Jocul „De-a ce ar fi”

Astă seară o să vă spun o poveste cu un copil care a vrut să facă minuni. Era singur în odaie, aşezat pe covorul verde de pluş, ca o pajişte, şi urmărea cu ochii lui rotunzi, cotiturile şi smuciturile unui trenuleţ cu vagoane roşii, pe şinele subţirele, îmbinate cap la cap, de mâinile lui. Şuera din când în când în locul locomotivei mute, şi când trenul se oprea brusc în loc, striga îngroşindu-şi vocea, numele unei staţii din cele câteva pe care le cunoştea. Dar curând jocul l-a obosit şi a vrut altceva: a călătorit pe lebăda de cauciuc, a scos soldaţii din cutie, i-a împărţit în două tabere şi i-a pus să se bată, a răsfoit apoi o carte cu poze şi când nu i-a mai rămas nimic de făcut, şi-a adus aminte că într-o seară, stând lungit pe canapeaua din sufragerie, a petrecut singur foarte bine, jucându-se «de-a ce ar fi ». Ce ar fi dacă eu aş fi acum căpitanul unui vas care ar trece oceanul? Şi băiatul închidea ochii, se vedea îmbrăcat în haine de marinar, umblând puţin încruntat pe punte şi dând ordine pe care ceilalţi marinari le ascultau orbeşte. Ce ar fi dacă canapeaua ar începe să umble prin odaie, dacă ar coborî cu el scările, dacă ar ajunge în stradă şi de acolo, s-ar înălţa deodată în văzduh şi l-ar purta printre nori, prin soare, prin lună, noaptea printre stele şi dimineaţa l-ar duce acasă şi nimeni, dar nimeni, n-ar şti niciodată nimic despre toate călătoriile lor: a lui şi a canapelei.

Băiatul se lungi repede pe pat şi începu jocul. Dar acum, acum vroia altceva. Ar fi vrut să facă minuni. Ar fi vrut să spună lebedei de cauciuc: fii lebădă adevărată şi ea să înceapă îndată, fără şovăială,să plutească pe covorul din odaie, prefăcut în lac. Ar fi vrut să spună calului de lemn şchiop de două picioare, urcat în pod încă din vara trecută, să necheze puternic, să-şi scuture coama, şi însdrăvenit, să sară pe fereastră drept lângă jeţul lui! — « Stăpâne, te voi duce mai repede decât vântul şi decât gândul, unde porunceşti tu ».

Ar fi vrut apoi să atingă cu un singur deget, fotoliul mare de lângă sobă şi să înceapă să joace, să facă tumba, chiar să cânte. Să strige: Prăjituri! Şi fără ca nimeni să deschidă uşa, sau fereastra, să apară pe măsuţă, tot felul de prăjituri din care să-şi aleagă el pe cea mai bună.

Băiatul acela nu ştia însă, că în fiecare zi, este o singură clipă pentru fiecare om, când orice gând i se îndeplineşte. Dacă oamenii ar şti când vine clipa aceea, dacă ar avea cum s-o deosebească decelelalte, şi-ar dori tot ce le-ar trece prin minte, n-ar fi de loc bine de ei, pentru că cele mai multe dintre dorinţele oamenilor le aduc tot lor, nefericire, nu fericire.

Gândiţi-vă ce uşor şi-ar putea face rău oamenii, unii altora. Ar fi destul o neînţelegere, o ceartă, care să le întunece pentru o clipă mintea şi tocmai în clipa aceea, să li se poată îndeplini orice dorinţă: un gând duşmănos, răzbunător, să se prefacă imediat în faptă, şi gândeşte-te tu, copilule, că la orele cinci şi trei zeci şi cinci de minute şi o secundă, poţi să spui: « vreau să fiu om mare »,deodată să nu te mai recunoşti: să fii altul, să nu mai fii cu mămica, pentrucă mama ta care are un băieţel în clasa a doua primară, nu poate fi mama unui domn, mare cât tăticu. Ce te-ai face tu? Ai aştepta să vie ziua următoare, ai aştepta să fie iar cinci şi treizeci şi cinci de minute şi o secundă, ca să ceri să te faci iar mic, cum erai înainte, dar nu s-ar mai putea, o dorinţă îndeplinită nu se mai poate schimba, rămâne aşa, pentru toată viaţa.

Şi ar trebui să ceri altceva şi tot cei ai cere nu te-ar mai mulţumi niciodată. Dar noroc că oamenii nu ştiu nici că în cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile întregi, este o clipa în care ei sunt stăpâni pe toată lumea şi au o putere mare, aproape cât a lui Dumnezeu şi nici nu ştiu care este clipa aceea. Ţie nu ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să ţi se facă dor deodată, de un prieten: ca din pământ, îl vezi răsărind înaintea ta! Te bucuri! Îi spui că te-ai gândit la el şi nu ştii că l-ai dorit tocmai în clipa în care puteai cere orice!

Ţi-e sete şi ţi-e lene să te ridici din pat: se deschide uşa şi vine mama ta cu apă. Te întreabă: Nu vrei şi o dulceaţă? Şi tu te miri că ţi-a ghicit atât de bine gândurile!

Dar voi abia aşteptaţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu băiatul care vroia să facă minuni. Aş vrea, îşi spunea el, să mi se întâmple tot ce doresc. Şi cum stătea el lungit pe pat, văzu în mijlocul odăii un lac şi pe lac o lebădă, apoi se deschise fereastra şi dintr-un singur salt, fu lângă el un cal adevărat care avea însă, ca şi calul, de lemn din pod, coada arsă puţin în vârf. Fotoliul juca şi cânta, din rama lată de bronz coborî fata îmbrăcată în rochie lungă de mătase violet şi făcându-şi vânt cu evantaiul ca în portret, trecu surâzătoare prin faţa băiatului, aşa cum îşi dorise el.

Nu avea timp să se mire, să se bucure, nici măcar să se mişte, pentrucă mereu, mereu, vroia altceva: să crească pomi în odaie, să sboare păsări, să-l revadă pe bunicu — care murise doar în toamna trecută — să se prefacă mic, cu rochie, să aibă un automobil ca băiatul profesorului de la etajul de sus, să coboare din trenuleţul mecanic, zeci de călători, să şiuere locomotiva, să cânte trompeta strivită, să curgă sirop de smeură din robinetul din perete.Totul se petrecea uluitor de repede şi băiatul nu se mai sătura cerând mereu câte altceva.

Cineva bătu la uşă: era fetiţa servitoarei care venea să-l întrebe dacă să-i aducă laptele cald sau rece. Băiatul se uită urît la ea: încă nu uitase că de dimineaţă îl pârîse bunicii că a vărsat laptele în canal, laptele pe care trebuia să-l bea ca să crească mare şi voinic, aşa cum îi făgăduise mamei lui.

Fetiţa nu vedea nimic din toate minunăţiile din odaie şi păşi pe lac, cum ar fi păşit peste covor, trecu nestingherită printre călătorii aceia coborîţi din tren, nu auzi locomotiva, nu văzu calul, pomii, lebăda, nimic, nimic.

— Am s-o pedepsesc, îşi spuse băiatul, pentru că m-a pârît de dimineaţă. Şi spuse: Să rămâi încremenită pe loc. Să nu te nici poţi urni, să nu mai poţi mişca mâinile, picioarele, pleoapele, limba în gură. Să fii ca de piatră, ca piatra, ca piticul de piatră din grădină.

Dar fata zâmbea şi se apropia de el.

— Să fie cald, sau rece, laptele?

Băiatul mai spuse o dată în gând dorinţa, dar fata umbla prin odaie: se aplecase şi punea în cutie soldaţii de plumb… Dispăruse şi lacul şi lebăda: era iar o lebădă de cauciuc şi totul în odaie era iar ca înainte.

Ştiţi, pentrucă băiatul a dorit să i se întâmple ceva rău fetiţei, a pierdut îndată, cât ai clipi din ochi, puterea de a înfăptui minuni…Şi n-a mai redobândit-o niciodată. Dar când nu-i mai plăcea tot ce vedea în jurul lui, se juca «de-a ce ar fi? ».

Jocul acela, în care se putea închipui orice: marinar, şef de trib, scamator, miliardar, mecanic, cofetar, soldat, pom, cal, elefant, lebădă… Tot, tot ce-i trecea prin minte!

de Sidonia Dragusanu
Moata
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945