Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
Mă aşteptam să văd anul acesta prin vitrine cu totul altfel de mărţişoare, mărţişoare mai de actualitate, nu anacronicele fleacuri și fleculeţe în forme felurile dar mereu aceleaşi pe care dăm zeci și sute de mii de lei ca să le purtam o zi-două și apoi să le azvârlim într-o cutie cu alte obiecte eteroclite. Mă aşteptam să văd în vitrine un ou de găină sau de rață legat cochet cu clasicul şnur de mărțişor, mă aşteptam să văd o găină grasă bine curăţată, șezând cu pieptul opulent în sus, pe care să treacă şnurul alb şi roşu, ca o panglică de decoraţi. Mă așteptam să văd o sticlă de untdelemn ambalată frumos și strangulată cu delicatul şnur bicolor. Nu m-ar fi surprins deloc, dacă aş fi văzui într-o punguliţă de celofan roşie, verde sau albastră, câteva bucăţele de zahăr prezentate de negustori cu o îmbietoare și convingătoare inscripţie „Cel mai frumos mărțişor”.
Dar niciunui negustor nu i-a venit ideia să facă din marfa din prăvălie daruri „ocazionale” practice, atrăgătoare, de 1 Martie.
Și e păcat, pentru că cred că nu mă înșel, afirmând că multor femei le-ar fi făcut o mare plăcere să primească în loc de o potcoavă de double, un kilogram de untură sau de unt (preţul e acelaşi!) în loc de un minuscul lacăt de argint cu o cheiţă roşie ca un ac cu gămălie, un kilogram ce zahăr sau chiar de săpun.
Apropos de săpun, prietena şi colega mea de redacţie, Lizette, mi-a făcut cadou de 1 Martie în loc sau în chip de mărțişor, o bucată de săpun de toaletă de prima calitate, vechi de circa zece ani, cu care n-o să mă spal decât pe faţă… era să zic pe ten dar n-am vrut să-l plagiez pe dl. Tudor Muşatescu.
Declar că nici un trifoi cu patru foi, care aduce noroc (dar cred că e destul noroc să primeşti o bucată de săpun „fin” şi parfumat) nicio ancoră, niciun purceluş, niciun coşar şi niciun alt fel de mărţişor nu m-ar fi impresionat mai plăcut.
Recunosc, acest spirit practic este cam prozaic, dar… Dar să vorbim despre altceva. O prietenă a mea, împovărată de multe griji şi nevoi, s-a hotărât să vândă şi ultima faţă de masă de olandă brodată, cu douăsprezece şerveţele, ca să aibă cu ce să plătească taxa copilului la şcoală. M-a rugat să-i plasez eu obiectele şi m-am adresat unei foarte bogate cucoane care ştiu că din oficiu cumpără orişice.
I-am cerut modesta, ridicola sumă de două sute de mii de lei explicându-i că persoana cărei-i aparţine faţa de masă și şerveţelele face această vânzare, presată de mari difcultăți. Pecuniare.
Am fost foarte prost inspirată invocând acest argument, căci mult miliardara doamnă mi-a răspuns pe un ton tăios:
— Dacă are nevoie bani s-o dea cu o sută de mii de lei!
Va să zică asta e morala: omul nevoiaş, omul necăjit, trebue să vândă în pierdere bogătaşului. Cu alte cuvinte trebuie să fie pedepsit pertru că n-are, pentru că e silit să ia un obiect din casă, să se priveze de el, ştiind că n-o să-l mai poată înlocui multă vreme, poate niciodată, şi în schimb bogătaşul trebuie să profite de „ocazie” dând cât mai puţin şi obţinând cât mai mult.
Am strâns furioasă fața de masă, am împachetat-o și am plecat renunţând la cafeluţa veritabilă cu care generoasa gazdă voise să mă trateze.
Dar să vă spun alta. Am auzit o teorie foarte interesantă: oamenii surzi trăiesc mult mai mult decât cei cu auzul în bună stare, pentru că auzind prost, sau deloc, își menajează nervii și inima. Adică, cu cât aud mai puţin şi mat puţine cu atât trăiesc mai mult.
Aşa că, cine are urechi de auzit, să se facă mai bine că nu aude. Iată unul din secretele longevității.
Editorial de Sidonia Drăgușanu, publicat în Femeia și căminul din 10 martie 1946, „Cafeluțe”