Gabriela Popescu: Lavinia e un pătrățel din mine, ținut în frâu, dar e acolo

Cum e să fii personajul negativ din „Jurnalul Aurorei Serafim”. Actriță la Teatrul de Comedie, Gabriela Popescu i-a dat viață în 1987 imoralei Lavinia în filmul „Să-ți vorbesc despre mine”, ecranizarea romanului Sidoniei Drăgușanu

… e totuşi mai comod să ştergi la… să mă scuzi, doi copii, decât ştiu şi eu câţi, douăzeci, treizeci… câţi oi fi având tu în grupa ta. Şi la urma urmei e totuşi ceva mai puţin umilitor să o faci în calitate de metresă a domnului inginer Runcan, decât de guvernantă prost plătită la cămin…” (Lavinia)

Vulcanica Lavinia din „Jurnalul Aurorei Serafim”, femeia care „avea mândria de a nu fi mândră” și se „împrumuta” bărbaților pentru un timp limitat, mândră (din nou) că nu li s-a dăruit, această frumoasă, fără scrupule, imorală Lavinie a fost întruchipată pe ecran de Gabriela Popescu, actrița Teatrului de Comedie din București. Un rol care i s-a potrivit și pe care l-a redescoperit acum, după 30 de ani, datorită veștii neașteptate că se reeditează romanul Sidoniei Drăgușanu. „Trebuie să-i aprind o lumânare Sidoniei că a creat un personaj minunat, pe care, iată, Mișu Constantinescu mi l-a încredințat”.

Pe Gabriela Popescu am găsit-o la Teatrul de Comedie din București, vegheat de peste drum de zâmbetul cioplit în piatră al lui Gheorghe Dinică. „Lavinia” de azi e căsătorită de 40 de ani, are un nepot, îl așteaptă pe al doilea și este credincioasă, ca orice actor care „lucrează cu sufletul”. E o prezență tonică, exuberantă, dezinvoltă, deși pretinde că în continuare e teribil de emotivă, cum era și când a jucat-o pe Lavinia. Am vorbit despre personajul ei, despre alegerile Aurorei și despre cum se împletește comedia cu drama în viața unui actor.

Morala comunistă a transformat-o pe Lavinia într-un clișeu, o femeie obiect

– Cum de vi s-a propus să jucați rolul Laviniei?

– Chiar nu-mi aduc aminte, nu mă văd la casting… sau dacă m-a propus cineva, chiar nu-mi amintesc nimic. Uitasem și de film.

– Dar ce făceați în perioada aia?

– În 1987 cred că eram Smeraldina în „Slugă la doi stăpâni”, regizat de Tudor Mărăscu, la noi la Teatrul de Comedie. Veneam după 1986 când mi s-a prăpădit tata și eram cam bulversată.

– Și ați uitat că ați jucat în acest film?

– Da, la un moment dat cred că am uitat de el. Nu a fost prea cunoscut la vremea aia, dar acum privindu-mă în film mi-a plăcut foarte mult de mine. (râde)

– Adevărul e că erați o pată de culoare în cenușiul comunist de atunci.

– Tot timpul am fost „o pată de culoare”. Eu aș zice – un personaj care s-a văzut. Cu aplomb, farmec, siguranță, feminitate și cu foarte multe emoții pe care nu le-am văzut în film. Am întâlnit pe platou actori consacrați cu care am empatizat imediat, iar zilele de filmare au fost o bucurie în familie. Actori uriași ca: Ioana Crăciunescu vedetă pe atunci a Teatrului Nottara, Gheorghe Dinică, Emil Hosu, Dorina Lazăr, Adela Mărculescu, m-au făcut să mă simt onorată, norocoasă și importantă. Nu pot să-l uit nici pe colegul meu Daniel Tomescu, ultimul meu logodnic din film, fermecător și plin de talent, plecat dintre noi de multă vreme. Glasul lui Mișu Constantinescu m-a încremenit, nu-mi venea să cred că după 30 de ani îl aud la fel de jovial, de neschimbat, și de dornic de a ne revedea, așa că am luat vestea ca un semn că filmul acesta nu trebuie uitat, cel puțin de mine.

– A fost primul rol negativ din cariera dumneavoastră?

– Acum nu știu cât de negativ, că n-am omorât pe nimeni la propriu, dar da, a fost un gen care m-a urmărit în decursul carierei mele, cu toate că am echilibrat cu personaje fragile, ca madam de Tourvel, din „Legături periculoase”, pus de Ducu Darie, sau Constance, care era o mamă disperată din „Regele Ioan”, de Shakespeare, sau Titania din „Visul unei nopți de vară” sau Telma Carmon din „Copilul din spatele ochilor” de Nava Semel. Și exemplele pot continua, dar da, cochetă era prima etichetă, iar spectatorii iubeau personajele „negative”.

– De ce credeți că Sidonia Drăgușanu a ales acest final, care pentru public a fost oarecum neașteptat? Regizorul avea dubii că a ales bine actorii în rolurile masculine, iar Ioana Crăciunescu mi-a spus că la premieră spectatorii au chestionat-o despre alegerea ei: de ce Aurora a rămas cu Hossu și nu cu Dinică?

– Spectatorii îl iubeau pe actorul Dinică. Poate că era și dorința lor de a găsi și omul ăsta o femeie care să stea alături de el, să-i crească copiii, ori Aurora era o persoană care se dedica întru totul și ar fi putut fi rezolvarea destinului lui. Dar eu zic că Aurora a ales foarte bine în cele din urmă. Doctorul avea toate calitățile unui soț ideal pentru ea. Îi trebuia mai multă fericire, atenție, gingășie, căldură, calități pe care inginerul Runcan le-a cam tocit în suferința și grija pentru copii.

– Deci credeți că dacă Aurora ar fi rămas cu el ar fi fost prea mult de lucru la el, cum se zice?

– Da, stătea și cu poza nevestei lui în casă, și cu copiii… Eu cred că s-a gândit foarte bine. Este foarte greu să mergi în viață cu o istorie a bărbatului cu tine.

– Ăsta e punctul de vedere al Laviniei?

– Nu știu, eu cred că Lavinia a trăit între ce ar fi trebuit să fie ea – o aristocrată stilată, de care ar fi trebuit să te îndrăgostești imediat – și morala comunistă. Iar morala comunistă spunea că personajul negativ e negativ și trebuie neapărat pus la zid. Și atunci Lavinia a fost transformată într-un clișeu, o femeie obiect care folosea tot ce putea acapara, fără scrupule, cinică, fără reguli de viață, lejeră în relații și imorală până la urmă. A năvălit în viața nefericitei ăsteia, i-a luat iubitul într-o secundă și pe urmă s-a despărțit de el, că ăla era gelos și ea nu mai avea libertatea de „exprimare”. Am urmărit foarte atent filmul acum, după 30 de ani, și m-am uitat cu mult interes mai ales la mine. Și s-a întâmplat ceva foarte interesant. Cred că au modificat la sunet ceva și au făcut ca tonalitatea Laviniei să fie mai stridentă. Pentru că e mult mai sus, eu nu-mi recunosc tonalitatea vocii. Asta m-a crispat un pic. Dar probabil că ei asta voiau, să completeze clișeul femeii imorale. Să fii extravagantă, elegantă, emancipată într-o perioadă comunistă era greu de înghițit.

Când am făcut rolul ăsta la Stela Popescu m-am gândit, pe ea am jucat-o în Lavinia

– Cum e să jucați astfel de personaje? Bănuiesc că în viața de zi cu zi nu sunteți așa, de exemplu aveți nepoți, Lavinia probabil n-ar fi avut nici copii.

– Da, dar probabil e ceva în mine din Lavinia, fiecare personaj e un pătrățel din tine cumva. Ținut în frâu, dar e. Mi-a plăcut foarte mult rolul și cred că este primul personaj care după 30 de ani revine în memorie, fie și datorită Sidoniei, căreia trebuie să-i aprind o lumânare că a creat un personaj pe care uite mi l-a încredința Mișu mie, și să-i mulțumesc și lui Mișu că mi l-a dat. Este o întâlnire foarte norocoasă după părerea mea.

– Vă amintiți ceva din timpul filmărilor?

– Știu că era Geo Costiniu (fostul iubit al Aurorei, pe care Lavinia i l-a suflat), în atelierul lui, și a fost la un moment dat o scenă de dragoste între noi, o tăvăleală… ceva, nu a mai rămas scena aia în film, probabil era prea mult pentru anul 1987, așa că au tăiat-o.

– Cât din Lavinia vă caracterizează, totuși?

– Păi atitudinea… că imorală nu pot să spun că sunt, că m-am măritat cu primul bărbat și cu el am rămas timp de 40 de ani, cu copil și acum am și nepot. Datorită părului, poate, atitudinii mele, mereu am fost o cochetă. Dar nu sunt un om care să mă afișez, contrar aparențelor, nu-mi place să dau interviuri. Sunt un om tăcut, emotiv și la mine în bancă. Scena e un loc magic, acolo se întâmplă minuni. Bate gongul și tu ești altcineva dintr-o dată. Când am intrat în Teatrul de Comedie, Stela Popescu mă iubea foarte tare, iar eu o adoram. Și când am făcut rolul ăsta la Stela m-am gândit, cam pe ea am făcut-o așa în Lavinia. Știam cum e personajul, din text, dar trebuia să mi-l imaginez cumva, și atunci la Stela m-am gândit. Mi-am zis măcar aici să fiu un fel de Stela! A fost un fel de muză pentru mine. Jucam cu ea la teatru în „Pețitoarea”.

– Înainte mai jucaseți în alte filme?

– Foarte puțin, după 90 am început să joc în filme. Cam imediat după premiera cu „Visul unei nopți de vară”, a lui Ducu Darie, care pentru noi a fost o chestie uluitoare, a fost primul spectacol cu care am plecat în turnee în toată lumea.

– De ce ați ales comedia?

– Așa a fost drumul meu. Anevoios, pentru că nu am avut nici tată regizor, nici mamă actriță, dar cu multă muncă și seriozitate, lucruri de bază învățate de la profesoara mea Sanda Manu și de la profesorul meu de suflet Petrică Gheorghiu,  dublate de multă ambiție și putere de a trece peste momentele grele, cred că am reușit. Am avut norocul să o înlocuiesc pe Vasilica Tastaman în Pețitoare în anul în care plecase definitiv în Suedia.

– Era greu după Vasilica Tastaman.

– Da, dar Stela Popescu m-a ajutat foarte mult și spectacolul ăla cred că s-a jucat 13 ani.

– Dar când erați în școală ce planuri aveați?

– Când eram în școală toată lumea îmi spunea: tu ești Stela Popescu. Îmi plăcea foarte mult, era o vedetă uriașă. Și întâmplarea a făcut să joc lângă Stela Popescu. Așa că ai grijă ce-ți dorești. Realizările sunt pe măsura dorințelor. Prima care mi-a zis a fost învățătoarea mea din clasa a 4-a când m-a pus să-i recit poezia „Câți ca voi”. Și mi-a zis că „ar trebui să te faci actriță pentru că semeni cu Stela”. Pe la 14 ani m-am gândit să fac teatru, m-am dus la o casă de cultură unde am întâlnit-o pe Maria Ploaie care recita ceva pe Sonata lunii. Și m-am gândit: Doamne, când o să ajung și eu să fiu ca Maria Ploaie? În clasa a 9-a m-am dus la Teatrul studențesc Podul, la Casa de cultură Preoteasa. L-am întâlnit acolo pe Gelu Naum, apoi pe Petrică Gheorghiu, Dumnezeu să-l odihnească, lui îi datorez tot. M-a pregătit și am intrat la Institut, la clasa doamnei Sanda Manu. De acolo a început zborul. Am debutat cu Leni Velescu din „Patriotica română”, de Mircea Ștefănescu. Este un personaj dramatic, care mi-a adus mare succes. Apoi am fost Constance, care era o mamă disperată din „Regele Ioan”, de Shakespeare, de un dramatism feroce, și aici m-au descoperit în dramă de fapt. Partea de divertisment era asigurată atunci de televiziune, mă chemau la TV pentru albumele duminicale, la Florentina Satmari cu cântece de petrecere, cu Rucăreanu, Ștefan Bănică, am mai avut acolo cuplete cu Stela Popescu. Am fost foarte bună prietenă cu Coca Andronescu. Și așa începusem să fiu foarte aproape de comedie.

– Care v-a fost cel mai drag?

– Categoric Miza din „Escu”, a lui Mușatescu. Mi-am iubit toate rolurile. M-am dedicat fiecăruia cu tot sufletul. Dar Miza a fost cea mai iubită de public. Sandu Dabija m-a distribuit fără să îmi spună un cuvânt înainte. M-am dus docilă la repetiții și am sfârșit iubindu-l pentru încrederea pe care a avut-o în mine și pentru cadoul pe care mi l-a oferit. La același nivel aș putea s-o pun, că nu mă lasă sufletul, pe Florence Foster Jenkins din „În plină glorie”, regizat de Răzvan Mazilu. Un rol complex, care mi-a dat curajul și pofta de a cânta, un rol care m-a adus în fața unui artist pe care-l prețuiam și-l respectam din toată inima.

– Nu vă chema la casting sau măcar să vă întrebe dacă vreți?

– Nuuu, joci ce e, oferta zilei, ha, ha!

– Deci ați jucat la extreme.

– Exact, ăsta e cuvântul. Mi-au plăcut foarte mult toate pentru că așa, cu fiecare s-a mai adăugat un pătrățel la cine ești, și încă un pătrățel, și încă un pătrățel. Că nu suntem într-un singur fel, suntem și așa și așa. La Metropolis, am jucat Felicia din „Bădăranii”, dar joc și Volcova, din „Audiția”. Spectacol ăsta a fost pus inițial la Comedie, prin 2002, și atunci jucam artista de circ, iar Volcova era făcută de Luminița Gheorghiu, care era o bătrână alcoolică, decrepită… și acum am ajuns s-o joc eu. E o mare plăcere să jonglezi și să trăiești vieți în diverse timpuri.

– În viața dumneavoastră cum e?

– Ce hram port? (râde) Păi în viața mea e soțul, copilul, nepotul și acum aștept o nepoată peste două luni. Iar nepotul este… eu nu am crezut că bunicii înnebunesc când apar nepoții și că există sentimente mult mai puternice decât pentru copilul care ți l-a făcut, dar așa este. Deci copilul ăsta vorbește de la 1 an jumate și eu stau și vorbesc cu el cum vorbim noi două acum. Se urcă pe scaun, recită…

– Poate s-a născut încă un actor în familie. Cum e să fii singurul artist din familie?

– Mie mi-a fost foarte bine așa. Am fost răsfățată, susținută și criticată în același timp. Am avut echilibru și armonie. Am încercat să îmi las personajele la ușă… nu știu dacă am reușit. Probabil că nu, dar am avut parte de înțelegere, sprijin și multă răbdare.

– Pe Lavinia ați dus-o un pic acasă?

– Nu mai știu, sunt 30 de ani de atunci. Dar oricum eram căsătorită, Alexandru s-a născut în 1978, avea 10 ani.

– Familia dumneavoastră a văzut atunci filmul?

– Nu își mai amintesc nici ei. Cred că atunci l-am văzut toți la premieră și atât. Dar acum mi-a făcut plăcere să mă urmăresc, m-am uitat de nu știu câte ori la momentele mele.

– Și privind azi filmul ați face altfel rolul?

– Dacă aș fi ca la 33 de ani m-aș bucura să-l pot face la fel.

– Ce ați alege între teatru și film?

– Nu știu, sunt lucruri diferite. Teatrul mi se pare cel mai adevărat pentru că ai două ore în care, aruncându-te în gol, lași lucrurile să se întâmple. Și asta mereu, dar de fiecare dată altfel. În film nu joci cu spectatori, ci pentru spectatori, cu alte reguli, alte mijloace, dar tot sufletul și adevărul din tine-l pui. Și la teatru și la film toți ne închinăm înainte de a începe.

– Chiar și cei necredincioși?

– Toți actorii sunt credincioși și superstițioși, toți. Pentru că lucrează cu sufletul.

interviu realizat de Dollores Benezic

Comandă cartea de aici

Citește și: