Într-o gară mică (IX)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Trebuie să-ţi povestesc însă şi a doua aventură deşi nu mă reabilitează deloc, dar mi-am propus de la început să respect „adevărul istoric”.

Eroul: Puiu (!!) — negreşit, student, anul II, Litere şi Conservator. Slăbuţ, blond, frumuşel şi anost. Astea se observă la o primă vedere. La o a doua, observi că e puţin „eminescian”, că face versuri, că-i melancolic şi crede în „geniul” lui. (Toate astea le observă oricine, în afară de subsemnata, care îl ia drept „Eminescu” veritabil şi se epatează la fiecare neghiobie poetică). La o a treia vedere, nu ştii cum să scapi de el (asta dacă eşti oricine, în afară de subsemnata care n-are energia, să spuie „la revedere” la vreme).

Tânărul Puiu Negoescu, „din clipa în care m-a cunoscut”, mi-a dedicat o poezie. Pe urmă o a doua, o a treia, o a zecea… (întitulate: Versuri pentru Madona Dudu). Ochii mei erau pe rând comparați cu o fântână cu șerpi, cu o pajiște verde, cu o mare agitată etc. etc. Eu eram foarte măgulită, dragă Luizo, şi ce să-ţi spun, făceam mare caz de fiecare poezie pe care mi-o dedica. Îl răsplăteam cu o strângere de mână, întârzia mâna mea într-ale lui, el mi-o săruta de mai multe ori şi mă privea, mă privea la nesfârșire.

Într-o zi, i-am arătat lui Ţuluc poeziile. Ţuluc le-a citit pe toate şi ce crezi că mi-a spus la urmă?

— Îţi mulţumesc, dragă Dudu, de mult n-am mai petrecut aşa de bine!

— Cum, Ţuluc, întreb eu, ce, tu le-ai găsit comice?

— Păi n-a fost asta şi intenţia autorului?

— Nu, Ţuluc… sunt poezii serioase…

— Aşaa… şi râde Ţuluc, Luizo, râde, şi eu mor de necaz.

A doua zi l-am întâmpinat mai cu răceală pe poet. Îmi aducea o altă poezie, intitulată „Gânduri” (tot din ciclul „Poezii pentru Madona Dudu”). Poezia începea aşa:

Gânduri, gânduri, gânduri

Pe aripi de vânturi, vânturi, vânturi…

Poetul a făcut o mică pauză ca să culeagă aplauze, dar eu m-am pomenit urmând cu glas tare, poezia:

Scânduri, scânduri, scânduri, pe aripi de cânturi, cânturi, cânturi.

Puiu, foarte jignit de contribuţia mea poetică, a împăturit fila de caiet „de dictando”, pe care îmi scrisese poezia, m-a privit cu multă demnitate şi mi-a spus:

— Domnişoară, te credeam o fire mai nobilă!

Pe mine m-a pufnit un râs pe care cu nici un efort n-am fost în stare să-l stăpânesc. Poetul a plecat şi „Madona” a rămas hohotind pe bancă.

A doua zi, Puiu Negoescu… Ghici ce a făcut? S-a sinucis? Nu! Mi-a scris o altă poezie? Nu! M-a cerut in căsătorie? Nu! Pur şi simplu a plecat.

Şi cu această de-a doua aventură, draga mea Luiza, am închis capitolul intitulat „amor şi alte curiozităţi” şi mi-am făgăduit să-mi consacru de aci înainte preţiosul meu timp lui GUŢĂ. Nu te speria, Luizo, că nu este vorba de un al treilea pretendent.

Guţă este unul din membrii (cel mai mic, are 5 ani) unei bine reprezentate familii, cu inşi mulţi, neinteresanţi toţi, afară de prietenul meu Guţă. Guţă mă vizitează zilnic (locuim pe acelaşi culoar), bate la uşă şi până nu aude: „Intră, Guţă!” stă afară. Mai zilele trecute, cum a plouat foarte mult, Guţă a venit de dimineaţă la mine.

— Ei, Guţă, ce mai noutăţi? îl întreb eu.

— Mi-a cumpălat tăticu meu o biţichietă asa de flumoasă… da matale îmi dai mie ţocolată d-aia din cale am văjut eu că ai acolo? (Guţă arată cu degetul spre sertarul de la noptieră).

— Iţi dau Guţă, dar cu o condiţie (Guţă se uită fix în ochii mei, el nu ştie ce înseamnă aia „condiţie”, dar dă din cap cu culanţă, acceptă orice), să văd dacă ai mâinile curate.

Guţă clipeşte des, duce o mână la spate, iar pe stânga mi-o întinde: uite ţe culată e!

— Bine, asta merge, curată de tot nu-i, dar s-o văd pe cealaltă.

Guță râde şi mi-o trimite mai spre ochi, tot mâna stângă.

— Guţă, pe asta am văzut-o, ce, tu ai o singură mână?

Guţă stă puţin şi se gândeşte, apoi îmi răspunde mutându-se de pe un picior pe altul:

— Da, Eu am s-o biţichietă!

Luizo dragă, i-am dat aşa de multe bomboane în ziua aceea, încât bietul Guţă s-a simţit cam rău şi maică-sa mai în glumă, mai în serios, m-a admonestat când m-a întâlnit pe culoar.

Peste câteva zile, Guţă însănătoşit se afla iar în odaia mea. Guţă, îl întrebai eu, te-a certat tare mămica fiindcă ai mâncat aşa de multe bomboane încât te-ai îmbolnăvit? Guţă îşi ia îndată un cap tragic, e un cabotin nemaipomenit, şi-mi răspunde oftând:

— Tale!

— Şi te-a bătut, Guţă?

— Da, da, aiţi, şi Guţă îmi arată spre capul lui.

— Guţă, minţi!

— Da, dai înt-o zi, m-a tas de păi si…

— Şi ţi-a tăiat nasul, nu?

— Da!

— Şi ţi la tăiat mărunţel, mărunţel ca tăiţeii, nu?

Guţă râde.

— Ascultă, Guţă, ştii cum te cheamă pe tine?

— Tiu!

— Ei, dacă ştii, spune-mi şi mie, că eu nu ştiu…

— Pe mine mă cheamă, Guţă Cheţulescu.

— Nu e adevărat!

— Ba da…

— Da de unde stii tu aşa de sigur?

— Ei!! m-a spus mămica, ţe ea nu tie?…

— Da mămica ta de unde ştie?

Guţă stă pe gânduri, la o aşa întrebare nu s-a aşteptat, nu ştiu ce s-o fi petrecut în capul lui, dar îmi răspunde, foarte convins că de data asta m-a înfundat:

— Mămica mea tie, de la tăticu meu!

— Bine Guţă, asta se prea poate, dar tăticu tău, de unde ştie?

— Ei, tăticu meu tie tot, fică e male şi fică… şi fică, asa vea el si gata! Mă duc acu acasă!

Guţă abandonează laş discuţia, ar pleca cu siguranţă, dacă nu mi-ar veni subit o idee:

— Ascultă, dragă Guţă, să-ţi spun eu cum te cheamă „de adevărat” pe tine, numai eu ştiu!

Guţă mă priveşte foarte serios, mă ia de mână şi-mi spune drăguţ, drăguţ de tot:

— Cum mă cheamă pe mine „de adevărat”?

— Te cheamă, dragă Guţă… te cheamă… Boroboanţă, Ştirbu, zis Barbişon al doilea, regele turcafeselor!

— Şi pe matale cum te cheamă „de adevăratelea”?

— Eu nu pot să spun că mă ceartă „dânsul”.

— Cale dânsu? întreabă vizibil, speriat, Guţă.

— Sst! îi răspund eu, sst! aude şi e vai de noi!

Guţă aruncă o privire detectivă prin odaie, se mai uită la mine şi spune:

— Eu mă duc acasă.

— Stai Guţă, uite o să mâncăm mai încolo nişte bomboane, mi se pare că mai am şi pere, dar să mai stăm şi noi de vorbă. De exemplu, Guţă dragă, ce ştii tu despre logică? cu siguranţă că nimic. Uite, eu, după o îndelungă experienţă, pot să afirm că fără logică nu se poate trăi. Astăzi, vei lua cu mine prima lecţie de logică.

Guţă, în tot timpul discursului meu, s-a jucat cu nişte pietricele pe care le avea în buzunarul şorţuleţului albastru. Cu gândul însă la bomboane şi la pere, îmi răspunde:

— Bine, da p-omă mâncăm bomboane?

— Sigur. Guţă, ce-i asta? (îi arăt un ciocan de fier).

— Ţocan! răspunde foarte mândru Guţă.

— Bravo, şi din ce e el?

— Din fiel!

— Bravo, Guţă! Ia încearcă tu să rupi ciocanul!

Guţă se repede Ia ciocan, îl trage cu amândouă mâinile, vrea să muşte din ciocan, îi trage şi câţiva pumni, apoi văzând că se osteneşte degeaba, spune:

— Nu pot!

— Sigur că nu poţi, Guţă, nu poţi fiindcă e de fier, apoi confidenţial: Ascultă Guţă, tot ce nu se poate rupe e de fier, ai priceput?

Guţă dă din cap.

— Acum încearcă să rupi piciorul tău.

— Pot să lup piţolu! Guţă se aşează jos, îşi ia piciorul stâng între mâini şi trage de el. După câteva încercări renunţă: nu pot!

— De ce nu poţi, Guţă?

— Fiindcă e… ţocan. Eu nu-mi pot opri râsul. Guţă se repede să dreagă şi ţipă cât îl ţine gura: Am spus că e de fiel, de fiel (se apropie şi-mi strigă în ureche).

— Bine Guţă, prin urmare asta ai învăţat: tot ce nu se rupe e de fier. Acuma să trecem la altceva, cum e făina?

— Ablă!

— Bravo Guţă! Dar cearceaful cum e?

— Ablă.

— Bine, atunci din ce e cearceaful?

Guţă se repede:

— Din făină!

— Sigur Guţă, tot ce e alb e din făină, şi tot ce nu se rupe, e de fier. Ascultă Guţă, da, o poveste nu-mi spui?

— Nu tiu poveţi…

— Ei lasă că ştii, dar faci nazuri.

— Tiu una, dar n-o şpun.

— Hai, spune-o, Guţă.

— N-o şpun,

Mă scol şi trag sertarul de la noptieră şi umblu neglijent, lăsând dinadins să se vadă bomboanele… Lui Guţă îi sticlesc ochii: — O spun, da îmi dai si mie „ţeva”?

— Sigur Guţă, pentru tine sunt.

— A foşt odată, un moş ş-o babă cale avea câţiva copii mai multi, cale s-a ulcat întl-un pom male, male cât casa aşta de male şi funjele de la pom fătea: fâş, fâş, fâşş, fâşş, fâşşş, fâşşş, fâşşş.

— Destul au fâşâit frunzele Gută, spune ce s-a întâmplat mai departe, şi?

— Şi…şi…gata!

— Bravo Gută, asta nu-i o poveste, în schimb e o anecdotă americănească şi încă una din cele mai izbutite, cu cel mai nou humor! Da Gută, ai humor!

Guță nu pricepe.

— Gută, ai sau n-ai humor?

— N-am, se decide Gută să răspundă, făcându-şi repede socoteala c-o fi ceva bun şi care aş putea să-i dau eu.

— Dacă spui că n-ai, să-ți dau eu nişte bomboane şi du-te acasă acum. Mâine îţi spun şi eu ţie o poveste.

— Spune-o acum! se roagă Guţă desfăcând o caramea din poleială.

— Acum îţi spun doar începutul: A fost odată un fulg de găină şi s-a întâlnit cu… lasă că-ţi spun mâine.

— Spune, cu tine s-a întâlnit?!

— Mâine, Guţă, mâine, acum hai să te duc acasă.

ÎI iau de mână şi-l predau doamnei, mamei lui, care îl întreabă din uşă:

— Iar ai mâncat o cutie întreagă de bomboane?

Am uitat să-ţi spun, Luizo, că Guţă are un nas mic şi caraghios, care de abia se zăreşte dintre chiflele obrajilor, are ochii cei mai albaştri din lume, e grăsuliu şi umblă cu burticică înainte şi-i cad şosetele tot timpul. Are plete ca o fetiţă, şi-i stă foarte bine în pantalonaşii „pepit” cu lavariera roşie.

Şi ca să nu uit nimic, trebuie să-ţi spun şi cea mai recentă întâmplare, din care se va vedea iscusinţa strategică a aceluiaşi personagiu: Astăzi, m-am plimbat prin parc cu Guţă, care mă ruga să-i ajut să prindă fluturi. Guţă, i-am spus eu, eu nu mă pricep, numai băeţaşii umblă cu pălărioarele după fluturi, eu n-am fost băeţaş niciodată, de unde să ştiu? Guţă rămâne pe gânduri doar câteva clipe, căci iată a şi găsit o soluţie:

— Ştii ţe? matale alelgi şi eu îi plind…

Scumpă Luiza, e foarte târziu şi trebuie să te las.

Te rog să nu mă cerţi nici pentru „cazul” Tom, nici pentru „cazul” Puiu. N-au fost nici măcar experienţe. Cu dragostea nici n-au adus. Şi mă bucur. Are toate virginităţile şi toate prospeţimile sufletului meu, şi de va fi să iubesc vreodată — şi n-am să scap — o să fie din plin, nimic nu m-a alterat. Iar ce a fost acum, nu înseamnă decât că, nu m-am jucat destul cu păpuşile când trebuia…

Luizo, Luizo, suntem la o vârstă când dragostea ne pândeşte şi ne dă târcoale, ca pojarul. Şi vaccinul nu vrea nimeni să-l facă, pentru că dacă scapă cineva de boala asta, trăeşte fără să trăiască.

Acum te sărut foarte cu drag,

Dudu.

 

 

— Dudu! Dudu!

Ies la fereastră. Ţuluc mă strigă din parc.

— Ce-i Ţuluc?

— Hai la masă, Dudule, e târziu… Împăturesc scrisoarea Luizei, îmi pun pardesiul şi cobor în parc, unde mă aşteaptă Ţuluc, care mă ceartă puţin că am stat o după amiază întreagă închisă în casă.

Ajungem la restaurant. Vasile, chelnerul, vine într-o fugă să ne prezinte lista. Mâncăm cu poftă.

La ieşirea din restaurant ne întâmpină un vânt rece, care se răsuceşte cu înverşunare, ia nisipul din parc şi-l ridică în nori. Mă strâng lângă Ţuluc:

— S-a făcut aşa de frig, Ţuluc… când plecăm la Bucureşti?

— Mai stăm săptămâna asta, Dudule, şi pe urmă, ne ducem s-o luăm pe Luiza şi mergem toţi trei în Bucureşti.

L-am căutat pe Guţă, dar îl trimisese la culcare. Am încercat să citesc, dar era frig. M-am culcat. Cum am lăsat capul pe pernă, m-a cuprins toată un somn negru, fără nici un vis.

 

citește marți continuarea aici