Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
Cea mai frumoasa amintire a unor pantofi de lac,
O pereche de pantofi de lac, rupţi şi scâlciaţi, zăceau sub pat, tocmai lângă perete, uitaţi de stăpânul care îi purtase.
— De ce oare nu ne mai ia la purtare stăpânul nostru, se între-bau ei? Pantoful drept — mai ales — a cărui pingea era încă în-treagă, nu se putea resemna de loc.
— E o nedreptate să stăm aici, de mai bine de o lună, spuse el fratelui său geamăn, pantofului stâng:
— Ce să faci dragul meu? Aşa e viaţa… Cât eram noi şi strălucitori, stăpânul nostru ne lua la sindrofii, la plimbări, la baluri…Acum nu mai are nevoie de noi, oftă pantoful stâng, încreţind desupărare şi mai rău pielea din jurul nărilor prin care era trecut şiretul…
— Ar trebui să ne dea altcuiva; avem încă o formă frumoasă şi uite, — vorbi el ridicânduse în călcâi, — eu am piciorul, adică talpa, cum zic oamenii, întreg… Obrajii îmi sunt puţin scofâlciţi,dar asta nu e un cusur mare… Un doctor bun…
— Vrei să spui, un cismar bun, îl întrerupse pantoful stâng, zâmbind cu amărăciune…
— Ei, da, un cismar, cum spun oamenii, ar putea cu puţină osteneală şi pricepere să ne facă iar noi… Dar stăpânul nostru nu se gândeşte la aşa ceva.
— Stăpânului nostru nu-i place decât tot ce e nou… De când are pantofii aceia gălbui, cu botul turtit şi pielea sgrumţuroasă de parcă ar fi nişte broaşte ţestoase, nici nu se mai uită la noi…
— Ce îndrăzniţi să spuneţi ? Că semănăm cu nişte broaşte ţestoase? strigară în cor, cei doi pantofi noi, cu şanuri în ei din sertarul dulapului… Aveţi noroc că nu putem ieşi de aici, că v-am învăţa noi minte să vorbiţi aşa…
— Mă rog, mă rog, vorbi domol pantoful de lac — cel stâng —de ce v-aţi supărat? N-avem voie să ne spunem părerile? Nouă nu ne plăceţi de loc… Cu sila, nu o să ne puteţi face să vă admirăm.
— Bine le-ai spus, şopti încântat pantoful drept, ia mai zi-le ceva! Pantoful stâng îşi drese puţin glasul şi continuă:
— O să vă vie şi vouă în curând rândul, să ne ţineţi tovărăşie, aci sub pat… Barem dacă Mariţa ar mătura mai bine…
— Leneşă femeie Mariţa asta, se auzi un glas gros, vorbind din dulap. Era paltonul cel vechi al stăpânului casei. Pe mine,spuse el, nu m-a mai periat de anul trecut… In schimb a avut grije să-mi umble prin buzunare… Uitase acolo stăpânul o monedă de o sută de lei, un creionaş drăguţ cu care mă împrietenisem foarte bine şi o ţigară de foi… Pe toate le-a luat… Acum nu am decât naftalină… Nu pot să sufăr mirosul, mă face să strănut.
— Ba mie îmi place, rosti înfundat căciula de astrahan… Dacă n-ar fi fost naftalină în dulap, până acum m-ar fi ros moliile, aşa cum au ros fracul…
— Dar de unde ştii d-ta, că eu sunt ros, spuse cu un glas schimonosit fracul? Sunt într-o perfectă stare… Aşa a spus deunăzi stăpânul, când a vrut să mă vândă…
— Aşa a spus, aşa a spus, se înfurie căciula… Cum voiai să-l convingă pe domnul acela să te cumpere, decât lăudându-te că eşti în «perfectă stare ». Ştii bine însă, pricina pentru care n-ai fost cumpărat: —«Este plin de găuri fracul ăsta », a spus trântind uşa muşteriul…
— Tăcere, strigă de sub pat, pantoful stâng, am auzit paşii stăpânului… Vine de la baie…
Intr-adevăr, uşa se deschise curând şi în odaie, intră un domn tânăr, îmbrăcat într-un halat de baie; în picioare avea papuci de rafie. Îşi scosese din dulap rufe curate şi începu să se îmbrace repede. Zvârli şanurile din pantofii ca « broaştele ţestoase » şi se încălţă, îşi puse un costum de haine cenuşii, un pardesiu nou, pe care îl ţinea în cuierul din săliţă şi plecă de acasă.
— Unde s-o fi ducând aşa de grăbit? — vorbi cu glas subţire o cravată albastră…
— Ehei, eu ştiu, dar nu vreau să spun – chihoti o haină neagră.
— Şi eu ştiu, spuseră acru, o pereche de galoşi. În seara când stăpânul a cunoscut-o pe aceea care îi e acum logodnică, ploua grozav… Hi-hi-hi! Hi-hi-hi! Ce ploaie…
— Se rostogoleau picăturile de ploaie pe mine, parcă erau nişte mărgele, strigă umbrela din odaia vecină…
— E foarte drăguţă logodnica stăpânului, spuse unul din pantofii de lac…
E blondă şi are o faţă albă şi rotundă cu două gropiţe, când râde, parcă e un copil…
— Dar ce frumos dansează, adaugă celălalt pantof de lac. Cât timp a valsat cu ea stăpânul, odată nu m-a călcat… Spre deosebire de alte domnişoare…
— Bine face că se-nsoară, se amestecă în vorbă o mănuşă albă, o să fie şi de noi mai bine, n-o să mai fim lăsate numai în grija Mariţei… Pe mine şi soră-mea, trebuia să ne scalde în benzină încă de săptămâna trecută… Leneşe femeie e Mariţa asta!
— Grozav, aş vrea să ies din dulap, spuse paltonul… Mi-e cald aici şi mă plictisesc… Ah, o plimbare la şosea, ce plăcere mi-ar face!
— Nici noi n-am mai ieşit în oraş de mult, oftă pantoful drept de lac…
— Care e cea mai frumoasă amintire a ta, de când eşti pe lume, —strigă din nou umbrela, care în timp ce ceilalţi vorbiseră, îşi amintise că fusese cumpărată în aceeaşi zi cu pantofii de lac.
— Am mai multe amintiri frumoase, răspunse politicos pantoful… Spre pildă, ce încântat m-am simţit când şi-a oglindit chipul în luciul meu, stăpânul… Ah, de aş fi putut, i l-aşi fi arătat de o sută de ori mai frumos decât este…
Ţii minte ce bine am petrecut de ziua onomastică a stăpânului, vorbi cu emoţie în glas, pantoful stâng… Un singur lucru nu-mi iert, ţineam piciorul stăpânului prea încătuşat…
— Atunci am petrecut şi eu minunat, zise un costum de haine negre, cu dungi cenuşii… Am stat un ceas şi mai bine, de vorbă cu o rochie albastră, în timp ce stăpânul meu vorbea cu stăpâna rochiei…
Îmi pare rău că de atunci n-am mai avut prilejul s-o întâlnesc. ..Era foarte plăcută tovărăşia ei…
— Mi se pare, glumi o cravată, că asta ţi-e amintirea cea maifrumoasă…
Costumul negru, cu dungi cenuşii, râse încurcat:
— Eu n-am amintiri frumoase, decât de pe vremea când nu eram căciulă, ci blana unui mieluşel drăguţ şi sburdainic, care se ţine toată ziua numai de pozne şi de joacă, vorbi gros căciula de astrahan, din dulap. De când sunt ce sunt, spuse ea cu amărăciune, mă plictisesc grozav…
— Te plictiseşti când stai închis în dulap, dar când te ia stăpânul la purtare, cred că nu-ţi displace, zise un galoş…
— Asta e drept, dar păcat că nu e încă destul de frig, că n-a căzut ninsoare… îmi aduc aminte, anul trecut era a doua zi de Crăciun, când am ieşit cu stăpânul meu într-o sanie… Ningea aşa de tare, încât nu se mai vedea de loc că sunt neagră; fulgii de zăpadă mă acoperiseră de tot…
— Un copil a aruncat un bulgăre mare de zăpadă drept în mine şi m-a rostogolit pe pământ… Era foarte plăcut. Un alt copil a pus mâna pe mine şi a luat-o la fugă, ceilalţi se ţineau după el… Dar nici stăpânul meu nu s-a lăsat mai prejos, a coborît din sanie şi cât îl ştiţi de mare şi de serios, s-a amestecat în gloata copiilor. Să fi văzut voi joacă: sburam dintr-o mână într-alta, parcă eram o minge…
— Nu mi-aş fi închipuit niciodată că stăpânul nostru, poate fi atât de copilăros, spuse pantoful drept de lac, ieşind în mijlocul covorului… Pantoful stâng îl urmă imediat şi amândoi începură să se plimbe veseli prin casă…
— Daţi-ne şi nouă drumu din dulap, strigă paltonul… Am şi eu poftă să-mi desmorţesc puţin încheieturile.
Pantoful drept de lac, vorbi ceva la ureche cu cel stâng, apoi se repeziră la dulap şi îl deschiseră.
Costumul negru cu dungi cenuşii, paltonul, căciula, cravatele, costumul cafeniu, fracul ieşiră afară în aceeaşi clipă, îmbulzindu-se în uşile dulapului…
O maşină se opri în faţa casei…
— Stăpânul! S-a întors stăpânul, strigă îngrozită umbrela din odaia vecină.
Toate lucrurile se înghesuiră spre dulap, dar paltonul nu mai avu timp să intre şi nici pantofii de lac să se ascundă sub pat, acolo unde-i svârlise Mariţa.
Stăpânul aprinse lampa, îşi scoase pardesiul şi se apropie înfrigurat de sobă. Abia atunci văzu paltonul, care de spaimă, se îngrămădise pe un fotoliu.
— De mâine te iau cu mine, d-le palton, vorbi el… E frig, nu mai e de pardesiu.
Dar cu voi ce-i? zâmbi el, văzând pantofii de lac de care şi uitase… Îi luă în mâini şi-i privi cu atenţie. — Ei, dar ăştia mai sunt buni de purtat… Să-i dau mâine la dres… În şoşoni şi galoşi mai merg…
Pantoful drept, clipi şiret spre cel stâng viagrafromuk.com…
Paltonul îşi înnăbuşi un hohot de râs, în gulerul de blană…
Curând, stăpânul odăii stinse lumina şi se culcă.
Obosiţi adormiră şi pantofii de lac…
Cei galbeni, cu care ieşise stăpânul în oraş, se duseră singuri încet spre uşă, să nu uite să-i lustruiască a doua zi Mariţa.
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945