescu nu te-ar fi luat de nevastă nicidacă nu pleca.
— Nu de el vorbeam, de Jean… Şi imediat : — Chiaraşa crezi tu, că Sergiu nu s-ar fi căsătorit cu mine ?Rîse. Tu vorbeşti prostii, Suzano, nu eu.
Lisse se mărită în primăvara lui ’48, cu CorneliuAngelescu, de profesie tehnician dentar.
Îl cunoscuse într-o împrejurare destul de comică ; înorice caz lipsită de orice romantism. Se afla într-o duminică dimineaţa la doamna Elvira Florian, care locuia în acelaşi bloc la etajul şase, cînd deodată năvăli în casă— Lisse uitase să închidă uşa de la intrare — un bărbat înpijama, cu părul vîlvoi, cu ochii bulbucaţi. Se repezi spre Elvira Florian, gata parcă s-o ia la bătaie.
— Imbecilo, iar m-ai inundat ! Vino să vezi, vino săvezi cum curge apa din tavan ! O înşfăcase de mînă, şi trăgînd-o de uşă, el se împiedică — era în papuci — şicăzu pe covor, ca un copil nătîng, pe burtă şi cu braţeleîntinse lateral.
Lisse, speriată la început, rîdea acum cu lacrimi. Şirîdea şi Elvira, uitînd că în timpul ăsta robinetul din baie continua să inunde apartamentul de dedesubt.
— Ridicaţi-vă, domnule Angelescu, îi întinse Elviramîna, să-1 ajute. Să stăm omeneşte de vorbă… V-am despăgubit şi data trecută, cînd pentru două pete mici petavan aţi pretins să vă zugrăvesc toată garsoniera… Văstau la dispoziţie şi acum… Lisse alergă la baie şi închiserobinetul.
Domnul Angelescu avu prezenţa de spirit să salvezeoarecum ridicolul situaţiei : nu se ridică, se întoarse cufaţa în sus, şi încrucişîndu-şi picioarele turceşte, rămasepe covor, ca şi cum de voie bună stătea astfel.
— Bine, doamnă, dar e posibil atîta neglijenţă ?…Tonul lui nu mai avea nimic agresiv.
— Vă cer scuze ! E într-adevăr foarte regretabil.Lisse, dă-mi voie să-ţi prezint pe vecinul nostru, domnulCorneliu Angelescu.
— Sărut mîna, coniţă ! Se înclină, tot fără să se ridice.Rămase fascinat, cu privirea la Lisse. Se mutase în blocnumai de cîteva luni. Pleca la slujbă dimineaţa, devreme;venea seara : pe Lisse n-o văzuse niciodată pînă atunci.
— Domnul Angelescu este în general un om politicos ;nu judeca pripit, dragă Lisse, îl pedepsi cu fineţe, doamnaFlorian. Adăugă : bărbaţii neînsuraţi sînt mai nevricoşi decît fetele bătrîne !
— Mare vorbă aţi spus, doamnă ! Mare vorbă ! Viaţade holtei este foarte, foarte grea. Te aduce la neurastenie!
— De ce nu vă căsătoriţi ? Sinteţi încă tînăr.
— Am patruzeci şi şapte de ani, doamnă, oftă el, tot cu ochii la Lisse. Căsătoriile din ziua de azi, doamnă…
— Nu sînt nici mai bune, nici mai rele decît altădată… Poate doar atît că altădată, oamenii aveau mai multă răbdare să se cunoască. Şi poate să se suporte…Ştiu eu dacă era mai bine, dacă era mai rău ?! Eu am fost căsătorită de trei ori, nu regret nici că m-am măritat, nici că m-am divorţat… Fiecare experienţă a avut, probabil, rostul ei în viaţa mea.
Începu o discuţie în trei despre căsătorie. CorneliuAngelescu îşi exprima principiile: fidelitate conjugalăreciprocă şi absolută ; el este pentru independenţa femeii, dar nu greşit înţeleasă… Comuniunea fizică, desigur, contează foarte mult, dar mai importantă este cea sufletească…Lisse îl aproba.
— Da, dar e atît de greu să cunoşti sufletul unui om…
— Mă iertaţi, coniţă : ce vîrstă aveţi ?
— Douăzeci ! Dar sînt foarte bătrînă… Mă credeţi ?
— Sînteti căsătorită ?
— Nu… ‘
— Iertaţi-mi indiscreţia : vă place singurătatea ?
— O, deloc, răspunse fără ezitare Lisse.
Doamna Florian făcu trei cafele. Îl îmbiă pe Angelescusă-şi întoarcă şi el ceaşca.
— Ce curios — se amuză Elvira — şi în fundul ceştiidumitale, şi în al doamnei Sîrbu, văd o verighetă. Ei, te pomeneşti că…
Lisse, de cînd se despărţise de Garoteanu, era singură.Nu intrase în viaţa ei nici un alt bărbat. Stătea aproapetot timpul acasă ; din cînd în cînd venea Suzana la ea.Şi, în fiecare dimineaţă, urca la Elvira să bea o cafea împreună. Tot prin ea îşi vînduse alte cîteva rochii şi nişte obiecte de valoare din casă.
Corneliu nu se mai îndura să plece… Trecuse la confidenţe : avusese două legături de mai lungă durată înviaţa lui, care se soldaseră jalnic, fiindcă el nu tolereazăminciuna, necinstea…
— Nu poţi rămîne lîngă o femeie, cînd ţi-ai pierdutîncrederea în ea ?! Spuneţi ! E posibil, coniţă ? — se întoarse spre Lisse.
— Nu ! Îi plăcea cum vorbeşte bărbatul ăsta.
— Eu nu beau, coniţă, nu fumez, nu joc cărţi, nu amnici un viciu. Am o profesie bună, cîştig suficient. Nu amobligaţii faţă de nimeni.
— Asta nu e bine, interveni Elvira. E groaznic pentru un om să trăiască numai pentru el singur.
— Da, e groaznic, spuse şi Lisse.
Îi invită la dejun pe Elvira şi pe Angelescu. Pregătirepede masa, în timp ce Angelescu îşi schimba pijamauacu un costum de haine bleumarin.
Pe la orele patru, Elvira se retrase; Lisse şi Corneliurămaseră singuri, pînă seara, discutînd, fără să se plictisească deloc. Descopereau că-i apropie foarte multe ! niciunuia, nici altuia nu le plăcea viaţa zgomotoasă, cazanieri amîndoi, cu exigenţa sincerităţii depline şi el, şi ea.
— O femeie ca dumneata, coniţă, are dreptul să pretindă totul unui bărbat — îi spuse el de cîteva ori, încursul discuţiei. O găsea fermecătoare ; nu numai foartefrumoasă, dar şi înţeleaptă, şi gospodină, şi blîndă şi delicată.
„Trebuie să fie şi de foarte bune condiţii” — îşi spu-sese el. Şi era sigur că bărbatul distins şi elegant dinfotografia cu ramă de argint este tatăl ei.
— Dacă n-aş fi cu atîţia ani mai în vîrstă decît dumneata… Ii sărută respectuos mîna şi completă : — N-ai mai scăpa de mine.
— Nu contează vîrsta — răspunse Lisse… Era gata săcontinue : bărbatul pe care l-am iubit foarte mult, primulbărbat din viaţa mea, avea… Dar ceva o făcuse să seoprească. Poate memoria ei secretă reţinuse că aşa îl pierduse pe Jean.
Corneliu luă răspunsul ei drept o încurajare. Examinămai atent locuinţa.
— Frumos apartament! Se vede aici mina unei femeicu foarte mult bun-gust.
— N-am prea mare merit, răspunse Lisse, ispitită iarsă vorbească de Sergiu. Dar nu mai adăugă nimic.
Chiar în seara aceea, după ce plecă de la Lisse, el ceru informaţii portarului despre doamna Sîrbu, de la etajul trei.
Portarul, prin meseria lui, văzuse şi ştia multe. Dar şi ştia cum trebuie să tacă…
— Este o doamnă foarte cumsecade… Nu are pe nimeni. Locuieşte aici de aproape patru ani… Toată lumeadin bloc e foarte mulţumită de dînsa… Duce o viaţă liniştită… Nu supără pe nimeni.
Corneliu îi strînse mîna recunoscător.
** *
La sfîrşitul lui decembrie o ceru de nevastă.
Toată luna octombrie şi noiembrie, seară de seară fuseseră împreună : la cinematograf, la teatru sau acasăla ea. Relaţiile cele mai caste ; nici un sărut măcar.
Corneliu Angelescu se complăcea în această situaţie :nu s-ar fi însurat cu o femeie care să-i fi fost înainteamantă ! Era încă unul din principiile lui… Lisse găseaun farmec nou în această legătură.
Şi Elvira se convinsese că Angelescu este un bărbatserios. Şi apreciase că el o scutise să-i mai zugrăveascăgarsoniera, după inundaţie.
— Cred că am să fiu fericită cu el — îi spusese Lisse,anunţînd-o că înaintase actele pentru căsătorie. Nu-l
iubea pe Corneliu, dar se simţea bine cu el.
** *
Aşadar, soţii se cunoscuseră ca bărbat şi femeie numai în noaptea nunţii.
Ea ar fi trecut şi peste carenţele lui de virilitate, dacăel nu ar fi încercat să le suplinească cu un vocabular erotico-amoros şi grotesc şi trivial, îi deveni din primadată un chin apropierea lui : o adevărată repulsie. Pesteo săptămînă ea i se refuza, gata să moară mai bine decîtsă-1 suporte, cu ochii holbaţi şi părul vîlvoi, cu o expresie care o înspăimînta, rostind cuvinte cu care voia s-o convingă că se întîmplă ceea ce de fapt nu se întîmpla.
Lisse se încuie în camera de baie. El bătu cu pumnii în uşă. O insultă.
Strigă atît de tare, încît ea se temu să nu audă veciniişi ieşi ; atunci Corneliu o lovi cu palma peste faţă. Aveao privire de nebun. A doua zi dimineaţa, ea înghesui întrei valize rochii, lenjeria de pat şi de corp şi, îmbrăcatăcu haina de nutria, fugi de acasă. Din toate obiectele dincasă luase cu ea doar fotografia cu ramă de argint. Îi lăsase pe masă cîteva rînduri lui Corneliu, în care îl anunţa că îi dă mînă liberă să intenteze acţiune de divorţ.
Lisse nu se refugie la Suzana şi la Manole ; îi era cuneputinţă să mărturisească cuiva motivul pentru care îşipărăsise soţul numai după o săptămînă de convieţuire.O rugă pe Madame Edmee, s-o adăpostească. Fosta ei patroană se oferi numaidecît s-o angajeze manechin la,,Casa Robes et manteaux, haute couture”, de pe stradaDinicu Golescu. Lisse acceptă. Găsi o cameră goală într-un bloc de pe Calea Victoriei, fără baie, fără bucătărie, cu intrarea pe scara de serviciu, dar complet separat.Lisse îşi vîndu mantoul de blană, şi cu banii pe care îiobţinu îşi cumpără un divan, două fotolii mici Biedermayer, un scrin franţuzesc, avea ca model mobilele ei pe care le lăsase în apartamentul ei din Mintuleasa, două carpete persiene, un lustru de cristal, perdele şi o lampă cu abajur pe un picior înalt. Flori multe în odaie, cum îi plăcea lui Sergiu. Era fericită că doarme singură.
Corneliu nu o căută deloc. Folosi scrisoarea pe carei-o lăsase ea pentru a obţine divorţul în favoarea lui. Şirămase stăpin pe locuinţă.
* *
Se numea Demetru Pavel Balteş, era medic chirurgşi profesor universitar. Avea patruzeci şi nouă de ani şiera pentru a doua oară căsătorit. O cunoscu pe Lisse laun an după ce ea îl părăsise pe Corneliu Angelescu.
Balteş venise să aleagă o rochie din colecţia de modele a casei Edmee, pentru fiica lui din primul mariaj, care împlinea optsprezece ani în acea zi. Chirurgul, instalat pe un scaun alături de Ada, fata lui, privea defilarea manechinelor care prezentau rochiile. Era un bărbat blond, cu ochii verzui, încercănaţi. Fruntea înaltă, nasul puternic şi îndrăzneţ. Dinţi urîţi, dar bine ascunşi de buzele cărnoase, care se închideau strîns. Uşor adus din spate, ceea ce îi dădea şi mai mult farmec.
Fata, nu prea reuşită : cam osoasă şi spelbă.
În trei rochii diferite se plimbase Lisse, cu un pas elegant şi suplu prin faţa lui Balteş şi a fiicei lui ; searătase din faţă, din spate, din profil.
— Unde ai găsit, Madame Edmee, minunea asta defată ?
Patroana stătea în picioare lingă noul client. El îi vorbea în şoaptă. Madame Edmee surîse.
— E superbă, nu ?
Lisse ieşise din salon.
Balteş achită rochia, la care în sfîrşit se decisese Ada.
La plecare o întrebă fără nici un ocol pe MadameEdmee dacă Lisse e liberă. Apoi ceru adresa ei. Ca unbun chirurg era foarte decis : diagnosticul şi operaţiaimediat. Nu avea timp de pierdut. Şi diagnosticase : femeia asta e făcută pentru dragoste. Şi, în aceeaşi seară, fără flori în mînă, urca cu liftul de serviciu, cele patru etaje care duceau la camera în care locuia Lisse. Ea se pregătea de culcare. Făcuse patul. Era într-o cămaşe de noapte roz.
Odaia era luminată gălbui de lampa cu abajur. Balteşbătu în uşă.
Lisse întrebă mirată şi puţin răstită :
— Cine e ?
— Eu !
Un glas bărbătesc. Se sperie. I se păru că e al lui Corneliu.
— Care „eu” ?
Chirurgul apăsă pe clanţă şi intră. Ea nu apucase încă să încuie uşa.
— Ce doriţi ?
Lisse îşi aruncă pe umeri halatul şi-l strînse la piept.
— Ce doriţi ? — repetă ea.
— Naivă întrebare — răspunse el, ridicîndu-i bărbiaşi privind-o în ochi.
— Domnule…
Nu mai ştia ce vroise să spună. Se zăpăcise de tot.
— Da, doamnă — surise el.
— Domnule… Lisse tuşi de emoţie. Domnule, sîntfoarte surprinsă, nu mă aşteptam deloc la vizita dumneavoastră… Nu este nici ora potrivită, nici…
— Nici ce ?
— Totul e… e nepotrivit. Prinsese puţin curaj.
— Te înşeli !
Ea nu mai avu replică.
— Noi doi o să fim buni prieteni. Auzi ? Auzi, repetă el.
Spusese de multe ori cuvintele acestea simple femeilorpe care le dorise, ca şi pacientelor, înainte de a le ducepe masa de operaţie. Şi le cîştigase întotdeauna încrederea, imediat, şi unora şi altora. Mai ales cu acel al doilea : auzi ? — care, rostit de el, cu vocea lui gravă,devenea un imperios: trebuie.
Îşi scosese pardesiul şi-1 aruncă pe un scaun.
— E foarte plăcut aici, la tine. Se aştepta s-o găsească într-o odaie sărăcăcioasă ; în cel mai bun caz simplu şi banal mobilată. Înţelese că nu era primul bărbat din viaţa ei. Venise pentru o aventură de o noapte, două.Nu-şi refuzase niciodată poftele. Şi nu avusese înfrîngeri.
Văzu fotografia în rama de argint.
— Cine e ?
— Iubitul meu.
— Serios ? Ai un iubit ? ! Asta mă cam deranjează…ÎI aştepţi cumva acum ?
— Da — răspunse ea, ca să se apere.
— E foarte gelos ?
— Nu i-ar face plăcere să vă găsească aici…
— Tu mă minţi, spuse el deodată. Avea judecăţi rapide, sumare, dar foarte exacte. N-ai fi aşteptat să te întreb eu cine e — şi trimise o privire spre fotografie —m-ai fi concediat din primul moment.
Lisse întoarse spre el imenşii ochi verzi, larg deschişi.
— Deci, pot să mai rămîn — conchise el.
Dar îşi luă pardesiul de pe scaun şi-l îmbrăcă încet.
— Noapte bună !
Şi ieşi uşor adus din umeri.
Lisse rămase destul de tulburată.
El nu reveni decît peste cîteva seri ; îi lăsase timp săse gîndească şi să regrete. Cunoştea femeile.
— Mi-a fost dor de tine, fato. Nu minţea.
Lisse întoarse spre el iemnşii ochi verzi, larg deschişi.Era un dramatism intens în privirea ei, privirea caredeclanşase dragostea şi în inima lui Sergiu.
Chirurgul venea la iubita lui în general serile, dupăorele de spital, deseori nopţile, după operaţii urgente ;îşi obligase soţia, cu autoritatea pe care ştia s-o aibăasupra oricărei femei, să aibă încredere în el. Meserialui îi oferea toate alibiurile.
Cu Lisse ieşea rareori în oraş. Şi atunci o lua şi peAda cu ei, astfel încît, cine-i vedea împreună, să poatăcrede că Lisse este o prietenă a fiicei lui. Şi chiar ele se împrieteniseră. Ada o ura pe cea de-a doua soţie a lui Pavel şi era fericită că prin Lisse îşi primea pedeapsade-a o fi făcut atît să sufere pe mama ei. Vasilicăi îi eratot timpul teamă să nu afle ceva nevasta lui Pavel, şi deaici să vină despărţirea. De aceea, cînd el uneori îi propunea o plimbare în doi cu maşina, ea refuza de fiecare dată : „E mai bine să stăm acasă.” Frica de a nu1-l pierde o făcuse excesiv de prudentă : îi peria hainele, ca nu cumva să găsească vreodată Angela, nevasta lui, un fir de păr blond. Şi cu batistuţa roşie, îi curăţa faţa, buzele, de fiecare dată cînd el pleca spre casă.
Pavel îşi amintea că alte femei îi lăsaseră dinadinsurme de ruj pe cămaşă sau pe obraz, ca să provoace gelozia nevestei şi scandalul, care, eventual, ar fi putut duce la divorţ. Descoperea uimit că fata asta simplă, lipsită de cultură, avea o distincţie, o nobleţe sufletească, cum nu mai întâlnise. Şi cum ştia Lisse să-l asculte, ceasuri întregi, vorbindu-i de cazurile complicate pe care chirurgul trebuia să le rezolve ! Nu-l asculta cu un interes formal, și cu buzele strînse, mascînd căscatul, care se trăda prin lacrimile din ochi, cum făceau femeile cele mai bine intenţionate, care nu vroiau să-l jignească, arătînd că se plictisesc ; Lisse era toată acolo : nu trişa, nu fugea cu gîndurile în altă parte ; avea acea privire a ei, care striga întotdeauna un adevăr patetic. Şi numai în sufletul lui Sergiu, şi acum în al lui Pavel, pătrunsese această privire.
— Pui mic — îi spusese o dată Pavel, tu eşti mai adevărat deşteaptă decît toate femeile pe care le-am cunoscut. Ele ştiau să vorbească inteligent, tu ştii să asculţi inteligent.
Lisse nu se mai întîlnea cu Suzana, care o mustraseaspru, aflind de noua ei legătură cu un bărbat căsătorit,dar ştia că Manole intrase în comitetul de fabrică, dupăstabilizare, iar într-o zi deschizînd Scînteia, pe care i-olăsase Pavel pe masă, văzu fotografia prietenei, şi citi :„Suzana Vîrgolici, fruntaşă în producţie”.
De cînd îl iubea pe Pavel, Lisse nu mai avea nevoiede nimeni. Era fericită şi cînd el venea foarte obosit şi oruga să-l lase să doarmă pe patul ei o oră, două. Îi veghea somnul, nemişcată, lingă el, privindu-l. Pîndea clipa : o emoţiona de fiecare dată la fel, cînd el deschidea ochii, după somn, şi, puţin buimac, întindea braţul şi o aduna cu un suspin la pieptul lui : „Pui mic !”
Uitase demult făgăduiala : „n-am să-ţi dau voie sămă iubeşti…”
Niciodată nu-i încălzise atîta inima dragostea uneifemei.
** *
Erau de un an şi jumătate împreună. De vreo treisăptămîni, Lisse nu se simţea bine : greţuri, ameţeli, ostare de slăbiciune, şi deseori dureri ascuţite jos, în pîntec. Dar se ascundea de Pavel, numai ca să nu-1 indispună.
într-o seară, cînd el venise numai pentru o oră la ea — avea oaspeţi acasă, se sărbătorea ziua de naştere asoţiei lui — o surprinse pe Lisse pălind brusc şi dîndbuzna apoi pe palierul scării de serviciu, unde se găseaun loc de folosinţă în comun. Alergă după ea.
— Pui mic, ţi-e rău ?
— Lasă-mă, Pavel, gemu Lisse. Pusese cîrligul la uşă.El zgîlţîi clanţa :
— Pui mic, deschide ! Ţi-e rău ?
— Mi-a trecut… Ieşi jenată.
— Ce-i cu tine ? Ce ţi s-a întîmplat ? Şi cu ochiul luiexpert, de medic, diagnostică : eşti însărcinată !
— Nu, Pavel. Şi făcu o socoteală…
— Ei, cum ? De două luni şi nu mi-ai spus nimic ?
— N-am ştiut… Am mai avut şi altă dată întîrzierişi nu a fost nimic.
— Mîine te duc la ginecolog !
— Dacă sînt însărcinată, să ştii că las copilul. Vreausă am un copil de la tine.
— Nu, Lisse, n-ai să-l laşi. Eşti prea tînără ! Şi…
— Cu atît mai bine că sînt tînără. Cînd o să am treizeci de ani, băiatul meu o să fie la şcoală, cînd o să am patruzeci de ani… şi ajunse, făcind haz, pină la o sută de ani, cînd fiul ei ar fi avut şaptezeci şi şapte. Deodatăsimţi că i se umple gura cu un lichid acru-amărui. Şiun pumnal ascuţit o străpungea în pîntec, jos. Strînsedinţii tare. Fruntea îi era rece şi udă, parcă stătuse înninsoare.
— Eşti foarte palidă, Lisse ! Iar ţi-e rău ?
— Nu… N-am nimic. Mi-e foarte bine…
— Hai să-ţi fac patul, pui mic… culcă-te. Nu mîinedimineaţă, pentru că am o zi grea, dar poimîine sigur,viu să te iau să te duc la Colţea. Am un prieten… Unfoarte bun ginecolog… şi se poate conta pe discreţia lui.
Pavel scoase aşternutul din ladă, întinse cearşaful pepat. Lisse nu l-ar fi lăsat, dar îi sfîşia burta durerile.Dacă ar fi putut barem să geamă. Dar nu trebuia s-oaudă el. Pentru prima oară abia aştepta să-l vadă plecat.
— Hai du-te, iubitule, să nu întîrziii !
— Pui mic ! Mîine seară o să fac tot posibilul să vinmai devreme. O sărută pe ochi, pe buze… Ea nu mai avea fard, totuşi, din obişnuinţă, scoase batista roşie. Şi-i perie bine haina. Se încăpăţînă să-l conducă pînă jos, cum făcea de fiecare dată, în ultima lună, de cînd se defectase liftul. Nu-l lăsa să coboare singur scările. Trebuia aprinsă lumina din etaj în etaj, şi ea alerga înaintea lui să răsucească şalterul.
Se despărţi de Pavel în gangul blocului. Flutură în urma lui batista roşie.
Urcă scările greu, oprindu-se după fiecare treaptă.O încovoiau din mijloc durerile, şi mai ascuţite acum.Şi deodată porni sîngele… Lăsă pete mari în urma ei, pescară. Cînd ajunse în odaie, îi erau năclăite pulpele, picioarele nu le mai putea ţine apropiate. Se întinse pe pat. In cîteva minute, cearşaful de sub ea parcă fusese scăldat în sînge. Numai simţea acum sîngele cald, fluid, alunecînd în jos : cheaguri de sînge. Nu mai avea putere să se mişte.
Strîngea în mînă batista roşie… Pe urmă nu mai ştiunimic despre ea, în timpul acesta, Pavel, cu un pahar în mînă, cu unbraţ după umerii soţiei lui, în mijlocul celor treizeci de invitaţi : — „La mulţi ani, pui mic !” Şi glasul Angelei :— „Să fim fericiţi împreună, toată viaţa, Pavel !”
* *
In seara următoare, destul de tîrziu, aproape de miezul nopţii — avusese o operaţie foarte urgentă şi grea — Pavel urca scările folosind bricheta aprinsă drept lanternă. Cineva furase becurile.
„Trebuie să-i găsesc o cameră în altă parte — îşi spunea el. Scara asta este o mizerie… Şi mirosul ăsta depisici…”
Apăsă pe clanţă. Nu bătea în uşă niciodată.
Lisse întinsă pe cearşaful roşu, cu ochii larg deschişi,cu batista roşie în mîna stîngă, închisă strins, într-o ultimă crispare. În odaie, foarte cald, cum era întotdeauna, şi un miros de carne stătută. Şi pete mari de sînge uscat, pe covor, pe parchet, pe pled…
Chirurgul diagostică repede : sarcină extrauterină.
Îşi recăpătase imediat sîngele rece. Văzuse oameni murind chiar sub cuţitul lui.
— Pui mic, pui mic !
Ocoli cu grijă petele de pe covor şi se apropie deLisse. Îi căută pulsul, deşi ştia că nu mai bate, îşi apropiebuzele de fruntea ei rece. Apoi ieşi repede din odaie.Coborî scările, pe întuneric. — Ce noroc că nu arde lumina. S-ar fi putut întîlni cu cineva. Se aruncă într-omaşină, îşi şterse lacrimile, şi-şi suflă nasul cu zgomot,ca să deruteze şoferul, a cărui privire o întîlnise în oglindă.
de Sidonia Dragusanu
Doamna cu ochelari negri