Într-o gară mică (II)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat prima parte, citește aici)

 

Fata nu are decât o clipă de nedumerire, care durează până când eu îi spun:

— Vino, te rog, cu mine.

Fata nu mă priveşte ca la cinematograf, cu nişte ochi care ar vrea să spună: Este ade­vărat, este cu putinţă? Nimic din toate astea. O simplă privire caldă.

Eu merg înainte, fata la câţiva paşi şi con­ductorul în urmă, devenit subit — prin nu ştiu ce miracol — un om foarte cumsecade, care nu mai protestează şi nu se mai supără. Când ajungem în vagonul de clasa I, o iau de mână pe fată şi-i spun:

— Mergem la tatăl meu.

ÎI găsesc pe Ţuluc neliniştit, dar nu-i dau timp să mă întrebe prea multe. Îl trag de-o parte şi-i spun:

— Ţuluc, plăteşte tu, fata asta şi-a pierdut biletul şi vrea s-o dea jos!

Ţuluc se înţelege repede cu conductorul care, din ce în ce mai binevoitor, urcă gea­mantanul fetei în plasă.

— Crede-mă, spune ea peste câteva clipe, aveam biletul. Nu ştiu cum l-am putut pierde!

— Mănâncă nişte bomboane, domnişoară, spune Ţuluc, o să-ţi treacă necazul.

Eu îi cer cartea — e o carte de franceză de clasa Vl-a pe care stă scris un nume: Luiza Christu.

O răsfoiesc şi dintre pagini cade biletul.

— Biletul! exclamă fata.

Abia acum e prilej de râs şi de destindere pentru toţi.

— A dumitale e cartea ? o întreb eu.

— A mea!

— Eşti în clasa Vl-a, Luiza Christu?

— Sunt corijentă la franceză, şi dacă trec, sunt într-a şaptea. Dumneata?

— Eu sunt într-a şaptea! Şi mă cheamă Dudu.

— Dudu!

— De fapt Denisa, dar Denisa rămâne un nume pentru catalog şi pentru mătuşile pe care le vizitez numai în împrejurări excepţionale. Şi pe Ţuluc îl cheamă Camil Gore şi e avocat.

Ţuluc confirmă, înclinându-se în faţa Luizei, şi oferindu-i iar bomboane.

 

Capitolul II

LUIZA CHRISTU

— Câţi ani ai, Luiza?

— Şaptesprezece şi… trei luni şi o săptămână.

— Eu sunt mai bătrână — am şi jumătate.

— Apreciabilă diferenţă!

— Oricât! Şi unde stai, Luiza, în Bucureşti?

— La o mătuşă, tocmai pe la gară. Cam departe de şcoală, dar m-am deprins.

— De ce nu schimbi şcoala?

— De ce s-o schimb?

— Ca să vii la şcoala la care învăţ eu… e foarte bine… dacă ai veni, am sta în aceeaşi bancă, tu mi-ai arăta mie la matematică, eu ţie la franceză. Nu ţi-ar plăcea?

— Ba da, dar vezi că mai e şi corigenţa aia la franceză.

— Păi, ai s-o treci. Uite, dacă vrei, re-vezi împreună cu mine materia, eu mă mai pricep puţin.

— Să te osteneşti dumneata pentru mine!

De două ore de când stăm de vorbă, eu o tratez familiar, spunându-i pe nume şi „tu”. Luiza evită să mă numească şi mi se adresează cu „dumneata”. De două ore de când stăm de vorbă, eu întreb tot timpul — din partea Luizei, nici o curiozitate. Mă verific pentru a nu ştiu câtea oară, în nevindecata mea poftă de vorbărie, de bagatelă. Îmi aduc aminte de atâtea nopţi nedormite, petrecute rememorând faptele din trecut şi certându-mă pentru toate lucrurile inutile pe care le-am spus din uşurinţă despre mine şi despre alţii.

— Nu mă ostenesc de loc. Și apoi e un prilej de a ne vedea mai des. Pentru mine ar fi o bucurie.

Luiza e jenată şi-mi răspunde doar cu un zâmbet.

— Ai prietene, Luiza ?

— Am colege…

— Cu cine stai în bancă ?

— Să-ţi spun cum le cheamă ? Nu le cunoşti… cu Stănescu Lucia, cu Iliescu Alexandrina, cu Lucescu Maria.

— Nu le cunosc, e drept. Eu am nişte colege admirabile… stau cu ele în bancă din clasa I! Colega mea Florica — vrea să facă teatru, după ce şi-o lua Bacalaureatul, e foarte frumuşică — înaltă, bine făcută, cu nişte ochi de foc şi deşteaptă… a fost vara trecută Ia Paris şi a văzut-o un mare actor de la Comedia Franceză şi i-a spus că o să facă carieră. Să vezi ce şi-a mai adus de la Paris!…

Aş continua, probabil, să-i spun o grămadă de lucruri care n-o interesează, dacă n-aş surprinde-o, la un moment dat, uitându-se distrată pe fereastră.

Fiindcă eu nu mai întreb nimic, Luiza tace.

E mare, coaptă, frumoasă peste canoanele frumuseţii. O observ cu de-amănuntul şi spun sincer că Luiza e frumoasă. N-am avut impresia asta de la început. Dacă o privesc bine, văd că e armonioasă, că rezistă analizei, că frumuseţea ei are o lumină care pleacă din-năuntru în afară şi care o spiritualizează. Nimic nu e evident la Luiza. Dacă nu eşti exersat în descoperirea lucrurilor care nu apar dintr-odată, pe Luiza o poţi trece cu vederea.

— De ce te uiţi aşa la mine? mă întreabă Luiza.

Are dreptate fata, de când o tot privesc fără să mă întreb ce o fi gândind ea în timpul acesta.

— Am ajuns la Bucureşti, Luiza. Știi că îmi pare rău… te aşteaptă cineva în gară?

— Nu mă aşteaptă nimeni, pentru că n-am anunţat că vin astăzi, m-am hotărît în ultimul ceas, era cât p-aci să pierd trenul.

— Ştiu Luiza, eram la fereastră, te-am văzut cum fugeai… o să te lăsăm noi acasă dacă se poate.

— Sigur că se poate.

Bagajele într-o maşină, noi într-alta, o pornim.

De la gară până în strada în care locueşte Luiza, e prea aproape. Maşina coteşte după un colţ, apoi după altul, merge anevoie pe o stradă accidentată, se eliberează cu zbor de pasăre şi se opreşte cu zgomot când Luiza spune: Am ajuns !

Ne oprim în faţa unei case fără etaj. E o căsuţă cu ferestrele spre stradă. Are o marchiză de sticlă verde, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să fie toate casele oamenilor, când eram mică. Spuneam că seamănă a biserici.

Curtea e largă şi curată. Un câine legat latră tare şi se încăpăţânează să scape din lanţuri cu smucituri violente cari îi urnesc cuşca din loc. Un pom bătrân, cu crengile obosite ca nişte mâini care cad de-alungul trupului, stă aplecat puţin peste gard, de par-că ar vrea să vadă ce se petrece în curtea de peste drum.

Luiza coboară:

— Aci stau eu. Dacă vrei, Dudu, vino pe la mine.

— Când, Luiza?

— Oricând, eu stau mai mult pe acasă. Mâine dacă vrei…

Şi Luiza mă îmbrăţişează. Îi mulţumeşte lui Ţuluc şi pleacă. Şoferul îi duce bagajul. Aud cum se deschide uşa, aud un glas străin pe care îl atribui mătuşei Luizei (mi-o închipui măruntă şi slabă), aud câteva exclamaţii, mai aud o dată glasul Luizei, şi pe urmă se închide uşa. Privesc încă o dată ferestrele care dau spre stradă, şi pornim.

De când n-am mai stat de vorbă cu Ţuluc!

— Ţuluc, nu e aşa că e foarte drăguţă Luiza? Şi e aşa de simplă şi de bună!… Aş vrea să o văd mereu.

— S-o vezi, Dudule, când vrei… ştiu eu cum eşti tu când îţi place un om — ţi-l lipeşti dintr-o dată pe inimă, ca un plasture pe o rană. Nici nu îi dai răgaz să se lase cunoscut ! Există în tine o bună dispoziţie organică, în faţa oamenilor şi o generozitate în a-i împodobi.

— Aşa e Ţuluc, ştiu că ai dreptate, aşa sunt eu şi nu mă vindec. Şi să-ţi spun drept, fiindcă eşti Ţulucă al meu, mie de fapt nici nu îmi pare rău că sunt aşa.

Cred că nici lui Ţuluc nu îi pare rău, pentru că uite cum mă sărută şi cum mă strânge lângă el:

— Fetiţa mea!

 

Capitolul III

NE ÎMPRIETENIM

 

Nici nu apuc să sun, şi Luiza deschide uşa şi mă întâmpină cu o îmbrăţişare:

— Te-am văzut pe fereastră, Dudu! Ai întârziat cu un sfert de oră.

Mă ia de mână şi mă duce în odaia ei, care seamănă cu toate odăile care se închiriază de obicei la „domnişoare serioase, studente sau funcţionare”. Nu lipseşte măsuţa, divanul cu perne brodate (o turcoaică, cu ochi de sticlă şi cu turban, reprezintă perna cea mai fastuoasă şi mai mare), câteva tablouri mici, deasupra capului un portret mare, încadrat cu ramă de bronz — o fetiţă cu bucle, care are ochii Luizei, ţine un cerc în mână şi piciorul drept puţin înainte. Aşa a învăţat-o să stea fotograful. Cărţi pe o etajeră şi dicţionare, covoraşul din perete şi iconiţa la căpătâi

Luiza îmi scoate pălăria, îmi pune mănuşile şi geanta pe un scaun şi ne aşezăm amândouă pe divan. Trec doar câteva clipe şi cineva bate în uşă. O întreb pe Luiza cu o privire: cine ar putea fi?

— Intră, tanti, răspunde Luiza.

Eu am avut întotdeauna respect — adică bună cuviinţă pentru oamenii bătrâni, dar rareori m-a bucurat tovărăşia lor. Pe mătuşa Luizei însă, trebue s-o cunosc.

Mă scol în picioare când vine (nu e nici măruntă, nici slabă, aşa cum mă deprinsesem eu cu ea, în închipuirea mea) şi-mi întinde mâna:

— Domnişoara Dudu, nu-i aşa? Mi-a povestit Luiza, întâmplarea din tren. Ce drăguţă ai fost cu ea… Zău, ce se făcea biata fată fără dumneata!

Eu am încremenit, cu un zâmbet de a cărui fadoare sunt conştientă. Eu ştiu sigur de câte ori fac un cap stupid. Primesc mulţumirile ca şi cum aş primi decoraţii pe un piept blazat, de veteran. În fine, mătuşa Luizei, doamna Vasiliu, schimbă vorba:

— Să-i dăm domnişoarei Dudu, o dulceaţă. Vai de mine, Luizo, ţii fata aşa!

Sunt câteva formule de care eu am oroare. Printre ele este şi asta: „Vă rog, nu vă deranjaţi”. Deci nu protestez. Rămân iar singură cu Luiza și trebue să spun ceva:

— E simpatică mătuşa ta, pare să fie foarte bună.

Doamna Vasiliu intră cu dulceţurile, mănânc pe nerăsuflate, ca ori de câte ori stă cineva planton în faţa mea cu tava cu paharele cu apă. Ne întreabă apoi dacă nu ne stânjeneşte, dar nu aşteaptă răspunsul nostru, pune tava pe măsuţă, îşi trage un scaun lângă divan şi începe să mă chestioneze — cu un aer de conversaţie uşoară — lucruri care o preocupă de fapt ceva mai serios. Pune întrebările în aşa chip încât să reiasă şi repede şi limpede din răspunsurile mele, starea mea socială şi materială, îndeletnicirile tatălui meu, familie, etc.

Se vede că are respect pentru ierarhia socială, pentru că, aflând că tatăl meu este avocat cu faimă, că avem proprietăţi şi automobil, îşi înmulţeşte subit atenţiile faţă de mine. Nu ştiu ce o îndeamnă să sporească mereu jena Luizei, începând s-o laude exagerat în faţa mea. Luiza e stânjenită. Eu încă ma uit la ea cu o privire care ar vrea să transmită aceste gânduri: „Lasă, nu-i nimic, am trecut şi eu prin astea, am avut şi eu mătuşi, erau vremuri când trebuia să spun poezii în reuniuni familiale, când se socotea drept calitatea mea cea mai importantă că am note bune, când citeam compoziţiile, când arătam musafirilor caietul de caligrafie…”

Dar mătuşa Luizei n-are de gând să plece?

Probabil că în cele câteva minute de tăcere care au urmat potopului de întrebări, a luat o hotărîre:

— Vă las fetelor, o-ţi fi având şi voi ceva de vorbit.

Ştiu că politeţa ar trebui să mă îndemne să protestez: „Vai, de ce, mai staţi?!” Dar nu pot. Cred chiar că i-am răspuns cu o privire de recunoştinţă.

Am rămas singură cu Luiza.

— Când începem să învăţăm la franceză, Luiza? întreb eu, ca să spun ceva.

— Când ai timp, Dudule, eu aş vrea chiar de mâine.

— Dar vii tu la mine Luizo (am spus asta cu un ton, pe care-l regret îndată, acest „dar vii tu la mine” mai spune că la mine e mai bine decât aici).

— Vin eu la tine, Dudu.

— Vii devreme şi stai toată ziua la mine Luiza, da?

— Tu ştii de acasă franţuzeşte, Dudu, nu-i aşa?

— Da, am avut o guvernantă franţuzoaică, până în clasa V-a… o chema Angelique Voirein. Era aşa de bună cu mine şi o iubeam grozav. Ea mă crescuse, era la noi de când aveam doi ani. S-a îmbolnăvit de cancer, i-au făcut operaţie, a ţinut-o Ţuluc în sanatoriu, dar n-am putut s-o scăpăm. Ce am plâns când a murit! Credeam că n-o să-mi mai treacă niciodată. Dar azi, când îmi aduc aminte, îmi pare rău, dar nu mă mai doare inima. Aşa o fi cu toate, Luizo?

Stau şi aştept să-mi pună Luiza o întrebare firească — o întrebare pe care mi-au pus-o toate colegele mele, mai cu grijă, mai pe ocolite sau mai cu brutalitate: „Dar mama ta, unde e? de ce nu vorbeşti nimic despre ea?” Dar Luiza nu mă întreabă.

 

citește sâmbătă continuarea aici