Graiul lucrurilor

Trecea într-o zi ploioasă de Noemvrie un om mai mult tânăr decât bătrân, prin faţa unei case dărăpănate, foarte sărăcăcioasă. Văzu în curte omul de pe stradă, o femeie luptându-se cu un topor mare cu care lovea într-un scaun vechi dar de mare preţ, căci era dintr-un lemn scump şi lucrat în străinătate, de un meşter iscusit.

Omul de pe stradă care era mare iubitor de lucruri vechi, toat ăcasa lui era plină de astfel de obiecte, se opri în faţa porţii şi strigă:

— Nu-l sfărâma. Vinde-mi-l mie!

Femeia se uită nedumerită la el, nu-i venea să creadă că vechitura asta din care vroia să facă surcele să încălzească puţin aerul rece din odaie, putea fi de preţ pentru cineva. Ea îl avea de mult,de la o cucoană bătrână, căruia îi spăla şi călca rufele.

— Iţi dau cât vrei pe el! Şi înainte de a aştepta răspunsul femeii, omul vârî mâna în buzunar şi scoase un pumn de bani!

Plecă omul cu scaunul în braţe, căutând o trăsură, o maşină sau o căruţă. Şi cum mergea el uitându-se în dreapta şi în stânga, auzi deodată un glas mic care-i vorbi aşa:

— Iţi mulţumesc mult că m-ai scăpat de la moarte… o, mai ales de la moartea prin ardere!

— Omul înţelese că scaunul îi vorbeşte şi ciudat — nu se sperie de loc, deşi niciodată în viaţa lui nu mai auzise vorbind vreun lucru, fie el chiar un scaun de preţ.

— Aş vrea să te răsplătesc, continuă scaunul. Mare putere, vezi, eu nu am, dar totuşi, ţi-aş putea face un dar, aş putea să-ţi dau darul de a înţelege graiul lucrurilor.

Dar nu trebue să vorbeşti nimănui, niciodată despre asta. In clipa în care vei avea slăbiciunea de a spune cuiva taina care te leagă de noi, vei redeveni un om ca toţi oamenii cari nu va mai avea urechi pentru glasul lucrurilor.

— Făgăduesc să ştiu să păstrez secretul, răspunse omul.

Se duse acasă la el şi aşeză scaunul într-o odaie. Era singur când auzi masa, şoptind unei canapele următoarele cuvinte:

— Uf, stăteam şi aşa, destul de înghesuite în odaie, ce nevoie mai era de scaunul ăsta hodorogit?

— Nu te supăra, spuse atunci un tablou, ştii bine că nu ne putem împotrivi voinţei stăpânului nostru.

— îmi pare rău că mă primiţi cu atâta răceală, vorbi scaunul. Dar nu-i nimic, o să mă ostenesc să vă câştig prietenia.

In odaie, intră în clipa aceea, sora stăpânului casei. Era o femeie grasă şi bătrână. Se aşeză pe canapea.

— Vai de coastele mele, suspină canapeaua, nu e uşor să susţii greutatea femeii acesteia.

Omul care cumpărase scaunul, pufni în râs, fără voia lui.

— Doamne Dumnezeule, spuse atunci sora lui, oare nu mai eşti în minţile tale, frate dragă! Râzi aşa, din senin, de unul singurul.

Bietul om bâigui ceva şi-şi făcu de lucru prin casă.

Seara, veniră câţiva prieteni la masă. Toţi vorbeau, lăudau meşteşugul gazdei în pregătirea mâncărilor, dar peste toate glasurile se ridica acel a unei cucoane negricioase, între două vârste.Nu-i mai tăcea gura şi mânca de stingea.

— Iar şi-a scos «moara stricată » un pantof din picior, spuse bufetul, unui taburel. Şi are ciorapul rupt. Ar fi putut să şi-l coase.

Stăpânul casei zâmbi şi privi îndată sub masă.

— Ce-ai, de ce zâmbeşti ? ÎI întrebă un prieten şi el tăcu încurcat.

— Uite-l pe ăla cu guşe, cum soarbe din supă! Ce prost crescut, şopti fereastra şi perdeaua se clătină mişcată de respiraţia geamului. Stăpânul casei iar dădu drumul unui hohot de râs. Toţi cei din jur, rămaseră încremeniţi. Musafirilor le pieri voioşia, erau înspăimântaţi căci credeau toţi, că prietenul lor a înnebunit. Sora lui era şi ea de aceeaşi părere şi cum în ziua următoare, în timp ce ea croşeta aşezată pe un scaun, în dreptul ferestrei şi fratele ei stătea lungit pe pat, izbucni iar în râs, pentru că scaunul pe care-l cumpărase doar de câteva zile, îi spusese dulapului: ia uită-te acum la sora stăpânului nostru! Nu seamănă leit, privită din profil, cu un galoş? Nu mai pregetă şi se duse şi chemă un medic.

— A înnebunit bietul frate-meu! Stă ceasuri întregi cu ochii pe pereţi şi nici nu aude ce-i vorbeşti (fiindcă omul nostru era atent la ce spuneau mobilele din odaie), şi deodată izbucneşte în râs! Doctorul veni cu grabă să-l vadă pe bolnav. De geaba se jură bietul om că e în toate minţile căci tocmai când era cât pe aci să-l convingă pe doctor că e zdravăn, auzi o mobilă vorbindu-i alteia,în felul acesta:

— Ce zici de bolobocul ăsta caraghios, ai văzut ce mâini scurte şi bondoace are şi din trupul ăsta gros, iese o voce subţirică de domnişoară de pension! să mori de râs! (era vorba de doctor). Bineînţeles, râse cu poftă şi… bolnavul.

Doctorul încruntă din sprâncene şi schimbă o privire plină de înţeles cu ce-a care îl adusese. Nu mai încape nicio îndoială, gândi el, omul e nebun!

Şi a doua zi, veni cu doi vlăjgani, îl luară pe sus şi îl duseră la ospiciu. Văzând omul că se îngroaşe gluma, spuse doctorului tot adevărul: cum a cumpărat scaunul, cum drept răsplată că îl scăpase de la foc, dobândise darul de a pricepe graiul lucrurilor.

Doctorul îl crezu şi mai nebun.

Îl ţinu sub observaţie aproape o lună, apoi încredinţându-se că bolnavul s-a însănătoşit, îl trimise acasă. Dar nimeni nu mai vroia să-l creadă zdravăn. Prietenii îl ocoleau şi sora lui îl privea mereu bănuitor şi se ferea să rămână singură cu el în odaie. Iar omul nostru, care din clipa când trădase doctorului taina ce-l ţinea legat de lucruri, pierduse puterea de a le mai înţelege graiul, deveni trist, tăcut, posomorit.

— Are acum o altă nebunie, se plângea sora lui, prietenilor şi rudelor. Are o nebunie tristă! Parcă-i tot tună şi îi tot fulgeră.

Păcat de el.

Ca să scape de toţi şi de toate, bietul om, se mută singur, în altă casă şi nu îşi luă nicio mobilă din cele vechi pentru că rămăsese cu năravul să stea ceasuri întregi între ele, cu atenţia încordată aşteptând mereu să mai surprindă măcar o şoaptă. Ceea ce dacă ne gândim bine, era tot un fel de nebunie!

ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945