Doamna cu ochelari negri

 

CINCI GAROAFE ROZ…

De peste doi ani de zile, de când se măritase cu bancherul şi apăruse într-o lume în care ea fusese până atunci nimeni, nu existase, era „cap de afiş”, cum se exprimase cineva, nu tocmai din anturajul ei apropiat. De peste doi ani de zile ocupa, într-adevăr, locul întâi în cronica mondenă a vremii, adică nu mult înainte de al doilea război mondial. Era văzută la curse, la premierele de gală, la marile recepţii din marile saloane, însoţită întotdeauna de soţul ei şi întotdeauna de încă doi-trei bărbaţi, ceea ce făcea să nu se ştie niciodată care este amantul ,,en titre”. Era foarte frumoasă, se îmbrăca cu un mare rafinament şi se spunea despre ea că este infernal de deşteaptă.
Nu i se cunoştea obârşia; circulau numeroase versiuni, printre care, că fusese o umilă slujbaşă la poştă, într-un orăşel de provincie, că acolo o văzuse pentru prima oară bancherul şi o anexase imediat. Altă versiune: bancherul o descoperise cu prilejul unei vânători, într-o regiune de munte, unde fata trăia în mijlocul familiei ei, ţărani săraci. Alţii spuneau că bancherul o cunoscuse prin intermediul unui amic al său, care se ocupa cu recoltarea femeilor tinere şi frumoase, dar şi cu plasarea sau lansarea lor, de la caz la caz.
Nici una din aceste versiuni – şi nici altele – nu erau adevărate.
Bancherul, care era căsătorit, pe atunci, cu o femeie din lumea lui şi de vârsta lui, văzuse într-o dimineaţă în zori, când el se întorcea de la un chef, o tânără fată, deosebit de frumoasă, mergând singură pe Şoseaua Kiseleff.
Bancherul oprise limuzina, o invitase să urce.
Fata i-a răspuns cu una dintre cele mai uzuale înjurături, spusă pe şleau, cu verb şi substantiv, cu tot. Bancherul a făcut haz; privind-o mai atent, însă, cu un interes sporit. A coborât din maşină, ceea ce nu-i era în obicei. S-ar fi zis că după ce băuse o noapte întreagă şampanie franţuzească, Whisky şi Courvoisier, simţea o adevărată voluptate să i se toarne în cap o găleată cu lături. Ce i-au putut auzi urechile nu este de reprodus; era uimit de inventivitatea fetei: înjurături inedite, pitoreşti, invective de o plasticitate încântătoare. Când ea s-a repezit să-i tragă o pereche de palme, bancherul, care replicase până atunci doar cu hohote de râs, i-a prins brusc, din zbor, mâna dreaptă, i-a imobilizat-o şi i-a răsucit-o până ce fata a scos un ţipăt scurt. Dar în aceeaşi clipă ea l-a lovit cu piciorul, unde a nimerit. Şi a nimerit cu precizie. Bancherul s-a încovoiat de durere; ea a fugit.
Trei săptămâni a răscolit Bucureştiul ca să dea de urma fetei. Făcuse o adevărată obsesie.
În tot acest timp, îşi concediase cele trei amante permanente şi cunoscuse zeci de alte femei, fără să se poată fixa la vreuna. Plecase apoi într-o călătorie de afaceri în străinătate şi o uită pe fata aceea.
Abia în anul următor o reîntâlni, într-o împrejurare cu totul neaşteptată: primise o scrisoare, pe plic scria: „Foarte urgent şi strict confidenţial”, de la o necunoscută care iscălea Ruxandra Teodoru. Câteva rânduri, care solicitau sobru o slujbă. Dar un post-scriptum, ca un strigăt disperat: „Crăp de foame”. Alături de aceste trei cuvinte, care prin laconismul lor nu se putea să nu facă impresie, un simplu număr de telefon.
Fără nici un fel de aprehensiune, dar cu o curiozitate trezită, bancherul dădu imediat dispoziţii secretarei s-o convoace urgent pe semnatara scrisorii.
În aceeaşi dimineaţă, în cabinetul lui, intra fata pe care cu aproape un an în urmă o întâlnise într-o dimineaţă în zori, la Şosea. Ea se comportă faţă de el ca şi când atunci l-ar fi văzut pentru prima oară, şi bancherul, deşi o recunoscuse de îndată ce fusese introdusă în biroul său, nu aminti nimic din cele întâmplate. Refuză s-o angajeze sub un pretext oarecare. Dar în aceeaşi zi îi trimise, într-un plic, o sumă de bani destul de importantă.
După şase luni, fata era plină de bijuterii, dar nu devenise amanta bancherului. Cu o obstinaţie pe care nu o mai întâlnise la nici o altă femeie, îl refuzase zi de zi, seară de seară, fără explicaţii. După şase luni, bancherul îşi părăsi soţia şi obţinu divorţul contra unei moşii imense, care trebuia s-o consoleze pe cea care-i purtase numele aproape treizeci de ani. Se căsători imediat cu Ruxandra Teodoru. Ea avea douăzeci şi şapte de ani, el dublul vârstei ei.
Îi făcu intrarea în lumea lui, cu mare pompă. Curând avea zeci de admiratori, pe care bancherul îi lăsa flatat să roiască în jurul ei. Avea o încredere oarbă în tânăra Iui soţie, numai pentru că ea ştiuse să-i reziste şase luni, deşi în noaptea nunţii îl făcuse să afle că nu era primul bărbat din viaţa ei. Trecuse peste acest amănunt, fără a îndrăzni să pună întrebări.
El n-avea să ştie niciodată cu câtă tenacitate, cu cât calcul perfect gândit îşi urmărise scopul această tânără femeie, venită dintr-un orăşel de provincie, să cucerească viaţa. Cum n-avea să ştie niciodată de câte ori se plimbase singură, în zori, pe Şoseaua Kiseleff şi pe câţi mai pălmuise, fără să obţină rezultatul pe care-l obţinuse cu bancherul.

*
* *

Într-o zi, Ruxandra îi spuse celei mai bune prietene, învestită cu acest titlu nobiliar de curând:
– Am primit astăzi cinci garoafe roz, de la cineva care vrea să rămână necunoscut. Uite ce scrie: „Un umil omagiu”.
– Chiar foarte umil, sublinie prietena.
– E chiar o necuviinţă, o obrăznicie, se înfurie Ruxandra. Cinci garoafe! Era obişnuită să primească coşuri de flori uriaşe, cutii cu orhidee, cu violete de Parma, de la admiratorii ei declaraţi, neanonimi. Iar bancherul lăsase cont deschis la o mare florărie, pentru ca soţia lui să primească zilnic şaptesprezece fire de liliac alb. Se căsătorise cu ea în ziua de şaptesprezece, a nu ştiu cărei luni.
– Cine-o fi nenorocitul, meschinul? – se între-ba Ruxandra. Vru să arunce pe fereastră garoafele, dar înainte de a o face i le dărui cameristei.

* * *

În aceeaşi zi, un tânăr înalt, îmbrăcat într-un trencicot, intra cu câteva cărţi sub braţ în prăvălioara unui anticar de pe cheiul Dâmboviţei. Ieşise fără cărţi, cu mâinile în buzunarele trencicotului decolorat şi ţesut ici-colo, neîndemânatic, cu pasul acului prea mare.
Îşi cumpărase apoi doi covrigi, pe stradă, de la un vânzător ambulant. Făcuse drumul pe jos, consumând din mers covrigii – până la florăria de pe Edgar Quinet. Alesese cinci garoafe roz, socotind să-i rămână bani şi pentru spălătoreasă şi pentru un bilet la Operă. Era fericit că diseară o va vedea pe ea la Operă. Nu dorea decât s-o poată privi în voie, pe întuneric, fără să fie observat.
Ştia că ea nu lipseşte de la nici o premieră. Neîndoielnic, va fi într-o lojă, în aceeaşi lojă în care o mai văzuse de câteva ori.
Tânărul îşi ocupă locul în stal, când sala era încă aproape goală. Citi programul din scoarţă în scoarţă. Ştia că ea vine la spectacole întotdeauna numai cu câteva clipe înainte de ridicarea cortinei, uneori chiar pe întuneric. Dar în antracte, se lăsa privită.
Acum sunase gongul. Loja a doua din stânga era goală. Cortina se ridică şi uşorul val de răcoare, pe care îl trimitea scena, cu mirosul ei de clei, ajunse şi până la el. Plecă după al doilea act; nu-i plăcea în general Opera. Loja în care sperase s-o vadă pe ea rămăsese pustie. Îşi spuse că bancherul şi cu soţia sa îşi schimbaseră programul, ceea ce era chiar adevărul. Îi părea rău că nu o putea vedea şi regreta în acelaşi timp banii cheltuiţi inutil pentru bilet. Mănâncă în camera lui, în seara aceea, pâine cu magiun.
A doua zi, se duse ca de obicei la slujbă.
Îşi puse mânecuţele negre, se aşeză în faţa registrului mare şi începu să adune coloane, nesfârşite coloane de cifre.
Spre ora prânzului, avu nesperata fericire s-o zărească prin fereastra biroului care dădea spre stradă. Ce inspirat fusese să ridice tocmai atunci privirea din registru şi să se uite pentru o clipă afară în stradă. Ea era la volanul automobilului, un Alfa-Romeo alb, de toată frumuseţea. Îmbrăcată într-un taior alb de stofă.
Purta părul ei auriu, pieptănat paj. Îşi schimba foarte des coafurile şi una îi venea mai bine decât cealaltă.
Privirea tânărului încremeni pe profilul ei. Apoi o văzu coborând din maşină. Venise probabil să-i facă o vizită soţului ei. Tânărul nu mai fu capabil să lucreze; se prefăcea că adună în continuare cifrele, dar ochii îi zburau mereu la fereastră.
Peste un sfert de oră, ea era din nou la volanul maşinii. O sărutase în gând atât de pătimaş, încât i se părea că nu se poate ca ea să nu ştie. Roşise până în vârful urechilor.
Viaţa lui devenise cu totul alta de când se îndrăgostise de ea, întâlnind-o într-o zi, din întâmplare, în cabinetul bancherului, unde el, umilul slujbaş, venise să-i prezinte directorului o mapă cu hârtii care trebuiau semnate.
Peste două săptămâni se hotărâse să-i trimită cele cinci garoafe roz, primele.
Era fericit nu numai că se descoperise capabil să poarte o dragoste atât de dezinteresată unei femei, o dragoste chiar absurdă – şi asta îi plăcea – dar mai ales pentru că avea un secret. Fără un secret, pe care să-l ştie el şi numai el, cel mai bogat om din lume devine sărac. Şi cel mai sărac…
Iubea o femeie pentru bucuria secretă a inimii lui. Era marele lux al vieţii lui, care, de când şi-o ştia, fusese îndreptată numai spre strictul necesar. Totul, cu un scop unic şi precis.
Absolvise Academia Comercială, deşi ar fi dorit să studieze filozofia. Dar avusese un scop: o meserie sigură. Reuşise într-adevăr să obţină un mic post la o mare bancă.
Avea douăzeci şi cinci de ani. Nu-şi permisese, de când se ştia, nici un lux. Îşi cumpăra un costum de haine noi, strângând bănuţ cu bănuţ, numai după ce cel pe care-l purtase ani de zile ajunsese la uzură completă. Întotdeauna strictul necesar.
Mânca la o lăptărie. Nu fuma. Se gândea să se însoare numai când va fi capabil să-şi întreţină din leafa lui o soţie şi neapărat copiii: fără copii, o căsătorie este lipsită de scop.
Iubise odată, la optsprezece ani, o fată, care-şi cam bătuse joc de el. De atunci evitase orice complicaţii sentimentale.
Şi acum era îndrăgostit: se putea gândi la femeia pe care-o iubea, când vroia, cât vroia, şi-o putea imagina în braţele lui, fără să dea socoteală nimănui. Era marele lui secret şi marele lui lux;
nu-şi dorea mai mult. Reuşise – îşi spunea – să se strecoare în gândurile ei, fără nume şi fără chip, cu acele câteva garoafe roz. Stabilise legătura secretă, pe care numai el o ştia, între ei doi.
Care femeie nu rămâne visătoare, măcar câteva clipe, când primeşte de la un necunoscut un buchet de flori!

* * *
Câteva zile mai târziu, comisionarul aceleiaşi florării se prezintă cu alte cinci garoafe roz. Acelaşi scris: o caligrafie antipatic de perfectă pe plic. Aceleaşi cuvinte pe cartonaş. Şi nici o iscălitură.
Aceeaşi prietenă se afla de faţă. Îi dărui de data aceasta florile. Credea că l-a dibuit pe cel care i le-a trimis: era sportivul îndrăzneţ cu care jucase tenis, de câteva ori, pe un teren al unui mare club. Un bărbat frumos, elegant; juca admirabil tenis. Se hotărî să-l pedepsească la prima ocazie. Îi va da o lecţie de stil şi bună-cuviinţă: nu se trimit unei femei ca ea cinci biete flori, cinci garoafe roz.
Şi-o să-i mai spună că dictonul: ,,Gestul contează” a fost desigur inventat de un scoţian.
Când îl revăzu pe partenerul ei de tenis, îl flagelă, de-a dreptul, numai cu câteva cuvinte; el nu pricepu niciodată prin ce le meritase. Dar Ruxandra nu-l mai văzu de atunci.
Peste mai puţin de o săptămână, primi alte cinci garoafe. Le rupse cu furie, le călcă în picioare.

*
Tânărul contabil o mai zărise, între timp, o dată, tot prin fereastra încăperii în care lucra. Chiar în ziua aceea, o colegă de birou îl mustrase în numele simţului ei estetic şi al bunului-simţ comun, că umbla netuns şi cu flecurile de la pantofi tocite, ceea ce era nepermis – adăugase ea, ca s-o mai îndulcească – unui bărbat tânăr şi drăguţ.
El se explică: jumătate din salariu i-o înghite cămăruţa mobilată în care locuieşte.
Din rest, trebuie să se hrănească, să-şi plătească lumina, spălătoreasa. Mânca foarte modest, la o lăptărie.
Colega nu se lăsă convinsă. Ea susţinu, în continuare, că un bărbat care se respectă trebuie să se tundă la timp şi să-şi dea la reparat pantofii la timp. Dar el nu se duse la frizer nici în ziua aceea, nici în cea următoare: aştepta salariul. În schimb, împrumută bani de la un coleg; cumpără cinci garoafe roz şi le expedie pe aceeaşi adresă.
Noaptea visă că ea venise să-i spună că şi-a părăsit soţul, casa, bijuteriile, maşina, într-un cuvânt totul, hotărâtă să rămână cu el, să împartă sărăcia cu el.
Visul îl îngrozi; fusese unul din acele vise, atât de clare, de coerente, cu atâta realitate în toate amănuntele, încât dacă ar fi întâlnit-o în ziua aceea i s-ar fi părut foarte firesc s-o ia de braţ şi să pornească împreună spre lăptăria din colţul străzii. Să-i dea să mănânce două ouă moi la pahar sau un orez cu lapte… Doar ea declarase că e gata să împartă sărăcia cu el.
Toată ziua se întrebă, încărcat de răspunderi noi, ce s-ar face dacă, într-adevăr, ea şi-ar părăsi soţul şi ar veni să trăiască cu el, în cămăruţa lui de pe Calea Moşilor. Ce i-ar putea oferi acestei femei, care venea dintr-o lume somptuoasă, care avusese blănurile, bijuteriile cele mai scumpe.
Pentru că dacă ar primi-o la el, nu i-ar îngădui
sub nici un motiv să ia un fir de aţă de la soţul pe care-l părăsise. Să fie săracă, să muncească el pentru ea! Îşi va permite marele lux să nu-i ceară nici să-i facă de mâncare, nici să-i spele cămăşile. Şi le va spăla singur şi vor mânca mai departe la lăptărie. Ea să-l aştepte şi să-l iubească, ăsta era singurul ei rost pe lume. Îi găsise şi ei un scop în viaţă.

*

De vreo două săptămâni bănuielile Ruxandrei căzuseră asupra unui amic al soţului ei, un industriaş foarte bogat, holtei şi binecunoscut pentru avariţia lui, în special faţă de femei.
Acum, Ruxandra avea o altă „cea mai bună prietenă” cu care se vedea zi de zi.
Îi spunea într-o dimineaţă acestei prietene, după ce pusese în braţele cameristei un nou buchet de garoafe roz.
– Îl învăţ eu minte pe dobitocul ăsta bătrân! Vrea să mă cucerească cu cinci garoafe?
Poţi ierta foarte multe unui bărbat, dar meschinăria niciodată. Este şi semnul sigur al unei lipse de virilitate!
Industriaşul fu foarte curând invitat la o recepţie, în casa bancherului. Avea obiceiul să facă propunerile cele mai directe femeilor care-l interesau dintr-un anumit punct de vedere. Şi nu-l interesau decât din acest punct de vedere.
Consideră – poate avea motivele lui – că nu trebuie să i se adreseze nici Ruxandrei cu alte procedee sau cu un alt limbaj. Ea îl pălmui pe şest (luându-l prin surprindere, după ce mai întâi îi surâsese), în trecere dintr-o cameră în alta. Reveni imediat – industriaşul rămăsese încă cu o mână pe falcă – şi îi trânti în braţe cinci garoafe roz. Apoi se întoarse veselă în salon, unde erau adunaţi numeroşi oaspeţi.
Industriaşul înţelese că cel de-al doilea gest al ei, atât de delicat, venea să-l repare pe primul, atât de brutal. Îşi spuse că o femeie atât de mândră, de demnă şi de gingaşă în acelaşi timp merită mai mult decât toate pe care le cunoscuse până atunci.
Rămase în continuare la petrecere şi fu văzut stând de vorbă îndelung cu cea mai bună prietenă şi de cea mai recentă dată a amfitrioanei. A doua zi, prin intermediul acestei prietene, industriaşul făcu să-i parvină Ruxandrei un colier de perle.
Nu se ştie sigur dacă soţia bancherului a devenit amanta industriaşului; cum nu se ştie sigur dacă a trăit sau nu cu moşierul X, sau cu marele petrolist Y.
Cert este însă, că într-o zi i-a spus bunei ei prietene:
– Ştii că tot n-am aflat cine este imbecilul şi meschinul care-mi trimite de şase luni de zile câte cinci garoafe roz.
…Se poate deduce, deci, că avusese o explicaţie cu industriaşul; în ce împrejurări, în ce condiţii nu se ştie.

*

Ruxandra îi spunea prietenei ei:
– Nici cameristei mele cred că nu-i plac garoa-fele roz! Ei i le-am tot făcut cadou în ultima vreme! S-a rafinat şi ea!
Cred şi eu: liliacul alb nu apucă niciodată să se faneze, şi-l dăruiesc ei.
Eu primesc altul proaspăt în fiecare zi. Freziile la fel… Garoafele roz nu-i mai fac impresie. Presupun că, la rândul ei, le face cadou altcuiva. Poate bucătăresei.
– Mi se pare totuşi ciudat, îi răspunse prie-tena, că bărbatul care ţi le trimite nu şi-a manifestat niciodată vreo pretenţie…
…E totuşi, probabil, cineva din anturajul tău, care te vede destul de des…
Altminteri ţi-ar fi cerut o întâlnire.
Ruxandra ridică din umeri. Îşi pieptăna, în faţa oglinzii, frumosul ei păr auriu.
– Eu, în locul tău, aş fi curioasă să aflu. Ştii barem de la ce florărie sunt cumpărate?
– Camerista trebuie să ştie. Ea a iscălit de fiecare dată plicul. Şi Ruxandra sună de trei ori, lung.

*

Află chiar a doua zi de la prietena ei următoarele: admiratorul care-i trimite de şase luni, cel puţin de două ori pe săptămână, un buchet de garoafe roz, se numeşte Mihai Udroiu.
Vânzătoarea din florărie ajunsese să-i ştie numele. Îl descrisese astfel: un bărbat tânăr, sub treizeci de ani, înalt, foarte slab, destul de sărăcăcios îmbrăcat.
Ruxandra nu-şi amintea să fi cunoscut vreodată un bărbat pe care să-l cheme Mihai Udroiu.
– Poate l-oi fi cunoscut înainte de a te fi măritat, şi nu te mai ajută memoria… – insinuă prietena.
Ea înţelese exact ce trebuia să înţeleagă. Şi în curând îşi căută o altă cea mai bună prietenă.

*

Două luni mai târziu, timp în care bucătăreasa primise din mâinile cameristei cel puţin de zece ori cinci fire de garoafe roz, vârâte toate în aceeaşi teacă de poleială argintie, Ruxandra se afla în cabinetul soţului ei.
Se pregătea tocmai de plecare, când intră pe uşă un tânăr înalt, palid, foarte slab, care-i aducea bancherului o mapă cu acte la semnat.
Tânărul se împiedică în covor, scăpă mapa din mână, se repezi s-o ridice, răsturnă un scaun şi, gata să cadă el însuşi, se propti de marginea biroului, vărsând apa dintr-un pahar, peste hârtiile pe care le avea în faţă directorul.
– Ce-i cu dumneata, Udroiule, eşti beat? Nu
ţi-e ruşine?
– Vă rog să mă scuzaţi. Vă rog să mă scuzaţi. Vă rog să mă scuzaţi. Altceva nu mai ştia să spună.
Nu se aşteptase să o găsească pe ea acolo, automobilul staţiona probabil după colţul străzii.
– Nu vei mai avea ocazia să te mai prezinţi vreodată în halul ăsta în faţa mea. Şi acum ieşi!
Directorul se reaşeză calm în fotoliu. Tânărul părăsi încăperea, fără să fi îndrăznit să ridice o dată privirea spre Ruxandra. Ea asistase amuzată la toată scena, fără să ştie că o provocase.
Dar câteva minute mai târziu, îi reveni în minte numele pe care îl rostise soţul ei. Unde-l mai auzise? Şi deodată îşi aminti… Întrebă:
– Udroiu… Şi mai cum?
– Habar n-am! Ce importanţă are?!
– Vreau să ştiu. Am să-ţi explic de ce. Te rog interesează-te.
Bancherul îl chemă în biroul său pe şeful contabil.
– Ce-i cu Udroiu ăsta al dumitale? Vine beat la slujbă? Te rog să-i faci imediat formele de concediere. A, uitasem! Într-adevăr, uitasem! Spune-mi, te rog, numele lui complet.
– Mihai Udroiu!
Ruxandra era uluită. Cum? Prăpăditul ăsta, nefericitul ăsta îndrăznise să… Poate este o simplă coincidenţă de nume!
Dar îşi amintea acum şi descrierea pe care i-o făcuse cea mai bună fostă prietenă a ei: un bărbat tânăr, sub treizeci de ani, înalt, slab, sărăcăcios îmbrăcat. E nemaipomenit!
În timpul ăsta, şeful contabilităţii pleda în favoarea subalternului său:
– Vă rog să mă credeţi, domnule director, nu am sub ordinele mele un funcţionar mai muncitor, mai disciplinat, mai capabil decât Udroiu. Este un element exemplar! Vine primul la slujbă, pleacă ultimul; lui îi pot încredinţa lucrările cele mai grele. Intenţionam chiar să-l propun pentru avansare. Ştiu sigur că duce o viaţă foarte sobră. Mănâncă la o lăptărie. N-a intrat o dată într-o bodegă. Cred că n-a pus în viaţa lui un strop de alcool în gură. Bănuiesc că se hrăneşte insuficient. Probabil e foarte anemic. Mi-a explicat că i s-a făcut deodată rău – o ameţeală teribilă – când a intrat în biroul dumneavoastră. Vă dau cuvântul meu de onoare că în nici un caz nu era beat.
– Bine, consimţi directorul. Nu-l mai dăm afară. Să-şi vadă de treabă! Dar pentru că trebuia totuşi să aibă ultimul cuvânt, adăugă: Şi să nu mai vină altădată beat la slujbă!
Uită s-o mai întrebe pe soţia sa de ce ţinuse să afle şi numele mic al lui Udroiu. Ea tăcea.
Indignarea ei, amestecată la început cu dezgust, văzându-l pe cel care cutezase, se amesteca acum cu un fel de milă şi cu tot atâta dispreţ. Milă, atât cât îi putea fi ei de cineva.
Sau, poate, mai păstra o urmă de solidaritate faţă de cei foarte obidiţi. Dar mai puternic era totuşi dispreţul pentru cei care nu ştiau să reuşească în viaţă.
Ieşi din cabinetul soţului ei. O rugă pe secretară să-l cheme pe Udroiu şi s-o lase câteva clipe singură cu el.
Udroiu înţelese că-l chema directorul, pentru a-l concedia personal – deşi şeful îi relatase convorbirea şi rezultatul. Credea că voise doar să-l menajeze şi nu se liniştise deloc. Lăsă pe birou felia de pâine neagră, unsă cu magiun, din care muşcase cu un fel de nesimţire, specifică momentelor celor mai dramatice.
O urmă pe secretară, care-l conduse până la uşa biroului ei.
Soţia bancherului îl aştepta în picioare. Camera era plină de parfumul ei.
– Dumneata eşti chiar, chiar Mihai Udroiu, în persoană?
Îi oferi o ţigară din tabachera ei mică de aur.
El o luă; rămase cu ţigara în mână, uitându-se prosteşte la ea. Nu înţelegea de ce îl întrebase dacă el este Mihai Udroiu în persoană. Acel chiar, pe care Ruxandra îl rostise destul de apăsat, lui îi scăpase. Nu i se putea pretinde să fie cu mintea întreagă în clipele acelea.
– Ascultă, tinere! Dumneata crezi că oricine poate fi un Julien Sorel? Sper că nu-ţi sună străin numele acesta… Sper că ai citit romanul lui Stendhal.
Îl citise. De mult. Dar ce legătură putea să aibă el cu acest personaj, pe care nu-l aprobase niciodată şi pe care nici nu-l putuse înţelege până la capăt? Rămase cu ochii mari, căscaţi, la femeia care se uita ţintă în ochii lui.
– Ascultă, tinere! Cum de-ai îndrăznit!? Şi dacă ai avut totuşi necuviinţa… sau demenţa să îndrăzneşti… Să-ţi închipui că poţi fi un Julien Sorel…! Un om când îşi urmăreşte un scop trebuie să ştie să se cheltuiască… Înţeleg prin asta: energie, riscuri, aventură, sacrificii… Totul. Miza dumitale au fost cinci garoafe roz. Eşti un meschin şi meschinii nu pot avea decât o viaţă meschină.
Abia acum pricepea el de ce fusese comparat cu Julien Sorel. Începuse să-i explice, cu o voce care-i tremura:
– Nu am avut nici un scop. Mi-am permis un lux… Unicul lux din viaţa mea. Pentru că îşi repetase de prea multe ori aceste cuvinte, le spunea acum fără voie. Era gata să-i mărturisească şi de câte ori se culcase seara flămând ca să-i poată trimite ei cele cinci garoafe roz. Dar renunţă la timp, îşi spuse că cu cât va vorbi el mai mult de sărăcia lui, cu atât ea va fi mai convinsă că el este un Julien Sorel. Repetă, tot fără voie, încurcat de tăcerea ei rea:
– Mi-am permis un lux…
Ea se enervă:
– Ar fi putut să te coste foarte mult „luxul” ăsta… Dacă i-aş spune un singur cuvânt soţului meu…
Adăugă îndată: dar până una-alta, te-a costat foarte ieftin „luxul dumitale”: cinci garoafe roz! Şi ca să încheiem discuţia…! Primeşte un sfat de la mine. Un sfat care ar putea să-ţi folosească în alte împrejurări similare, când vei viza iar sus, când vei încerca iar să te insinuezi în viaţa unei femei, la care ştii că nu poţi ajunge, nici măcar pe scara de serviciu. Deşi un bărbat poate rămâne un „domn”, urcând chiar scara de serviciu… Dumneata n-ai stofă! Dar poate eşti totuşi educabil… O femeie care primeşte, de exemplu, zi de zi, orhidee de la un necunoscut, sfârşeşte prin a aştepta orhideea… Cu cinci garoafe roz nu vei izbuti niciodată să-i creezi unei femei o obsesie care să te preceadă.
Îl examină apoi câteva clipe, cu o atenţie minuţioasă, jenantă pentru el, apoi întrebă, fără să-şi ascundă dezgustul:
– Locuieşti într-o cameră igrasioasă?
Şi colega lui de birou îi spusese de mai multe ori că hainele lui miros a mucegai.
– Un bărbat care miroase a igrasie nu poate fi salvat nici de o grădină suspendată, plină de orhidee! Am ţinut să fac precizarea asta ca să risipesc orice malentendu… Se îndreptă spre uşă.
Înainte de a ieşi, spuse râzând:
– Fii liniştit. Nu te voi denunţa soţului meu…

Ieşi, lăsându-I pe Mihai Udroiu singur, în cabinetul secretarei.

Comanda cartea aici