Doi scriitori într-o garsonieră

Cum reușea să scrie Sidonia Drăgușanu și-l făcea gelos pe soțul ei, Miron Radu Paraschivescu, care avea o pană de inspirație

Sidonia Drăgușanu a fost căsătorită cu Miron Radu Paraschivescu, celebrul poet al „Cânticelor țigănești”. Viața lor împreună nu a durat mai mult de cinci ani – într-o perioadă în care amândoi se aflau în floarea tinereții, la 30+ de ani –  și a fost presărată de multe neajunsuri, poate mai multe decât o căsnicie obișnuită. De vină o fi fost și epoca în care și-au unit destinele (a doua jumătate a anilor 40, după război), poate și faptul că el avea o inimă zburdalnică și era incapabil de fidelitate pe termen mai lung. Iar dacă nu erau de ajuns astea, meseria amândurora a mai adăugat un motiv de gelozie profesională în cuplu.

În „Jurnalul unui cobai”, cartea rămasă după Miron Radu Paraschivescu, sunt reproduși zece ani de jurnal al poetului, între ei și anii de viață cu Sidonia. Printre scenele descrise de  Miron este una care vorbește amuzant despre ce se întâmplă într-un cuplu de scriitori când amândoi sau numai unul are o pană de inspirație, iar spațiul de locuit devine parcă și mai mic decât era de fapt: o garsonieră în care nu era nici inspirație, și parcă nici aer:

Azi, după-masă, s-a petrecut un lucru foarte supărător, pe care-l cred primul conflict cu Sidonia. Un conflict tacit, mocnit, dar cu atât mai violent, mai ireconciliabil. Am întrerupt la prânz notele de-aici, din caiet. După-masă, n-am mai putut scrie.

Sidonia îmi spusese şi ea că a plănuit să scrie, dar nici ea n-a putut. Ne-am culcat şi am dormit amândoi până la orele cinci. Când ne-am trezit, ne-am apucat amândoi să scriem. Eu la masă, Sidonia în pat. Cred că inconştient o uram foarte mult, cred că-i doream din toată inima să nu poată scrie.

Şi atunci a izbucnit criza. Eu n-am putut scrie deloc, am însăilat numai câteva rânduri ce m-au nemulţumit profund, am încercat, m-am icnit, dar degeaba! Sidonia sta pe pat şi scria.

Scria, e un fel de a spune, căci mă uitam din când în când la ea, cu coada ochiului: o pândeam şi o uram de moarte când mă gândeam că ea o fi putând să scrie. Uite cum mă fură! îmi spuneam. Dar am constatat cu mare bucurie că nici scrisul ei nu progresa deloc. În odaie era un aer înăbuşitor, să mori sufocat, nu alta! Am deschis geamul. Nici Sidonia nu mai putea să scrie.

Am întrebat-o: Merge? Mi-a răspuns că nu merge deloc. Asta m-a mulţumit niţel. O uram cum o ura pictorul ăla, pe care-am uitat cum îl cheamă, pe Thérèse Raquin, – şi-i doream din toată inima să nu poată scrie. M-am întins pe pat, lângă Sidonia care nu se dădea bătută; tot mai încerca să scrie. Am căutat s-adorm şi am simţit că ea începuse să scrie. Scria mereu. Asta m-a neliniştit şi n-am mai putut să adorm.

Aşadar, îmi spuneam, cum renunţ eu la scris, începe ea să scrie! M-am sculat şi simţeam că mă sufoc; respiram greu, căscam gura şi trăgeam aer cât puteam, dar nu simţeam nicio uşurare; parcă eram un peşte pe uscat. În sfârşit, am constatat cu plăcere că nici ea nu mai scria. Era şi ea în pană.

Acuma e ceasul 6.25 seara şi tot nu scrie; stă cu mâna înţepenită pe creion şi nu e-n stare să scrie niciun rând. Asta-mi face foarte bine.”

*

Pentru Miron Radu Paraschivescu întâmplarea era o mică dramă, care cu siguranță că e înțeleasă mai bine de spiritele creative care știu importanța inspirației. Dar traiul într-o garsonieră poate avea aspectele lui mundane pentru orice cuplu, așa că probabil cu adnotarea de mai jos vor rezona mai mulți:

Şi nu mă pot stăpâni să-mi însemnez mica mizerie cotidiană: am reflectat la lucrurile astea, în cele zece minute cât am stat la privată, fiindcă şi eu – ca orice biet om modern – locuiesc într-o garsonieră de-o odaie dintr-un bloc central, laolaltă cu Sidonia, unde mâncăm, dormim, facem gospodărie şi, uneori, dragoste. Aşa că privata rămâne un adevărat refugiu, un adevărat cabinet. Poate va fi un capitol dintr-un viitor roman al omului modern: privata ca factor de cultură al omului nou!”