Într-o gară mică (XII)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Cu toate că Petru a telefonat că nu va veni, către seară a venit totuşi…

Petru m-a privit cald, apoi mi-a spus, încet, ca să aud numai eu:

— N-ai dormit în noaptea asta? Ai cearcăne…

— Ba am dormit, și încă bine, răspund eu.

— Atunci de ce ai ars lumina toată noaptea?

Mi-am întors ochii de la Petru. Am intrat amândoi în odaia Luizei. A sunat telefonul şi eu am plecat.

Când m-am întors, l-am găsit pe Petru pe marginea patului, vorbind în şoaptă cu Luiza. Când m-au văzut intrând, au tăcut deodată şi Petru s-a sculat şi s-a aşezat pe un scaun, tocmai lângă fereastră.

Eu i-am aruncat o privire Luizei, apoi alta, piezişă, lui Petru. N-am spus o vorbă. M-am rezemat de perete şi-mi treceam privirea de la unul la celălalt. Petru s-a sculat şi ne-a părăsit cu un „bună seara” şoptit.

Eu am continuat s-o privesc pe Luiza. Abia aşteptam s-o obosească privirea mea şi să mă întrebe ce vreau.

După un timp destul de îndelungat, Luiza mi-a spus zâmbind, cu glasul ei de copil alintat, glasul ei care mi-a fost drag de cum l-am auzit, dar care acum îmi sună fals, strident, prefăcut:

— Dudu, de ce te uiţi aşa la mine? Vrei să mă hipnotizezi?

— Dimpotrivă, vreau să te trezesc! aproape că i-am ţipat cuvintele astea.

Luiza a încruntat sprincenele, s-a ridicat în coate pe pernă şi mi-a spus:

— Ce înseamnă asta, Dudu?

— Înseamnă, Luizo — era mai potolit glasul meu, mi se făcuse deodată milă de Luiza, era plăpândă, cu cearcăne mari şi adânci la ochi şi se făcuse albă ca faţa de pernă — înseamnă că trebuie să pricepi că mă chinuieşti! Da, mă chinuieşti şi n-ar trebui s-o faci tu, tu prietena mea! Nu mă privi cu ochii ăştia de copil speriat şi neştiutor… ştii bine, ştii prea bine la ce mă refer… şi dacă vrei să-ţi spun, nu mi-e greu: ştii că îl iubesc pe Petru şi nu te sfieşti să ai o atitudine îndoelnică şi neprietenoasă… nu ştiu ce tot ai să-i spui lui Petru, nu ştiu ce vă tot şoptiţi şi de ce vă simţiţi stânjeniţi când viu eu. Vă iubiţi? Foarte frumos! Dar spuneţi-mi şi mie! Vă promit tot concursul meu.

Am izbucnit în plâns.

— Dudule! Dudule, vino lângă mine!

— De ce să vin lângă tine, ca să mă mângâi? N-am nevoie!

— Haide, Dudu, vino te rog! Eşti prea departe de mine. Dacă nu vii, mă dau jos din pat…

M-am apropiat de Luiza. Am luat-o de gât şi am plâns pe pieptul ei.

Luiza îmi spunea la ureche:

— Draga mea… crede-mă că n-ai de ce să plângi… Petru te iubeşte…

Eu plângeam mereu şi nu mă opream pentru că îmi făceau bine cuvintele ei.

Apoi am rugat-o pe Luiza să mă ierte, i-am explicat că iubirea a făcut din mine un om bănuitor şi rău şi i-am spus că simt cum se duce prietenia noastră şi că o rog pe ea să mă ajute să n-o pierd de tot. I-am spus că numai Petru e vinovat, că el ne-a stricat liniştea şi prietenia noastră.

Luiza nu-mi mai răspunde nimic.

A doua zi, Ţuluc l-a chemat pe Petru, la noi, la masă. Era prima zi, când Luiza cobora din pat şi când mânca cu noi la masă.

La masă, n-am vrut să stau lângă Petru. N-am vrut să mă uit în ochii lui. În schimb, toată dragostea şi prietenia se revărsau ca o compensaţie asupra Luizei.

După masă, am rămas câteva clipe singură cu Petru. A venit lângă mine, m-a luat în braţe şi m-a lipit de el. Am tresărit amândoi — intrase Zamfira — Petru a plecat îndată.

Eu am alergat după el, l-am ajuns şi am vrut să-l strig îndărăt, dar am rămas în prag, privind cum se îndepărtează.

Îl iubesc… Îl iubesc… Îl iubesc… L-am iubit dintotdeauna. De când i-am întâlnit întâia oară ochii. De când am privit de la fereastră toamna, care adormise de cu seară, în pomii din curtea noastră.

Petru, Petru, Petru! Îl chemam cu capul în pernă, înfiorându-mă toată, la evocarea primei noastre îmbrăţişări.

 

Capitolul XIV

ÎNTREBĂRILE INIMiI MELE

 

— Luiza, de ce-ţi sunt ochii roşii, ai plâns?

— Nu, n-am plâns… am citit cam mult azi… îmi sunt ochii obosiţi.

— De ce ascunzi, Luizo, că ai plâns? Luizo, te rog, spune-mi ce ţi s-a întâmplat?

— Nu mi s-a întâmplat nimic!

— Ascultă, Luizo, oare noi nu mai suntem prietene?

— Suntem, Dudu…

— Atunci?

— Atunci… nimic.

— Eşti îndărătnică, Luizo, şi-mi faci mult rău. Stau de două ceasuri lângă tine ca să obţin din partea ta un mic semn de încredere, de prietenie. Tu nu ieşi din tăcerea ta. Acum te las… poate că te simţi mai bine singură…

Dau să plec. De la uşă, Luiza mă strigă :

— Haide, Dudu, lasă copilăriile, vino să stai cu mine.

Mă întorc. Tragem fotoliile lângă sobă. Duduie focul, e cald în odaie şi ar putea să fie bine. Ar putea să fie bine, dacă ne-am mai putea „găsi” ca altă dată, dacă ar fi nesiluită prietenia noastră acum, dacă între mine şi Luiza n-ar fi acum, secretul fiecăreia dintre noi, cu acelaşi obiect, cu aceleaşi temeri, cu aceeaşi nesiguranţă.

— Ai primit o scrisoare de acasă, Luizo?

— Da… uite-o acolo, întinde tu mâna pe măsuţă şi ridică cartea, e sub ea… aşa. Dă-mi-o mie Dudule.

Luiza scoase scrisoarea, din acelaşi plic albastru, comercial, cu o adresă scrisă cu aceleaşi litere schiloade cum primeşte ea din când în când. Trece peste începutul scrisorii, întoarce prima pagină, şi-mi citeşte tocmai pe a treia:

A fost iar tatăl „persoanei” pe aci, a fost săptămâna trecută, şi s-a înţeles cu tat-tu să faceţi nuntă după Rusalii. Că şi dacă i-am spus eu lui tat-tu, că tu nu vrei să te căsătoreşti, a fost fără de folos, că el zice că nu trebuie să ne luăm după capul tău. „Persoana” a fost şi deunăzi pe aci şi mă tot întreabă ce veşti mai am de la tine, că se miră ce tot faci tu prin Bucureşti, că vezi, eu nu i-am spus că vrei să mergi la universitate să te faci doctoriţă, că ştiu de la tat-su că nu prea îi plac fetele prea învăţate, zice că sunt năzuroase şi de-ale gospodăriei nu ştiu nimic. L-am dus cu vorba că ai treburi pe la mătuş-ta, ba cu una, ba cu alta, şi că vii de Crăciun. Şi nici că ai fost bolnavă nu i-am spus, că nu ştii cum e omul, se ia de gânduri, şi lasă, că e mai bine să nu spui bărbatului toate alea.

Fata mea, eu zic să laşi gărgăunii de Bucureşti şi să vii hotărâtă să-ţi faci şi tu un rost în lume, că vezi şi tu ce trai ai acasă şi să ştii că prin străini nu e ca la casa ta, orişicum, şi cât crezi că or să te mai ţină oamenii ăia? Şi dacă ai să te întorci iar acasă, o să fie mai rău, că tat-tu a zis că nu mai vrea să ştie de tine, dacă nu te măriţi acu.

Şi eu să nu crezi că o s-o mai duc mult… că toamna asta m-a tot necăjit rematismu şi tusea şi-mi sunt vinele de la mâini şi de la picioare umflate şi nu mai pot munci ca înainte, obosesc îndată şi tat-tu nu se gândeşte să puie o para deoparte, tot la cârciumă stă cât îi ziulica de mare şi noaptea până târziu, şi când vine, nu se mai opresc ocările şi înjurăturile.

Şi multe ar mai fi de zis, dar ce să-ţi mai fac şi ţie inimă rea? Eu zic că ar fi bine să te hotărăşti să-l iei, că e băiat bun şi înstărit, şi care n-ar vrea să-l ia? Şi Marioara a văduvei Profira, ce-i mai tot trimite vorbă şi-l tot cheamă pe la dânşii, că doar, doar. Şi a zis tat-su persoanei, că-i dă şi conacul la însurătoare, şi că tot ce are el, e pe numele lui fi-su.

Mai scrie-mi, Luizo, cum o duci, zici că acum te-ai dat jos din pat, că umbli şi că mănânci de toate. Vezi, ai grijă să nu te mai îmbolnăveşti, să le faci oamenilor aceia bocluc, că destul au pătimit cu tine.

Eu am vrut să viu să te văd, pusesem şi bani deoparte, dar mi i-a găsit tat-tu şi-a pus mâna pe ei… cine i-a mai văzut? Doar Vasile cârciumarul.

Vezi, gândeşte-te bine, Luizo maică, la tot ce ţi-am scris şi bagă-ţi minţile în cap, ca să nu-ţi pară mai târziu rău…

— Acum să ştii de ce plâng, Dudule…

— Dar să nu plângi deloc, cu sila n-or să te mărite. Eu nu pricep însă, cum de nu te-ai înţeles cu ei în vacanţa de astă-vară, că doar tot pentru asta te chemaseră. Nu le-ai spus răspicat că nu vrei?

— Cum să nu le fi spus? Am vrut chiar să am o discuţie cu „persoana”, credeam că o să mă priceapă mai bine decât ceilalţi. Dar nu mi s-a dat voie… Când venea pe la noi, o clipă nu eram singuri, ba taică-meu, ba maică-mea ne păzea.

— Şi maică-ta?… mi se părea mai înţelegătoare.

— În orişice caz, ea e mai bună decât „dânsul”, dar prea bine nu mă înţelege nici ea, şi apoi, speră că dacă o să mă mărit cu un om bogat, să aibă şi ea un ajutor de la mine.

— Ai s-o poţi ajuta, făcându-ţi o carieră sau măritându-te cu un bărbat pe care ai să ţi-l alegi tu, că eşti destul de coaptă la minte…

— Dar n-am nevoie de nici un bărbat! Eu nu vreau să mă mărit!

— Cum, Luizo, să nu te măriţi? Ce, ai să te faci călugăriţă?!

— Parcă altă alternativă nu-i? Am să învăţ şi cine ştie, poate să am norocul să iau vreo bursă, sau să câştig bani şi să plec la Paris să mă specializez… Am să-mi fac eu drum în viaţă şi fără dragoste, şi fără căsătorie…

— Luizo, vorbeşti ca un om decepţionat! (Nu ştiu cum am putut să merg aşa de drept la ţintă).

— Nu, Dudu, nu sunt un om decepţionat. Sunt un om calm, fără elan, sortit să facă lucruri pozitive, aşezate, fără zbucium. Altminteri, eu nu rezist.

Luiza are lacrimi în ochi şi-i tremură bărbia.

— Luizo, dar tu nici n-ai avut vreme să te cunoşti… te-ai încercat tu vreodată? Ai iubit parcă tu vreodată? … Poate că ai iubit, Luizo, eu nu ştiu nimic, nu mi-ai spus niciodată.

— N-am iubit! Şi n-am fost iubită…

— Dar „persoana”?

— Ah, un imbecil!

— Dar are o inimă.

— Şi eu am una!

— Nimeni nu ți-o contestă… numai că tu n-ai încercat să iubeşti şi să nu ţi se răspundă dragostei tale… trebue să fie foarte rău…

Luiza mi-aruncă o privire bănuitoare:

— E rău până îți trece. Şi toate trec, toate se vindecă!

— Nu toate, Luizo…

— Toate, Dudu… Uite, tu acum eşti îndrăgostită de Petru Slave — nu-i aşa? Ei, dacă ai vrea să-l uiţi cu tot dinadinsul, ai reuşi, şi într-o bună zi nici n-ai mai putea să te reconstitui sufleteşte, ar fi greu să-ți mai aduci aminte că l-ai iubit…

— Nu cred!

— Nu crezi acum, fiindcă eşti mulţumită, fiindcă ai certitudinea că eşti iubită…

— O, ce vorbă mare ai spus, Luizo… „certitudinea” că sunt iubită. Nu, Luizo, n-am nici un fel de certitudine.

— Totuşi, mie-mi apare ca foarte evident faptul că el te iubeşte.

— Mie nu mi se pare. Din ce vezi tu, Luizo, că mă iubeşte?

Şi-mi trag scaunul mai aproape de ea.

— N-aş putea să-ţi spun din ce se vede… dar se simte!

— Ai putea să te înşeli, şi dacă nu te înşeli, dacă el mă iubeşte, de ce nu mi-o spune? Cum de poate să fie aşa de indiferent cu mine, să-mi vorbească pe un ton convenţional, să nu caute să mă vadă singură, să nu se intereseze ce-i cu mine, ce se petrece cu mine… ce fel de iubire e asta? Şi unde vrea să ajungă?… Dacă mă iubeşte, să mă facă nevasta lui.. aşa înţeleg eu dragostea.

— Poate că se gândeşte să te ceară.

— Crezi, Luizo, zău, crezi tu lucrul acesta? O, neînchipuit de fericită aş fi, ştii ce tare îmi place! Ce te uiţi aşa la mine, Luizo? Nu înţelegi că poţi să spui foarte multe prostii când eşti amorezat?… ăsta e primul indiciu… Uite m-ai făcut să-mi fie ruşine de tine.

— Ţie ţi se pare doar, Dudu, că nu te înţeleg… nici nu ştii tu ce bine te înţeleg!

 

citește marți continuarea aici