Scris de pe / 0 Comentarii

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

 

Capitolul XI

ACASĂ LA LUIZA

 

Se opreşte trenul într-o gară mică, cu un nume pe care nici nu-l înveţi în cărţile de geografie. Luiza, cu capul gol, într-o rochie înflorată de vară, ne aşteaptă pe peron, parcă ar aştepta în poartă sau la fereastră.

Îl ia de un braţ pe Ţuluc, de altul pe mine, şi o pornim. Scena revederii, pe care eu mi-o închipuiam în diferite feluri, a decurs foarte firesc, fără nici un element teatral, cu o regăsire sinceră, cu o bucurie comprimată.

Drumul de la gară până la casa Luizei l-am făcut pe jos, pentru că Luiza mi-a spus că e foarte scurt. Luiza se întâlneşte cu oameni cunoscuţi pe care-i salută, care se opresc în loc, ne cercetează cu deamănuntul, şi se uită lung după noi.

Încerc să mă deprind cu peisajul, lipsit de orice pitoresc şi s-o văd pe Luiza, în acest ansamblu, desfăşurându-se într-o viaţă a ei. Tot drumul am avut un sentiment ciudat, că mă găsesc lângă o „altă Luiza”.

Aş fi vrut să ajungem. Luiza mi-a simţit oboseala după încetineala pasului.

— Haide, mai sunt doar câţiva paşi, ne îmbărbătează ea şi ne arată după un colţ o casă albă cu brâu albastru. În poartă se joacă cu nasturi o droaie de copii desculţi.

Bălăcesc nişte raţe într-o băltoacă, şi o fetiţă cu părul aproape alb culege păpădie. La biserică se trag clopotele, iar ziua scade la fiecare pas parcă.

Intrăm într-o curte largă în care iarba e crescută înaltă, de-mi ajunge mie până la mijloc, dar poteca care duce la casă e bătută cu pietre, şi printre pietrele tocite creşte o iarbă măruntă, cu flori de muşeţel. Căsuţa se vede veselă şi curată, cu perdelele albe de borangic şi cu prispa plină de flori. În spatele casei se zăresc creştetele pomilor.

Ne întâmpină mama Luizei — ce bătrână e! — şi ne pofteşte in casă. Ţuluc vrea să-i sărute mâna, ea şi-o trage, scuzându-se jenată.

Intrăm în casă. Mă izbeşte un aer acru, închis, un miros de gutui stătute şi de mucegai. Pe o ladă stă un om îmbrăcat — cum să spun — aşa ca un om nevoiaş de la periferie. Se scoală când intrăm şi bolboroseşte un nume şi iar se aşează jos. Aflu că e tatăl Luizei.

Luiza ne duce îndată în odaia vecină şi are grijă să închidă uşa care desparte cele două odăi. Dar din odaia vecină izbucneşte deodată un glas răguşit:

— Ce-nchizi uşa? Ce, nu le convine persoana mea?

Luiza aruncă spre uşă o privire de panică, ochii ei se întâlnesc cu ai bătrânei, care stă cu mâinile încrucişate pe piept, rezemată de perete.

— A cam băut — spune mama Luizei — nu-l luaţi în seamă, că nu ştie ce spune.

— O, nu-i nimic, o fi omul cu chef, spune Ţuluc încercând să zâmbească şi căutându-mi privirea.

Luiza iese din odaie. Se întoarce cu nişte dulciuri şi cu vin. E galbenă şi-i tremură atât de tare mâinile, încât joacă paharele cu tavă cu tot.

Mi se sfâşie inima. Fireşte, mă fac că nu-i observ turburarea.

Mama Luizei se osteneşte zadarnic să-şi ascundă amărăciunea, punându-şi tot timpul întrebări şi răspunzăndu-şi aproape singură:

— Aţi petrecut frumos la Sinaia, nu? Și tot ea: Ei, e frumos pe acolo, cum să nu petreceţi bine!?

Sau:

— Aţi stat o lună, nu? Ba mai bine… o lună şi jumătate.

Ţuluc şi cu mine ne mulţumim să răspundem cu un semn al capului, cu un „nu” sau „da”, aruncat la întâmplare.

Luiza îşi căuta de lucru, strângând paharele, îmbiindu-ne să mai luăm din pezmeciori sau ieşind mereu din odaie.

Stăteam de câteva clipe toţi trei (Luiza nu era în odaie) şi tăceam.

Deodată, din odaia vecină, desluşesc plânsul Luizei şi îndată glasul tatălui ei:

— Degeaba te jeleşti, n-ai să pleci, n-ai să pleci fiindcă nu vreau eu! N-am nevoie să te faci „cucoană” de Bucureşti! Dacă pleci, aici să nu te mai întorci! N-ai ce căuta!

Şi la toate astea Luiza răspundea cu hohote de plâns.

Mama Luizei se scoală încet de pe scaun şi iese şi ea, cerându-şi parcă iertare cu ochii. Intră îndată Luiza, cu ochii roşii. Se uită la mine şi vine într-o fugă în braţele mele şi plânge zguduindu-se.

Ţuluc stă zgribulit de parcă i-ar fi căzut pe şira goală a spinării, țurturi mari de gheaţă.

Eu caut un cuvânt bun — şi am doar o mie în inimă, pentru Luiza — dar îmi presimt glasul, care va suna mic şi stingher. O mângâi pe Luiza şi doar la ureche îi pot spune:

— Ia-ţi bagajul şi vino cu noi — rămâi la noi, mereu…

Se întoarce mama Luizei. Intră în vârful picioarelor, parcă ar intra în camera unui bolnav. Vorbeşte în şoaptă:

—  Acu el a adormit… i-am strâns eu lucruşoarele fetii şi dacă vrea, să plece cu dumneavoastră… Ar fi bine să plecaţi până nu se scoală…

Cuvintele bătrânei cad ca o uşurare. Într-o grabă exagerată, ne strângem lucrurile, ne punem pălăriile şi hainele, ne luăm rămas bun şi plecăm tiptil, ca nişte hoți.

Când am cotit pe uliţă, am putut să arunc o privire înapoi şi să mă asigur că nimeni nu ne urmăreşte.

Ajunşi pe peronul gării, ne-am aşezat toţi trei, tăcuţi, pe unica bancă. Eram istoviţi. Niciunul nu încerca să-l înveselească pe celălalt. Fiecare stătea cu gândurile lui.

Seamănă inima mea de azi, cu aceea pe care o aveam în ziua când, de la fereastra compartimentului meu, priveam peronul pustiu al acestei gări! Mă uit la Luiza şi mi se pare destul de ciudat că ea e fata pe care am urmărit-o cu ochii până în clipa în care a prins trenul. Şi, şi mai ciudat, mi se pare faptul că Luiza are vreo rudenie cu bătrânica aceea puţintică la trup şi chinuită, care îşi târăşte viaţa de râmă, lângă namila aceea fără suflet. În duhoarea din casă, în care doar perdelele de borangic zâmbeau, singura oază senină e sufletul Luizei. Cred că Luiza s-a născut în casa aceea din greşeală, că alta era destinaţia ei… Nu, nu se poate să fie locul ei în casa aceea.

Ne-am urcat în tren. Până la Bucureşti, am dormit cu capul pe umărul mic al Luizei şi am ţinut-o de mână şi n-au vorbit decât inimile noastre, mai surori, mai apropiate, prin mărturisirea pe care mi-a făcut-o crâmpeiul de viaţă, petrecut sub ochii mei.

Altfel o văd şi o înţeleg acum, pe Luiza.

 

Capitolul XII

TOAMNA

 

— S-a îmbolnăvit grădina toată de gălbinare, Luizo! Săraca, uite doar câteva crizanteme se mai agaţă cu disperare de viaţă… şi câte frunze au căzut în noaptea asta! Am putea să ne îngropăm amândouă sub ele, ca sub o cuvertură groasă. Mie mi-e aşa de milă de pomii care rămân goi…

— Să-i luăm în casă pe toţi, spune Luiza, cu totul în altă dispoziţie decât a mea.

— Ei, teribil îmi placi tu, Luizo, când eşti spirituală.

— Mi se pare că te-ai supărat, Dudu? Vai, copil eşti, Dudule! Ei, ce ţi-am spus ca să te superi? Presupun că începeam şi eu să compătimesc pomii, să spun că grădina are tuberculoză şi sfârşeam plângând, sau făcând chetă pentru un sanatoriu de iarnă al pomilor.

— Când îţi spun eu că eşti spirituală…

— Eşti rău dispusă, Dudule, azi… Mi se pare aşa de ridiculă ideea unei certe cu tine, chiar pe o temă… aşa de poetică, încât, ca să evităm orice complicaţii, eu mă duc să citesc şi tu plimbă-te. Când vei fi mai bine dispusă, ai să vii şi tu şi ai să-mi cânţi la pian. La revedere, Dudule!

— La revedere!

Rămân singură în hamac, dar cobor îndată, bate un vânt rece şi mă goneşte. Mă gândesc la Luiza. Îmi pare rău de cele ce i-am spus… da şi ea, de ce să fie ironică… de ce să nu înţeleagă că eu sunt altfel decât ea?

Altfel decât ea! Da, eu cu Luiza nu mă potrivesc de fel, prietenia noastră este numai o încăpăţânare a mea, de a fertiliza un pământ sterp. Fără stăruinţa mea, fără grija mea, fără elanul meu, Luiza ar fi rămas pentru mine o fată necunoscută dintr-o gară mică.

Cum nu se contaminează ea, de melancolia toamnei? Sunt la fiecare pas, pregătiri de călătorii nesfârşite, de călătorii care trec dincolo — nu se ştie unde.

Şi chiar dacă nu mă înţelege, dacă găseşte minoră sentimentalizarea mea în faţa acestor fenomene, de ce să râdă dacă nu mă înţelege? Dacă nu poate să mă menajeze, să tacă, să se abţină de la reflecţii care mă bruschează. Ce, ea n-are lucrurile ei, le-am ironizat eu vreodată, mi-am permis s-o zeflemisesc?

 

— Dudu! Dudu! mă strigă Luiza. Haide Dudu, a venit Lola!

Ah, şi Lola, azi! Altă fiinţă care nu mă înţelege. Mi-ar fi plăcut astăzi să stau singură în grădină şi să mi-o evoc pe Mademoiselle Angelique Voirein! De când nu i-am mai dus flori la mormânt!

În hall o găsesc pe Lola stând de vorbă cu Luiza. Mă îmbrăţişează — câtă tinereţe are fata asta, fermecător de neroadă!

— Dragă Dudule, mi se făcuse un dor teribil de tine! Ştii, noi, de la Sinaia, am plecat la Braşov… de abia de câteva zile am venit şi azi mi-am zis: Trebuie să mă duc s-o văd pe Dudu!

— Bine ai făcut că ai venit, Lola — o mai înveseleşti, că azi căzuse în melancolie, spune Luiza, cu acelaşi ton — poate mi se pare mie — ironic.

— N-am căzut în melancolie, dragă, dar spuneam că toamna e tristă şi acesta a fost un motiv comic pentru Luiza. Dar Lola dragă, scoate-ţi pălăria şi pardesiul…

— Nu „dragă”, că rămân doar zece minute. Am treabă prin oraş.

Eu nu mai insist, ştiu că în cele din urmă va rămâne chiar la dejun, dar până să ia hotărîrea asta, îşi păstrează pardesiul şi pălăria şi din cinci în cinci minute spune că pleacă. Aşa face întotdeauna.

— Ascultă, Dudu, ce s-a mai întâmplat cu „englezu”? Că eu am plecat… i-ai povestit Luizei? Era mort după ea, dragă!

— Da, mi-a scris Dudu… mi-a plăcut foarte mult aventura ei cu Tom…

— Mare imbecil era, Lola… de ce nu mi-ai spus de la început?

— Păi de unde era să ştiu eu că-i imbecil?

— Cum de unde, dragă, doar l-ai tot văzut pe la Bucureşti, pe la patinaj…

— L-am văzut, dar ce crezi că scotea vreo vorbă? Mă gândeam chiar, c-o fi mai deştept decât noi toţi, dacă tace atât.

— Tace fiindcă îi e capul vid, tot timpul.

— A, dar ce-am păţit eu la Braşov… chestia cu englezul — nimic! — să auzi la mine poveste, intervine Lola.

— Spune-ne-o şi nouă Lola.

Mă miră subita curiozitate a Luizei pentru acest fel de întâmplări. Cred că asta face parte din programul ei, pentru a-mi schimba dispoziţia.

— Dragă, avea papa un prieten doctor şi avea un băiat, ce să-ţi spun, nu era urât — nici prost… avea şi ceva avere… era foarte bine crescut… avea însă un defect la vorbă, era peltic. Dragă, să-l fi văzut tu, o namilă de om — că era înalt — de abia îi ajungeam până la umăr şi mă întrecea cu un cap şi jumătate, şi voinic — un Hercule, avea şi o mică mustăcioară, ca două paranteze pe bărbie… ei, să fi văzut muntele acela de om vorbind peltic, nu era chip să-ţi ţii râsul.

— Şi i-oi fi râs omului în nas? o întreb eu cu o ipocrită indignare.

— Păi, cum era dragă să nu râd… partea tragică e că omul mă cam îndrăgise — zicea că am un nas fermecător — şi voia să se însoare cu mine. Papa găsea partida strălucită şi mă asigura că defectul e vindecabil. Ca exemplu, mi-l cita pe Demostene…

— Epilogul? întreabă Luiza, dând semne vizibile de plictiseală.

— Epilogul? Nici un epilog. Am plecat din Braşov.

— Et c-est tout? întreb eu.

— Da ce oi mai fi vrând, dragă Dudule?

— Ştii, Lola, lui Dudu i-ar fi plăcut un altfel de final, care să armonizeze cu firea ei melancolică şi sentimentală… de exemplu — cum îl chema pe june?

— Costel Creşu!

— De exemplu, tânărul Costel Creşu să fi luat în secret lecţii de dicţiune, stimulat fiind de amorul ce-l nutrea pentru tine, şi într-o bună zi, să-ţi spună limpede, curgător: „Domnişoară, inima mea îţi aparţine!” — spune Luiza, mereu pornită să mă zeflemisească.

— Sigur, spun eu, recunoaşteţi că ar fi fost mai frumos.

— Dudu, vino să te sărut şi haide să ne împăcăm, spune Luiza râzând.

— Vino tu la mine, că tu m-ai necăjit!

Dau fuga la fereastră:

— Aţi auzit fetelor, parcă a claxonat, nu?

Claxonul se repetă.

— E Ţuluc, fetelor, ne cheamă, vrea să ne ducă la şosea.

Ţuluc, singur la volan, noi toate trei în fund. Doar Lola e îmbrăcată cu pardesiu şi cu pălărie, noi două am plecat cum ne aflam în casă.

— Mergi cât poţi de repede Ţuluc, uite, ia-te la întrecere cu Fordul acela nenorocit…

Ţuluc goneşte maşina pe şosea. Trecem de Arcul de triumf.

Ne flutură vântul părul, ne încreţeşte puţin pielea frigul, dar nu suflăm o vorbă.

— Uite Ţuluc, porumb. Cumpără-ne şi nouă! Şi fetele vor, Ţuluc… nu-i aşa că vreţi şi voi? ţi-am spus eu că vor…

Pe un grătar sub care se văd cărbunii roşii, coceni de porumb, mereu udaţi cu apă cu sare, dintr-o strachină de pământ, se rumenesc ca nişte franzele. Muşcăm cu toţi dinţii din carnea porumbului şi plecăm mai departe, mâncând.

O lăsăm pe Lola la ea acasă. Luiza e zgribulită toată.

— V-a fost cam frig, se îngrijorează Ţuluc.

— Nuuuuu… protestăm amândouă deodată.

 

citește joi continuarea aici

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.