Într-o gară mică (I)

de Sidonia Drăgușanu

 

Îmi sprijin capul în palmă, închid ochii şi încerc să dorm. Chem somnul, îl rog să vină, să mă cuprindă. Călătoresc de cinci ore, în cea mai cumplită plictiseală. Număr: unu, doi, trei, patru, cinci… o sută! N-am sărit nici o cifră şi sunt mai trează ca oricând. Mă gândesc la un izvor care curge, la un lan de grâu, la o turmă de oi şi le număr.

Zadarnic. Încerc, printr-un efort de voinţă, să-mi suspend gândirea pentru câteva clipe, dar chiar când cred că nu mă gândesc la nimic, îmi spun: Acum nu mă gândesc la nimic! Spun: Vreau să dorm, vreau să dorm, vreau să dorm! Respir ritmic şi dinadins zgomotos, ca să mi se pară că dorm, dar nu se lipesc nici genele. Trenul aleargă, aleargă, aleargă întruna. Deschid ochii. Pun coatele pe fereastră şi privesc defilarea pomilor, a câmpiilor, a caselor şi mi se pare că privesc la un sprinten joc de-a alergatul. Am aceeaşi nedumerire pe care o aveam când eram mică şi când nu ştiam din cărţi că îndărătul lucrurilor care mie îmi apăreau ca foarte simple, stau explicaţii ştiinţifice şi plate, care le contrazic. Preferam să cred că trenul rămâne pe loc, şi că pomii, casele şi câmpiile se joacă de-a prinsul între ei, decât să ştiu sigur că pământul e rotund.

E destul de plictisitor să ştiu că trenul merge şi că oricând m-aş întoarce prin locurile acestea, aş găsi aceleaşi case, aceleaşi câmpii, aceiaşi pomi resemnaţi într-o veşnică aşteptare.

Trenul îşi încetineşte mersul şi gâfâe şi apoi cu o ultimă smucitură, pe care eu o simt în mine, de parcă eu m-aş fi izbit pe stradă de un trecător, se opreşte într-o gară mică, cu un nume pe care nici nu l-am învăţat în cărţile de geografie.

E atât de tristă gara asta mică! Tristă şi pustie de orice viaţă. Nimeni nu coboară şi nimeni nu se urcă, nimeni nu te îmbie cu flori — nicio mână nu flutură o batistă la fereastră. E o gară mică şi umilă, are nu ştiu ce apropiată asemănare cu un funcţionar modest şi de treabă, condamnat pe viaţă la monotonie şi banalitate.

Gara asta îmi trezeşte o tristeţe la fel cu aceea pe care mi-o aduce orice întâlnire cu o viaţă trăită „mic”.

Nu-mi pot dezlipi ochii de la fereastră: mă las pe nesimţite cuprinsă de o tristeţe pe care mi-o sporesc parcă dinadins, amintindu-mi alte întâmplări, în care aveam inima mea de azi… Ziua aceea când m-am dus să văd o colegă care locuia departe, într-un fel de uliţă, cu numerele şterse pe gardurile ştirbe. Mama fetei… femeia aceia, pe care văzând-o aşa de muncită, îmbătrânită şi înăsprită, n-ai putea crede că a fost vreodată tânără, n-ai putea s-o reconstitui nici după fotografii.

M-a poftit într-o odaie mică — numită „salon” — probabil pentru ai casei. Spun asta pentru că nu lipsea nici mobila roasă, roşie, de pluş, cu arcurile canapelelor înfundate şi nici un pian foarte vechi — cu două sfeşnice şi cu un teanc de romanţe pe care le mai cântă doar fetele bătrâne şi bolnave care au fost odată, de foarte de mult, logodite şi înşelate. Romanţe pe care le cântă spre înserat, toamna sau primăvara, când stau cu ferestrele deschise.

Mie nu-mi plac oamenii care, intrând într-o casă, privesc cu deamănuntul în jurul lor, încercând să schiţeze o biografie după rânduiala din casă şi după portretele de pe pereţi.

Dar prea mă lasă să aştept mult — colega mea. Îmi închipui că se află într-una din acele rochiţe de molton, pe care le poartă în casă copiii sărmani, obişnuiţi să umble prin odăi reci, prin curte şi prin pivniţă după treburi. Eu nu trebuie s-o văd aşa.

Fără voia mea privesc în odaie: Descopăr pe o măsuţă o scrumieră pe care fumegă o ţigară lăsată la jumătate. Înţeleg că cineva a părăsit repede odaia — nici n-a avut vreme să-şi ia ţigara — când i s-a spus probabil, crăpându-se puţin uşa: „A venit cineva!”

Pe masă, un jurnal deschis la „Mica Publicitate”. Sunt subliniate cu roşu toate slujbele de intendent, portar, om de încredere. Nici nu mai am nevoie să-mi spună fata sau mama, printre lacrimi, că tatăl e fără slujbă, că stă toată vremea în salon unde citeşte ziare, în care descoperă zilnic posturi problematice, pe care nu le dobândeşte niciodată, fumează ţigări proaste şi simte cum îl cuprinde o bătrâneţe, pe care n-are tihna să şi-o treacă moale şi pe îndelete. Cinematografic văd viaţa oamenilor acestora.

Aş vrea să descopăr ceva în gara asta mică, un amănunt de viaţă, unul singur, care să-mi spună că şi aci stă cineva, şi fiindcă ochii mei caută şi iscodesc, descopăr două ferestre cu storurile trase până jos. Cine o fi stând acolo? Pe mine m-au tulburat întotdeauna ferestrele caselor privite de pe stradă. De câte ori nu m-am întrebat: Ce o fi dincolo? Ferestrele cu storurile trase până jos, îmi par misterioase, îmi aţâţă imaginaţia, deşteptând în creierul meu un fel de aducere aminte a unei literaturi proaste. Cele acoperite numai până la jumătate — înălţându-mă puţin pe vârfuri, mă lasă să descopăr un colţ din odaie, un tablou, o masă, un scaun. Au nu ştiu ce complicitate obiectele acelea între ele, un soi de indiscreţie, pe care o au slugile când vorbesc de stăpânii lor. În treacăt, lucrurile acelea, pe care le văd prin ferestrele acoperite numai pe jumătate, îmi şoptesc ceva despre viaţa din casa aceea. Aş dori să vină o mână, să tragă storurile, să se ivească la fereastră un cap de femeie şi să nu mă mai gândesc la nimic.

Dar iată că în gara asta mica, cineva – o fată, desluşesc eu — vine cu paşi grăbiţi către peron. Sună de plecare şi fata începe să alerge, dar mai e până să ajungă trenul. Nu, n-aş vrea să rămână fata tristă pe peron, urmărind cu ochii un tren care se rupe din gară.

Haide mai repede, o îmbii eu în gând, haide încă puţin şi ajungi!

Trenul se urneşte din loc cu mişcări greoaie, dar ar mai avea fata timp să-l prindă, dacă ar şti să fugă mai bine.

Urmăresc fuga fetei cu interesul cu care văd la cinematograf un film cu gangsteri şi când simpatia mea e fulgerător cucerită de către tânărul detectiv, ameninţat să-şi piardă viaţa, pentru că îşi aprinde o ţigară, tocmai în acele clipe în care ar putea să se salveze. Şi atunci îmi vine să strig din locul meu: haide, haide, grăbeşte-te odată! Dar, ca la cinematograf, în ultimul moment, când cu respiraţia oprită aştept să se întâmple catastrofa, observ că era hotărât să se sfârşească bine.

Fata a prins trenul în clipa când se pregătea să-şi iuţească mersul. Un hamal sprinten, aproape a azvârlit geamantanul după ea. Am o singură părere de rău: fata s-a urcat într-un vagon de clasa IlI-a. Păcat! Poate că ar fi fost o bună tovarăşă de drum. Mă plictisesc. Mă plictisesc! N-am cu cine să scot o vorbă. Doamna blondă din colţ, care-mi zâmbea tot timpul, fără să ştiu de ce, doarme acum. Mai e în compartiment şi un domn cu şapcă care s-a urcat de curând. Adună pe un carneţel cu scoarţe „pepit”, cifre cu multe zeruri la sfârşit. L-am lăsat înadins la urmă pe călătorul de lângă fereastră, fiindcă îmi e cel mai cunoscut. De aceea îşi îngăduie chiar, să citească tot timpul şi să mă întrebe din când în când, dacă mi-e sete sau foame. Aceste obiceiuri trădează o strânsă legătură de rudenie şi un observator ar spune îndată care sunt raporturile dintre noi, şi dacă n-ar spune, l-aş lămuri eu: domnul e tatăl meu! Şi eu sunt fiica lui!

— Ascultă Ţuluc, nu mai citi! Mă plictisesc îngrozitor! (Ţuluc este prescurtare dela Tătuţuluc. Numele a evoluat pornind de la tată — care nu răspundea deloc nevoii mele de diminutiv. A ajuns dintr-un singur salt la tătuţ, care şi el trebuia mângâiat, ca să ajungă la Tătuţuluc, prea lung şi la a cărui pronunţare mă împotmoleam. Ţuluc mi s-a părut o sinteză a silinţelor mele de a găsi un nume, dacă nu frumos, cel puţin tandru).

Ţuluc lasă cartea şi mă cheamă lângă el.

— Să-ţi dau bomboane!

— Nu vreau bomboane.

— Să ţi dau ceva de citit!

— Nu vreau să citesc! Vreau să stăm de vorbă.

— De exemplu, despre ce? mă întreabă Ţuluc, având aerul că nu este iubitor de flecăreală, ci numai de discuţie cu subiect.

— Să vorbim Ţuluc… despre cât mai avem până la Bucureşti (ştiu sigur că mai sunt patru ore, dar am întotdeauna naivitatea să cred că o să aflu că e mai puţin). Ţuluc deprins cu părţile comice ale raţionamentului meu, îmi răspunde zâmbind: „Regret Dudu, dar n-am ce-ţi face, mai avem patru ore”.

Eu mă uit la Ţuluc, Ţuluc se uită la mine şi nu găsim să ne întrebăm nimic.

Iau cartea lăsată deschisă la pagina 102 şi i-o întind:

— Citeşte Ţuluc, că nu-mi vine nici un subiect în cap. Tu citeşti şi eu am să mă duc pe culoar.

Ţuluc îmi pune pardesiul pe umeri şi-mi deschide cu grijă uşa de la vagon. Păşesc cu un echilibru de balerină pe sârmă, peste picioarele cucoanei, întinse şi sprijinite pe banca de vis-a-vis.

Pe culoar, stau de vorbă doi ofiţeri rezemaţi de perete. La fereastră, o tânără pereche, stă cap în cap, ca într-o fotografie de nuntă, făcută şi expusă apoi în vitrina fotografului. Trec mai departe. Subit îmi apare o ideie şi mă bucur ca de o ispravă rară: Să caut fata care s-a urcat în gara mică!

Mă strecor printre oamenii strânşi ciucure pe culoarul vagonului de clasa II-a, trec peste tampoane în timpul mersului — dacă ar şti Ţuluc! — şi ajung la clasa III-a. Caut fata. Aci nu e, nici aci nu e, s-o fi dat jos? Nu sunt tristă, drumul m-a dezmorţit şi mi s-a făcut dor chiar de plictiseala din compartimentul meu. Şi de Ţuluc. Dar, uite fata! Stă pe o bancă, cuminte, cum stau şcolăriţele cuminţi la şcoală, citeşte o carte şi nici nu ridică ochii.

— Biletele vă rog! Un conductor cu şapcă roşie, cu geantă, cu cleşte, cu un aer profesional şi cu o mare conştiinţă a misiunii lui pe pământ, cere biletele. O slujnică scoate un bilet dintr-un desag din care apare o pâine ruptă, cu miezul scobit. Un soldat scoate din nişte buzunare pe care le bănuieşti fără fund, o foaie de drum.

— Biletele, vă rog! De data asta mie mi se adresează!

— Domnule, biletul se află la tatăl meu, într-un compartiment de clasa I-a.

Conductorul are aerul că nici nu a dat vreo importanţă răspunsului meu, într-atât i s-a părut de improvizat, căci stărue — cu un ton mai sus: „Biletele, vă rog!” Eu repet sacadat:

— Biletul e la tatăl meu. Ai înţeles acum, domnule conductor? Mergi cu mine şi-ţi dau biletul!

Conductorul se hotărăşte să spună un „bine” sec şi continuă cu şi mai multă demnitate exercitarea profesiunii lui. Spune „mulţumesc” doar din vârful buzelor, când i se întinde un bilet, încruntă sprincenele şi e de o atenţie plină de gravitate când se uită la fotografiile de pe carnetele de drum. Priveşte posesorii cu suspiciune şi restituie carnetele, păstrând totuşi nesiguranţa dacă a fost sau nu înşelat.

Conductorul ajunge acum în dreptul fetei:

— Biletele, vă rog!

Fata lasă cartea din mâini fără nici o grabă şi caută biletul în geantă: Scoate o oglinjoară, o batistă, un creion, o mică agendă, le scutură pe rând, dar biletul nu-l găseşte.

Conductorul îşi înfundă şapca mai bine pe cap, trăgând-o de cozoroc şi tuşeşte în semn de nerăbdare.

Fata se scoală şi caută în buzunarele pardesiului, cu deamănuntul şi de câteva ori, dar nici acolo, biletul nu e!

Conductorul îşi pierde răbdarea:

— Biletul vă rog!

— Adineauri l-am avut — spune fata şi mă surprinde plăcut glasul ei — e mai tânăr chiar decât ea. L-a văzut şi domnul — şi fata arată spre un vlăjgan care se uită cu nişte ochi lipsiţi de privire. Nu l-ai văzut şi dumneata? se roagă fata. Băiatul dă din umeri.

Conductorul o măsoară inchizitorial din cap până în picioare şi glăsuieşte ca şi când şi-ar da verdictul, într-un proces de crimă pasională :

— Domnişoară, plăteşti amendă!

Fata tace.

— Plăteşti amendă, sau cobori la prima staţie!

Fata — cu o resemnare imediată — se pre­găteşte să-şi strângă lucrurile.

Chem conductorul şi-i vorbesc cu o auto­ritate, pe care nici nu mi-o recunosc:

— Iei dumneata bagajul domnişoarei şi vii după mine!

 

citește joi continuarea aici