Scris de pe / 0 Comentarii

Editia 2018

Editia 2018 Ediția 1934

Romanul „Într-o gară mică” descrie o frumoasă prietenie între două tinere de liceu din București, prietenie ce se naște neașteptat într-o gară de provincie și

Ediția 1934

este pusă la încercare de iubirea pentru același bărbat. Universul feminin interbelic, nu mult diferit de cel de astăzi, este surprins cu delicatețe într-o poveste cu umor, tandrețe, dar și suspans și pasiune.

Este romanul de debut al Sidoniei Drăgușanu, publicat în 1934 în urma unui concurs literar organizat de Editura Cugetarea. Stilul literar al scriitoarei, ea însăși abia ieșită din adolescență la vremea la care l-a scris, avea să evolueze mult după aceea. Dar astăzi, la reeditarea romanului, multe cititoare s-au declarat mișcate de delicatețea și romantismul acestei bijuterii literare de pension.

Fragment din roman

 

Dar iată că în gara asta mică — cineva— o fată — desluşesc eu — vine cu paşi grăbiţi către peron. Sună de plecare şi fata începe să alerge, dar mai e până să ajungă trenul. Nu, n-aş vrea să rămână fata tristă pe peron, urmărind cu ochii un tren care se rupe din gară. Haide mai repede, o îmbii eu în gând, haide încă puţin şi ajungi! Trenul se urneşte din loc cu mişcări greoaie, dar ar mai avea fata timp să-l prindă, dacă ar şti să fugă mai bine. Urmăresc fuga fetei cu interesul cu care văd la cinematograf un film cu gangsteri şi când simpatia mea e fulgerător cucerită de către tânărul detectiv, ameninţat să-şi piardă viaţa, pentru că îşi aprinde o ţigară, tocmai în acele clipe în care ar putea să se salveze. Şi atunci îmi vine să strig din locul meu: haide, haide, grăbeşte-te odată! Dar ca la cinematograf, în ultimul moment, când cu respiraţia oprită aştept să se întâmple catastrofa observi că era hotărît să se sfârşească bine. Fata a prins trenul în clipa când se pregătea să-şi iuţească mersul. Un hamal sprinten, aproape a azvârlit geamantanul după ea. Am o singură părere de rău: Fata s’a urcat într’un vagon de clasa IlI-a. Păcat!

(…)

Ediția 2017

Ediția 2017

Mă strecor printre oamenii strânşi ciucure pe culoarul vagonului de clasa II-a, trec peste tampoane în timpul mersului — dacă ar şti Ţuluc! — şi ajung în clasa III-a. Caut fata. Aci nu e — nici aci nu e — s-o fi dat jos! Nu sunt tristă — drumul m-a desmorţit şi mi s-a făcut dor chiar de plictiseala din compartimentul meu. Şi de Ţuluc. Dar uite fata. Stă pe o bancă, cuminte, cum stau şcolăriţele cuminţi la şcoală — citeşte o carte şi nici nu ridică ochii.

— Biletele vă rog! Un conductor cu şapcă roşie, cu geantă, cu cleşte, cu un aer profesional şi cu o mare conştiinţă a misiunii lui pe pământ, cere biletele. O slujnică scoate un bilet dintr’un desag din care apare o pâine ruptă, cu miezul scobit. Un soldat scoate din nişte buzunare pe care le bănuieşti fără fund, o foaie de drum.

— Biletele, vă rog! De data asta mie mi se adresează !

— Domnule, biletul se află la tatăl meu — într’un compartiment de clasa I-a.

Conductorul are aerul că nici nu a dat vreo importanţă răspunsului meu, într-atât i s-a părut de improvizat, căci stăruie — cu un ton mai sus: „Biletele, vă rog!” Eu repet sacadat: ‘„Biletul e la tatăl meu. Ai înţeles acum, domnule conductor ? Mergi cu mine şi-ţi dau biletul !”

Conductorul se hotărăşte să spună un „bine” sec şi continuă cu şi mai multă demnitate exercitarea profesiunii lui. Spune „mulţumesc” doar din vârful buzelor, când i se întinde un bilet, încruntă sprincenele şi e de o atenţie plină de gravitate când se uită la fotografiile de pe carnetele de drum — priveşte posesorii cu suspiciune şi restitue carnetele, păstrând totuşi nesiguranţa dacă a fost sau nu înşelat.

Conductorul ajunge acum în dreptul fetei: „Biletele, vă rog!” Fata lasă cartea din mâini fără nici o grabă şi caută biletul în geantă: Scoate o oglinjoară, o batistă, un creion, o mică agendă, le scutură pe rând, dar biletul nu-l găseşte.

Conductorul îşi înfundă şapca mai bine pe cap, trăgând o de cozoroc şi tuşeşte în semn de nerăbdare.

Fata se scoală şi caută în buzunarele pardesiului, cu deamănuntul şi de câteva ori, dar nici acolo, biletul nu e!

Conductorul îşi pierde răbdarea: „Biletul vă rog!”

— Adineauri l-am avut — spune fata şi mă surprinde plăcut glasul ei — e mai tânăr chiar decât ea. — L-a văzut şi domnul — şi fata arată spre un vlăjgan care se uită cu nişte ochi lipsiţi de privire. — Nu l-ai văzut şi Dumneata? —se roagă fata. Băiatul dă din umeri.

Conductorul o măsoară inchizitorial din cap până în picioare şi glăsueşte ca şi când şi-ar da verdictul, într-un proces de crimă pasională : „Domnişoară, plăteşti amendă !”

Fata tace.

— Plăteşti amendă, sau cobori la prima staţie !

Fata — cu o resemnare imediată — se pre­găteşte să-şi strângă lucrurile.

Chem conductorul şi-i vorbesc cu o auto­ritate, pe care nici nu mi-o recunosc: „Iei D-ta, bagajul domnişoarei şi vii după mine!” Fata nu are decât o clipă de nedumerire — care durează până când eu îi spun: „Vino, te rog, cu mine”. Fata nu mă priveşte ca la cinematograf, cu nişte ochi care ar vrea să spună: Este ade­vărat, este cu putinţă ? Nimic din toate astea. O simplă privire caldă.

Eu merg înainte, fata la câţiva paşi şi con­ductorul în urmă, devenit subit — prin nu ştiu ce miracol — un om foarte cumsecade, care nu mai protestează şi nu se mai supără. Când ajungem în vagonul de clasa I-a, o iau de mână pe fată şi-i spun: Mergem la tatăl meu.

Îl găsesc pe Ţuluc neliniştit dar nu-i dau timp să mă întrebe prea multe; îl trag de o parte şi-i spun : Ţuluc plăteşte tu, fata asta şi-a pierdut biletul, şi vrea s’o dea jos! Ţuluc se înţelege repede cu conductorul care din ce în ce mai binevoitor, urcă gea­mantanul fetei în plasă.

— Crede-mă, spune ea — peste câteva clipe, aveam biletul. Nu ştiu cum l-am putut pierde!

— Mănâncă nişte bomboane, domnişoară — spune Ţuluc — o să-ţi treacă necazul.

Eu îi cer cartea — e o carte de franceză de clasa Vl-a pe care stă scris un nume: Luiza Christu. Răsfoesc cartea şi dintre pagini cade biletul.

— Biletul! exclamă fata.

Abia acum e prilej de râs şi de destindere pentru toţi.

— A dumitale e cartea ? — o întreb eu.

— A mea!

— Eşti în clasa Vl-a, Luiza Christu?

— Sunt corijentă la franceză, şi dacă trec, sunt într’a şaptea. Dumneata?

— Eu sunt într’a şaptea! Şi mă cheamă Dudu.

— Dudu ! De fapt Denisa — dar Denisa rămâne un nume pentru catalog şi pentru mătuşile pe care le vizitez numai în împrejurări excepţionale. Şi pe Ţuluc îl cheamă Camil Gore şi e avocat. Ţuluc confirmă, înclinându-se în faţa Luizei, şi oferindu-i iar bomboane.

Pentru a cumpara cartea click aici

Comments are closed here.