Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
Peste cele trei bănci de lemn din grădina care înconjura castelul, zăpada se aşezase groasă, ca o saltea.
Îngerul de piatră, cu arcul întins în mână, avea guler alb în jurul gâtului, iar una din aripi nici nu se mai vedea de sub stratul de zăpadă.
Pe treptele care duceau la uşa grea de stejar negru, cei doi pitici de piatră — aşezaţi unul în faţa celuilalt — abia mai puteau zări prin pânza deasă a ninsorii, ce se petrece în sala mare cu oglinzi veneţiene, cu pictură în rame de aur, a castelului.
Şi peste pleoape, ca două prişniţe de vată, se aşezase zăpada.
Cine mai era în grădină?
Era trunchiul firav acum, al liliacului, atât de mândru în primăvara ce trecuse.
Erau apoi cei doi vişini care nu dăduseră niciodată rod şi zarzărul, cu crengi multe şi înalte, plin de florile albe şi sclipitoare ale ninsorii.
Pe jos, niciun picior nu lăsase urmă pe pluşul alb, mereu mai gros al zăpezii.
Ochii mici, dar vioi ai piticului din stânga scării, se încăpăţânau să străbată sita fulgilor, să pătrundă cu privirea dincolo de ferestrele largi ale castelului.
In sala cea mare, în mijlocul covorului, un brad înalt, cu ramuri bogate, abia mai putea duce povara jucăriilor, a lumânărelelor de ceară, de toate culorile, a cutiilor cu bomboane, a darurilor fel şi fel.
Urcată pe o scară, o fată tânără, cu părul arămiu lăsat să fluture liber pe umerii rotunzi, încolăcea pe crengile bradului un fir lung de argint. Aprinse pe rând toate lumânările.
Fata, coborî de pe scară, ţinând între degetele albe, tivui rochiei lungi de mătase.
Un servitor luă scara, ieşi cu ea pe uşă. Fata, stinse lumina, deschise larg uşile.
O droaie de copii, năvăliră în sala cea mare. Se luară de mâini şi se învârtiră în horă, în jurul pomului.
Fata care împodobise pomul stătea de o parte rezemată de sobă. Era sora mai mare a celor două fetiţe cu obrajii pârguiţi, cu panglici albastre, în pletele blonde.
Toate trei, erau fiicele bătrânului şi bogatului, stăpân al castelului.
Un portret mare, atârna deasupra canapelii ai mătase albastră şi lemnul auriu îl arăta pe stăpân aşa cum fusese în tinereţe: un bărbat frumos, cu fruntea lată, cu figura îngustă, cu ochii lungi şi foarte negri.
Un băieţel, începu să cânte întâi sfios, apoi din ce în ce mai tare, cântecul bradului de Crăciun.
Celelalte glasuri, se amestecară curând; unele subţiri şi fricoase, altele curajoase, ştiau să se facă desluşite!
De afară, piticii de piatră priveau cu ochii uimiţi, bradul şi copiii. Dar deodată, un servitor se apropie de fereastră şi închise obloanele mari, de lemn gălbui.
— Păcat! Gândi piticul din dreapta, uitându-se fără să clipească, în ochii tovarăşului lui din stânga.
Un vânt iute, se zvârli printre florile de zăpadă ale zarzărului, şi le scutură, trecu prin barba piticilor şi dezveli o bucăţică din aripă îngropată în zăpadă, a îngerului de piatră.
— E noaptea de Crăciun, îşi spuse îngerul… Ce bine trebuie să te simţi în casă, sub lumina aurie a candelabrelor, la dogoarea plăcută a sobelor…
— Nu e totdeauna plăcut să fii pom, suspină liliacul.
Unul din vişinii care nu dăduseră niciodată rod, prinse din zbor gândul liliacului şi zâmbi, văzând că se potriveşte cu al său.
Zarzărul îşi scutură ramurile şi şopti: — Nu mai pot!! Numai pot!
— Nu mai poţi ? Se auzi atunci o voce. Dar ce ai vrea? Zarzărul nu răspunse; pentru prima oară în viaţa lui, vroia să fie înţelept şi să nu-şi încredinţeze dorinţele oricui.
— Poţi să-mi spui tot ce vrei! Eu sunt Duhul iernii şi în noaptea asta, pentru că e noaptea sfântă de Crăciun, am voie să îndeplinesc orice dorinţă.
— Orice dorinţă ? Repetă cu emoţie în glas liliacul.
— Orice.
— Să fiu eu un prinţ frumos şi puternic, s-ar putea, întrebă vişinul ?
— Fireşte, răspunse Duhul iernii.
— Şi eu vreau să fiu un prinţ spuse celălalt vişin.
— Şi asta se poate. Tu, vei avea faţă albă şi palidă,, ochii albaştri: visători, vei fi înalt şi subţire ca o trestie. – Vei avea darul vorbirii, vei fi una din acele făpturi care cheamă dragostea şi prietenia în jurul lor… Vei iubi viaţa, cântecele şi jocurile…
Dar, vei avea întotdeauna de suferit din pricina firii tale, căci plăcându-ţi prea multe lucruri deodată, nu vei şti unde să te opreşti… De multe ori vei face schimburi necugetate, alegând o mulţumire trecătoare fi amăgitoare, uneia, trainică şi adâncă…
— Cât voi trăi sub noua mea înfăţişare ?
— Vei trăi cât ţine zăpada…
Fratele tău, urmă Duhul iernii (faţa nu i se vedea, i sa auzea doar glasul, un glas care nu seamănă cu niciun altul) — va fi oacheş şi voinic. Va avea vorba şi fapta cumpătată, — va fi încăpăţânat şi ambiţios, va izbuti să câştige încrederea oamenilor, pe îndelete, căci nu va fi atrăgător ca tine.
Amândoi veţi trăi în câteva luni, atât cât haina mea albă acoperăpământul, fapte şi întâmplări de tot felul. Atâtea cât alţii, trăiesc într-o viaţă întreagă.
— Eu ce voi fi, spuse cu glas subţire şi dulce, de fată tânără, liliacul… Aş vrea, aş vrea, să fiu o domniţă frumoasă, frumoasă, cum am văzut una, în primăvara care a trecut, în grădina asta.
— Vei fi ca ea!
— Eu nu vreau să iau înfăţişarea unei fiinţe de pe pământ, vorbi tare, zarzărul. De aici, din grădina mea, am văzut şi am auzit multe… Oamenii au atâtea de pătimit…
— Vrei să rămâi ceea ce eşti ?
— Fără florile mele parfumate, pe care mi le aduce doar primăvara, viaţa mea nu e plăcută… Aş vrea să fiu şi eu un duh, un duh bun ca tine!
— Şi asta este cu putinţă! Vei fi duhul gândului care se împlineşte …
— înţelegi? Nu înţelegi, nu-i aşa?
— Mărturisesc că nu…
Oamenii, vorbi domol Duhul iernii, cer soartei sau lui Dumnezeu, fel de fel de lucruri, când au o înfrângere, când sunt căzuţi în deznădejde, cer moartea.
Noroc că urechea lui Dumnezeu, nu stă plecată întotdeauna.
Alteori îşi doresc fericiri înşelătoare care ascund în ele miezul amărăciunii…
Dintre sute de gânduri care trec într-o clipă, într-un ceas, într-o zi, prin mintea unui om, unul singur poate este gândul cel bun. Gândul, care odată împlinit, aduce celuia în mintea căruia a fost zămislit, mulţumirea sufletească ce i se potriveşte… Căci, urmă Duhul iernii, ce-i foloseşte unui om bolnav să-şi dorească avere sau dragoste, când el nu are sănătate…
Ce-i foloseşte zgârcitului, să vrea bani, bani mulţi, mereu mai mulţi, dacă el e singur şi n-are pe nimeni căruia să-i poată face o bucurie cu averea lui…
— Tu, zarzăre, vei fi gândul bun, gândul care se împlineşte.
— Voi, piticilor, ce-mi cereţi ?
— Noi, suntem bătrâni şi ne-am deprins cu nemişcarea…vorbi cel din dreapta.
— Să rămânem singuri în grădină? Se supără celălalt pitic! Barem de am putea privi mereu în casă, să ştim tot ce se petrece…
— Nici asta nu e greu, vorbi Duhul iernii. Vă dau puterea de a putea privi în case prin pereţi, de a vedea la depărtare cât de mare, rămânând pe loc… Şi pentru că, poate nu vă e destul să ştiţi ce se întâmplă cu oamenii, vă dau darul de a citi în inimile şi gândurile lor.
— Iţi mulţumim!
Dar îngerul de piatră, cu arcul întins, cu guler alb de zăpadă în jurul gâtului, nu cerea nimic. Se uita departe cu ochii mari şi nevinovaţi cu o privire limpede şi împăcată.
— Tu vei fi iubirea, iubirea de aproapele tău, îi spune Duhul iernii.
— Iubirea? Am auzit vorbindu-se despre ea. Este adevărat că înfrumuseţează viaţa şi încălzeşte sufletele?
— Este adevărat. Aşa se întâmplă, când iubirea, este iubire curată.
Unde sunt vişinii? Unde e zarzărul? Unde e liliacul? Unde e îngerul de piatră? se întreabă vântul răvăşind mereu noianele din grădină. Dar, în aceeaşi clipă, piticii surâseră mulţumiţi căci, deşi obloanele erau trase peste fereastra cea mai mare a castelului, ei văzură, cum doi prinţi, unul oacheş şi voinic, altul bălan şi subţire ca o trestie, se înclină în faţa Dianei, fata cea mai mare a bătrânului castelan.
— Sunt vişinii, spuse unul din pitici.
— Dar liliacul?
— O văd! Cât e de frumoasă î
Diana, fata castelanului, nu se arătase prea surprinsă la sosirea oaspeţilor, acelor doi prinţi necunoscuţi, Mihnea şi Grigore şi a prinţesei Olga.
Prinţul Mihnea, povesti că venise din ţara lui să petreacă sărbătorile Crăciunului în oraşul în care se afla Castelul Roşu, proprietatea tatălui Dianei.
Era firesc, să vie să cunoască pe castelani! Se putea un prilej mai bun decât pomul de Crăciun?
Prinţesa Olga, venise însoţită de Mihnea şi Grigore.
— Olga este logodnica mea, vorbi Mihnea, dorind din suflet ca ceea ce spunea el acum să fie adevărat.
Duhul gândului bun, trecu în clipa aceea pe lângă Mihnea. Dorinţa lui fu împlinită.
Prinţesa Olga, dansă toată seara cu prinţul Mihnea. Şi când amândoi, dorind să-şi vorbească o clipă singuri, ieşiră pe terasa castelului, îngerul de piatră, al cărui chip era acum iubirea, trecupe lângă ei, atingându-i cu o aripă.
— Vom fi atât de fericiţi! şopti Mihnea.
Şi începu să-i vorbească alesei inimii lui. Cât de frumos era tot ce-i spunea, câtă iscusinţă în mânuirea cuvântului, ce farmec deosebit în glas!
Şi ochii, ochii albaştri ai prinţului Mihnea aveau ape adânci şi vijelioase, privirea fierbinte şi iscoditoare, întregea înţelesul fiecărui cuvânt rostit de el.
Prinţesa Olga era fericită.
De braţ, cei doi logodnici, se întoarseră în sala mare a castelului, acolo unde era bradul de Crăciun.
Prinţul Grigore, oacheş şi cu vorba domoală, plăcută şi cumpătată, încerca să-i facă înţeleasă prietenia pe care simţise că o are din prima clipă pentru Diana.
Fata, îşi făcea vânt cu evantaiul şi ochii ei îi căutau nerăbdători, pe cei ai prinţului Mihnea. El îi plăcea.
— O, de s-ar putea, gândi Grigore, să-i fiu drag Dianei…
Duhul gândului cel bun, nu vru să-1 asculte, nu vru să-i împli-nească dorinţa, căci ce s-ar fi făcut în primăvară, prinţesa Olga,când Grigore, ar fi redevenit vişinul din grădina acum învelită în zăpadă?
— De s-ar uita la mine, de i-aşi fi eu dragă, gândi Diana, urmărindu-l cu privirea, pe prinţul Mihnea.
Dar nici dorinţa ei nu fu auzită de duhul gândului bun.
Oaspeţii rămaseră la castel; hotărîră să petreacă acolo, întreaga lună. In fiecare zi erau petreceri, veneau fete tinere şi flăcăi de pe la castele din ţară; Mihnea deşi era logodit cu Olga, îi plăcea să oprească asupra lui şi privirile altor ochi frumoşi.
Şi aşa se făcu de se împlini tot ce spusese Duhul iernii în noaptea de Crăciun: « Vei avea darul vorbirii, vei fi una din acele făpturii care cheamă dragostea şi prietenia în jurul lor… Vei iubi viaţa, cântecele şi jocurile.
Dar, vei avea întotdeauna de suferit din pricina firii tale, căci plăcându-ţi prea multe lucruri deodată, nu vei şti unde să te opreşti…
De multe ori vei face schimburi necugetate, alegând o mulţumire trecătoare şi amăgitoare, uneia trainică şi adâncă…
Frumosul dar uşuratecul print Mihnea, vrând să stârnească numai iubire în jurul lui, pierdu încrederea Olgăi…
Îngerul de piatră, se căi că o atinsese într-o seară pe terasă cu airipa lui.
Cugetă cum să dreagă răul. Şi în ajutor, îi veni duhul gândului cel bun.
— E mult mai statornic şi mai adânc Grigore, îşi spuse dintr-o dată Olga, ascultând vorba domoală a fratelui lui Mihnea.
— Cu el trebue să te căsătoreşti, îi şopti duhul gândului cel bun.
Îngerul, de piatră, suflă peste partea din inima Olgăi, în care avea Mihnea locul lui. Şi o vindecă de dragoste pentru el. Grigore, se cuvenea să-i fie drag fetei.
Trecuse aproape iarna toată, în cântece şi voie bună.
Diana, frumoasa fată a stăpânului castelului, îşi găsi un mire potrivit ei: Prinţul trandafirilor, numit aşa, din pricina parcului nesfârşit de mare şi plin cu trandafiri, din jurul casteluluilui.
Olga era fericită cu logodnicul ei Grigore; doar Mihnea mereu dorind altceva, mereu visând altceva, se trezi într-o seară singur pe terasă, privind departe, departe…
Dăduse de miezul amărăciunii, ascuns în fundul inimii lui.
Un vânt căldicel, îi înfiora plăcut pielea.
Cineva parcă şoptise: «Se apropie primăvara…».
Mihnea îşi aminti doar pentru o clipă, de grădina castelului,de piticii de piatră, de liliac, de zarzăr… Apoi uită totul, totul. Nu ştia dacă visase toate astea, sau i le povestise cineva…
Se mai scurse o săptămână, şi apoi alta. Şi într-o dimineaţă, piticii de piatră din grădină, făcură ochii mici, mici de tot, privind roata soarelui de pe cer.
De pe streaşini picura apa în stropi grei şi mari. Zăpada moleşită de căldura soarelui, nu-şi mai putea păstra nici forma, nici albul sclipitor…
… Sunt Duhul iernii, auzi într-o dimineaţă Mihnea… Plec, plec acum… O să-ţi dau un ultim salut mâine în grădină, o să-ţi mângâi ramurile…
Mihnea credea că nu mai el a auzit glasul care-i făgăduise un salut atât de ciudat.
Dar lângă el, era acum Grigore şi Olga…
— Ai auzit? întrebă fata, tresărind şi prinzându-l de mână pe Grigore.
— Am auzit!
Diana, fata stăpânului castelului roşu, nu se miră prea mult, într-o zi, când văzu că oaspeţii ei plecaseră fără să-şi ia rămas bun de la dânsa.
— Erau toţi trei, foarte ciudaţi, povestea ea mai târziu altor prieteni…
Păreau veniţi din alte lumi…
In grădină, îngerul de piatră, stătea cu degetele mici şi grăsuţe, bine strânse pe arc…
Cei doi pitici se uitau fără privire, unul la altul.
Trupul liliacului se mlădia graţios, după cântecul unui vântuşor şi călduţ.
Cu toate braţele întinse, zarzărul încerca să strângă în braţe, toată primăvara de afară…
La fereastra castelului, Diana urmărea pe cer, cum se destramă un nor.
Privirile îi căzură pe cei doi vişini din curte. Şi fără să înţeleagă de ce, îşi aminti de Mihnea, de Grigore…
— A fost o iarnă frumoasă, gândi ea şi trase puternic pe nări, mirosul proaspăt şi delicat, al florilor de zarzăr.