De ce a mancat pisica Pufi, canarul …

Nu pentru că a bătut-o stăpână-sa cu papucul, miorlăie neîncetat de azi dimineaţă, pisicuţa Pufi! O bătaie cu papucul, e floare la ureche! În schimb, judecata pisicilor e neînduplecată; asta oştie bine Pufi şi de aceea plânge, plânge mereu.

La douăsprezece noaptea pe acoperişul fabricii din colţul străzii, tribunalul pisicilor judecă faptele rele ale pisicilor şi ale cotoilor din oraş.

Ultima dată, când a fost judecată Pufi, pentru că furase peştele de pe masa din bucătărie, preşedintele tribunalului i-a spus:

— Este o neruşinare să furi, o neruşinare cu atât mai mare, cu cât stăpâna ta este o femeie bună, care îţi poartă de grije. Ai tot ce-ţi trebue în casa aceea; dacă o singură dată te mai faci vinovată de furt, te vom trimite zece zile la închisoare.

Pufi s-a jurat că nu mai păcătueşte şi drept e, că de-atunci n-a mai furat…

Dar azi, azi, prea îi era la îndemână canarul… Dacă n-ar fi fost uşa deschisă, canarul n-ar fi sburat şi dacă n-ar fi sburat, de bună seamă, Pufi nu l-ar fi mâncat.

Ispita a fost prea mare mai ales că de trei luni de zile, de când stăpâna a cumpărat canarul, lui Pufi îi lăsa gura apă, de câte ori se uita la el.

Un canar grăsuţ, cu guşuliţa ca o pungă cu bănuţi, ar fi scos din minţi şi pe cea mai cinstită pisică…

Pufi miorlăie, miorlăie mereu; i-a pierit şi pofta de mâncare. Nici nu s-a atins de carnea tocată, pe care i-a pus-o în farfurie stăpâna.

— Ce tot jeleşti acum ? Că doar nu te-am omorît în bătăi. Te-am lovit de două trei ori cu papucul, spuse stăpâna, simţind cum încep s-o roadă remuşcările că a dat în «sărăcuţa de Pufi».

— Hai, mănâncă o îmbie mereu stăpâna, dar Pufi plânge, căci o clipă nu poate uita judecata care o aşteaptă, la noapte, pe acoperişui fabricii din colţul străzii.

— De-aşi şti măcar ce să răspund tribunalului, se gândi Pufi! Când o să mă întrebe: « de ce ai mâncat canarul? Eu ce o să răspund? Că mi-era foame ? Cine o să mă creadă ? Toate pisicile de pe stradă ştiu ce trai bun duc eu în casa asta.

Pe când îşi frământa Pufi mintea să-şi pregătească apărarea,o auzi deodată pe stăpânăsa strigând la Leana, slujnica.

— Numai d-ta eşti de vină că a mâncat Pufi, canarul! De ce-ai lăsat colivia deschisă! Ce era să facă biata Pufi, pe care am bătut-o aşa de rău că n-a mâncat nimic şi plânge mititica toată vremea, de mi se rupe inima?! A văzut canarul, l-a mâncat! De unde să ştie o biată pisicuţă că nu trebuia să-l mănânce? Slavă Domnului, d-ta eşti femeie în toată firea şi când am uitat deunăzi cămara deschisă, te-ai înfruptat în lege, din salamul de Sibiu. Am văzut şi am tăcut: vina era a mea, nu trebuia să las cămara deschisă.

« Bine vorbeşte stăpâna mea, se gândi Pufi, înviorată. Ce femeie înţeleaptă! Sigur că Leana e de vină! Aşa o să spun şi eu tribunalului, diseară, şi o să mă ierte.

Pufi nu mai miorlăie; se înfruptă cu poftă din carnea tocată şi nu mai are nicio remuşcare că a mâncat canarul.

În schimb, plânge Leana; plânge cu suspine, căci printre altele, stăpâna i-a spus că dacă mai face vreo boroboaţă, o dă afară. Rău i-ar pare Leanei, să-şi schimbe iar stăpânii!

Dar mai rău i-ar pare lui Gheorghiţă, bărbatu-său, care în niciun loc nu s-ar mai simţi bine ca aici.

— Ce ai Leano? De ce plângi? o întrebă tutungiul din colţ, la care fata venise să cumpere ziare şi ţigări pentru domnu.

Ce să fie, domnule Stamate? Am lăsat uşa coliviei deschisă şi afurisitul ăla de canar a sbughit-o. Atât a aşteptat pisica: L-a înhăţat şi I-a mâncat.

— Păi de ce ai lăsat uşa coliviei deschisă, fato? o dojeneşte tutungiul.

— Să vezi cum s-a întâmplat, domnule Stamate, se spovedeşte Leana; eu prăjeam ceapă în bucătărie şi coana mare, mama coniţei mele, vine în bucătărie şi mă întreabă dacă am dat apă şi grăunţe canarului.

— Am dat, coană mare, spun eu.

— N-ar fi rău să-i schimbi apa în care se scaldă, spune dânsa.

— Bine, mă duc, dar vă rog să aveţi grije să nu se ardă ceapa, cât lipsesc eu.

Tocmai când voiam să pun apă în colivie, simt un miros de ceapă prăjită.

— Aoleo! mă gândesc, s-a ars rântaşul! Unde-o fi cucoana mare ? Dau buzna în bucătărie… Dacă mai zăboveam o clipă se ardea toată ceapa, căci coana mare, ieşise în curte să vorbească cu lăptăreasa. Când m-am întors în casă, pisica se ştergea pe bot; din canar rămăseseră doar câteva pene.

— Păi nu d-ta eşti de vină Leano, zice domnul Stamate, că amâncat canarul pisica… De vină e cucoana mare, că n-a avut grije de rântaş! Dacă dânsa n-ar fi ieşit în curte, d-ta n-ai fi lăsat uşa coliviei deschisă…

Leana îşi şterge lacrimile şi îl priveşte pe tutungiu cu recunoştinţă. Abia aşteaptă să se ducă acasă să-i spue stăpânei cine e de vină că Pufi a mâncat canarul.

Pufi dormea sub maşina de gătit când a auzit glasul cucoanei mari .

— Am uitat că e rântaşul pe foc şi am ieşit în curte s-o cert pe lăptăreasă. Azi, în loc de lapte, ne-a adus apă chioară! Adevărată bătaie de joc, spune din ce în ce mai înfuriată, cucoana mare.

— îmi pare rău că am mustrat-o pe biata Leană, zice stăpâna casei, cu mâhnire în glas. A plâns sărmana de i s-au înroşit ochii…

Ce vroiai să facă ? În zece, nu se poate împărţi un om! îşi vedea de treabă în bucătărie şi d-ta, ai trimes-o să schimbe apa, din colivia canarului… Barem să fi avut grije de rântaş…

— Lasă, că n-am să mă mai amestec în nimic, răspunde cu plâns în glas, cucoana mare! La urma urmei, n-aveţi decât să beţi laptele botezat cu apă, dacă vă place!

— Nu te supăra mamă, o linişteşte stăpâna.

— Cum să nu mă supăr? Nu spui tu că din vina mea a mâncat Pufi, canarul? Dacă vrei să ştii cine e de vină să ţi-o spun eu: lăptăreasa! Că dacă ea nu aducea lapte prost, eu n-aveam de ce să ies în curte şi dacă nu ieşeam, rântaşul nu se ardea şi dacă nu se ardea rântaşul, Leana nu lăsa colivia deschisă.

Să vezi ce o să-i fac lăptăresei, să vezi cum o s-o fac de două parale, spune cucoana mare tremurând de mânie.

— Când vine lăptăreasa? întreabă stăpâna.

— Trebue să vie acum, să ne aducă alt lapte.

Lui Pufi îi vine să danseze de bucurie. Nu îi mai e frică de loc, chiar de loc, de tribunalul pisicilor. Ştie foarte bine ce are de spus.

Se înserase, când a venit lăptăreasa. Între timp cucoanei mari i-a mai trecut furia, dar asta n-a împiedicat-o să strige la lăptăreasă, făcând-o vinovată de moartea canarului.

— Să vă spun drept cucoană mare, ce s-a întâmplat cu laptele…Niculiţă, drăcosul de fiu-meu, a vărsat azi mai bine de jumătate din laptele adunat în doniţă… Ce era să fac? Am turnat şi eu apă…Să mă iertaţi… sunt şi eu, femeie necăjită, cu greutăţi şi-l mai am şi pe smintitul de Niculiţă pe cap… Nu ştiu zău, ce să mămai fac cu copilul ăsta! O să-i trag diseară o bătaie să mă ţină minte! Că el, numai el, e vinovat că Pufi a mâncat canarul! Că dacă nu vărsa laptele nu puneam apă şi dacă nu puneam apă, cucoana mare nu ieşea după mine şi dacă nu ieşea după mine, nu se ardea rântaşul.

Pufi, păşeşte ţanţoşă, cu capul sus, pe acoperişul fabricii din colţ, lângă horn, unde e adunat întreg tribunalul.

— Fiindcă astăzi 24 Septemvrie ai mâncat un biet canar care nu-ţi făcuse niciodată, niciun rău, ci care dimpotrivă îţi desfăta somnul, cu cântecele sale, noi, tribunalul pisicilor, te condamnăm la zece zile închisoare, spune preşedintele, un cotoi negru, cu ochii ca două măsline crude.

— Daţi-mi voie să mă apăr, miaună Pufi. Vreau să vă arăt că eu nu sunt de vină. Vinovată este Leana, cucoana mare, lăptăreasa şi copilul lăptăresei, Niculiţă.

Iar când sfârşi, se uită plină de curaj, în ochii Preşedintelui.

— Noi tribunalul pisicilor, nu judecăm faptele oamenilor; oamenii au şi ei, judecătorii lor; nu putem ţine seamă de învinuirile pe care la aduci Leanei, cucoanei mari, lăptăresei şi lui Niculiţă.

Ai mâncat canarul pentru că eşti lacomă; tot din lăcomie ai furat şi peştele de pe masa din bucătărie.

Lăcomia este un păcat mare, îl vei ispăşi în închisoare.

Pufi se rugă să fie iertată, dar preşedintele se arată neînduplecat.

Zece zile, Leana a umblat prin toate curţile s-o găsească pe Pufi. Cui să-i dea prin cap că e în închisoarea pisicilor, unde-şi ispăşeşte vina de a fi mâncat canarul?

Vai de Leana, ce-a păţit! Toată ziua o certa stăpână-sa, că numai din cauza ei, a bătut-o pe Pufi şi de bună seamă, simţindu-se nedreptăţită, Pufi a plecat.

Dar ce credeţi, că Niculiţă băiatul lăptăresei a scăpat nebătut? Vă înşelaţi! L-a bătut mamă-sa, cum ştia ea să bată; cu palma ei groasă şi lată, până ce neastâmpăratul de copil a spus de ce a vărsat laptele: îl strigase un prieten să se joace şi în grabă, răsturnase doniţa!…

Vedeţi dar, că la lanţul vinovaţilor s-a mai adăugat unul. Costel, prietenul lui Niculiţă.

Căci el, dacă nu l-ar fi strigat pe Niculiţă, Niculiţă n-ar fi vărsat laptele şi dacă n-ar fi vărsat laptele, maică-sa n-ar fi fost nevoită să pună apă, şi dacă nu punea apă, cucoana mare ar fi avut grije să nu se ardă rântaşul şi de bună seamă că Leana n-ar fi uitat uşa coliviei deschisă, Pufi n-ar fi mâncat canarul.

După zece zile, Pufi reapăru în curtea stăpânei; de bucurie,Leana i-a dat o scrumbie întreagă. Iar când a venit din oraş cucoana mare şi a văzut-o pe Pufi, i-a dăruit Leanei, o pereche de ciorapi.

Stăpâna casei a luat-o pe maică-sa în oraş şi a dus-o la cinematograf şi cu trăsura la şosea.

Toate astea, de bucurie că s-a întors Pufi.

Lăptăreasa s-a ales şi ea cu un dar, tot de la cucoana mare: o pereche de mănuşi de lână, pentru la iarnă.

Dar lăptăreasa, cu toate că avea palma aspră, avea inima bună şi gândindu-se la bătaia care i-a dat-o lui Niculiţă, cu zece zile în urmă, i se făcu milă de drăcuşorul de băiat, care era totuşi odorul ei, şi chemându-l îi zise:

— Ţi-am adus nişte mănuşi. Poartă-le sănătos!

Şi toate acestea, pentru că, s-a întors acasă, Pufi.
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945