Doi oameni de zapada

Doi oameni de zăpadă s-au împrietenit pe un maidan mare, cu gropi şi cu gunoaie, ca toate maidanele. Şi unul şi celălalt, fuseseră uliţi de un băieţel blond şi slăbuţ care s-a trudit singur o dimineaţă întreagă să le dea înfăţişarea de oameni. I-a aşezat faţă în faţă ca pe doi musafiri cari trebue numaidecât să stea de vorbă pentru că așa e politicos şi aşa vrea gazda. Unuia dintre cei doi oameni de zăpadă i-a făcut băieţaşul ochi din două cioburi de cărbune, iar pe cap, i-a pus drept pălărie, o cutie găurită de conserve. Celuilalt, nu i-a mai pus ochi, pentru că n-a mai găsit nicio bucăţică de cărbune pe tot maidanul, iar în cap, i-a pus un coif făcut dintr-o foaie de ziar. Cu coiful în cap, omul de zăpadă avea o înfăţişare vitează și măreaţă.

— Ei, eu acum mă duc, le-a spus băieţaşul mai uitându-se o dată cu admiraţie la ei. Mi-au îngheţat mâinile, se simţi el dator să explice. Rămâneţi cu bine! Merse câţiva paşi mai departe apoi se opri fiindcă îşi aduse aminte că oamenii lui de zăpadă n-aveau nume. Se întoarse şi punând mâna pe cel cu coif de hârtie şi fără ochi îi spuse: Numele tău este Bondoc, fiindcă eşti gros şi mărunţel.

— Tu, fiindcă eşti mai rotund — cu cutia asta de conserve în cap pari foarte vesel şi caraghios — tu, te vei numi Gogoloi.

Acum plec de-adevărat, spuse băieţelul şi o luă din loc. Gogoloi şi cu Bondoc, rămaseră singuri pe maidan.

— Ascultă frate, dacă mâine e zi cu soare se sfârşeşte cu noi, vorbi Gogoloi.

Bondoc tresări si răspunse: Cine îmi vorbeşte ? Eu sunt orb, nu văd nimic.

— Sunt fratele tău geamăn. Mă cheamă Gogoloi. N-ai auzit adineauri când m-a botezat băieţelul care ţi-a dat şi ţie numelede Bondoc?

— N-am auzit. Dar mă bucur că am un tovarăş. Tu ai ochi ? Eu n-am. E un întunerec cumplit în jurul meu. Cum e Cerul ? Cum e locul ăsta pe care stăm ?

— A început să se însereze, răspunse Gogoloi. Cerul e cenuşiu; locul ăsta e urît şi murdar. Dar dacă tu ai vrea, am putea pleca de aici… lumea e mare.

Bondoc suspină. E mare lumea, dar nu pentru un om de zăpadă orb!.

In clipa aceea începu să sufle un vânt foarte rece, care trecând pe lângă Bondoc, îi smulse coiful de hârtie de pe cap.

— Ei, ce spui, vrei să plecăm de aici ? Eu am ochi buni, văd şi pentru tine, te voi lua de mână şi vom merge împreună. Vom merge într-un loc în care să nu ne găsească niciodată soarele — adică moartea. Aici pe maidan, într-o zi sau două, nu vor mai rămâne din falnicele noastre trupuri, decât două băltoace. Primele raze de soare ne vor ucide încetul cu încetul.

— Te urmez orbeşte (şi nu minţea de loc), spuse el cu hotărîre şi seriozitate în glas.

Şi chiar în noaptea aceea, cei doi oameni de zăpadă părăsiră maidanul, ţinându-se de mână.

Era destul de ciudată ivirea lor pe străzile oraşului. Nimeninu-şi putuse închipui vreodată că oamenii de zăpadă pot umbla. Un vardist văzând cele două năluci albe strecurându-se pe lângă ziduri, crezu că are vedenii: se închină şi îşi scuipă în sân. Altul însă, crezu că sunt doi pungaşi şi se luă imediat după ei…

Bieţii oameni de zăpadă o luară la fugă; dar fuga era foarte primejdioasă pentru ei, căci căldura începu să-i topească.

Uite, să intrăm repede în curtea asta, spuse Gogoloi lui Bondoc, folosindu-se de o clipă prielnică în care sergentul se poticnise de un bolovan.

Sergentul le pierdu urma, dar alt necaz căzu pe capul lor. În curtea în care se adăpostiseră era şi un dulău care începu să latre la ei.

— Hai să o luăm din loc zise Gogoloi, că altfel se trezec din somn stăpânii câinelui şi e vai de noi!

O porniră iar pe străzi.

Şi fără să ştie nici ei cum, se pomeniră la gară. Gogoloi îl împinse pe Bondoc din spate şi-l urcă în tren apoi repede se sui şi el. Se aşezară într-un compartiment gol. Dar curând simţiră că e prea cald şi că e iar primejdie să se topească.

Gogoloi deschise fereastra. Un val de aer proaspăt, pătrunse în compartiment şi cum stătea Bondoc la fereastră, se trezi deodată că vede: vântul smulsese din coşul locomotivei două bucăţele de cărbuni care se lipiră drept pe faţa lui Bondoc.

Gogoloi te văd, am ochi, am ochi, striga emoţionat şi fericit Bondoc. Cei doi prieteni se îmbrăţişară de bucurie dar în clipa aceea se ivi în uşă controlorul care era cam adormit.

— Biletele vă rog!

Gogoloi se făcu că nu aude.

— Hei, biletele vă rog!

Gogoloi îşi luă inima în dinţi:

— Păi să vedeţi domnule, noi nu avem bilete…

— Cum ? Se răsti controlorul. N-aveţi bilete şi aţi îndrăznit să vă urcaţi în tren ?! Vă dau jos la prima staţie şi vă arestez.

Pe Gogoloi începu să-l treacă năduşelile. Bondoc îi şopti: Vezi că ai început să te topeşti. Hai să sărim pe fereastră! Şi cât ai clipi din ochi, săriră amândoi.

Acum, se aflau pe un drum lung, singuri în noapte.

Şi deodată, ca din pământ, răsări în faţa lor o ceată întreagă de oameni de zăpadă, mari şi mici.

— Bine aţi venit! Suntem bucuroşi de oaspeţi. Aci este ţara oamenilor de zăpadă. Trebuie să vă vadă şi regele nostru.

Gogoloi şi Bondoc, se lăsară târîţi în faţa unui om de zăpadă înalt şi voinic care avea pe cap o coroană făcută din crenguţe de brad.