Judecata

Sus de tot, pe creştetul unui munte înalt, s-au întâlnit în zorii unei dimineţi de sfârşit de vară, pe o cărare îngustă, atât de îngustă încât niciun om nu cuteza să-şi poarte paşii pe acolo şi cu mare teamă o făceau vieţuitoarele, două căprioare: una mai tânără şi alta bătrână. Căprioara cea bătrână vroia să coboare pe o parte muntele, să ajungă într-un loc unde o aşteptau trei prietene cu care trebuia să încheie un negoţ; cea tânără vroia să ajungă coborînd pe cealaltă parte a muntelui, la izvorul din vale, să ia apă proaspătă pentru puiul ei bolnav.

S-au întâlnit faţă în faţă: era cu neputinţă să se dea însă de oparte şi s-o lase pe cealaltă să treacă fără să cadă în prăpastie. Una din ele trebuia să se întoarcă din drum, s-o ia înapoi, pe unde avenit.

— Lasă-mă să trec eu întâi, a spus căprioara cea bătrână. Aşa se cuvine: cei tineri să respecte pe cei mai în vârstă. Şi apoi, am de încheiat un negoţ, sunt aşteptată. Dacă nu ajung la timp, voi avea de suferit o mare pagubă. Haide, întoarce-te din drum, te vei duce la izvor mai târziu.

— Este nedrept să-mi ceri să-ţi respect vârsta ta şi să-mi pese de negoţul tău, când mi-e puiul bolnav. Se perpeleşte de sete sărăcuţul, abia mă aşteaptă! Haide, lasă-mă să trec!

— Eu voi trece întâi!

— Ba eu!

— Ba eu!

— Ba eu!

— Eşti rea şi încăpăţânată, spuse în cele din urmă, căprioara cea bătrână.

— Este mai bine să nu afli ce gândesc eu despre tine, răspunse cea tânără!

— Obraznico!

— Vezi, te-ai repezit să mă loveşti şi era cât p-aci să cazi în prăpastie, râse răutăcios căprioara cu puiul bolnav.

— Văd că nu ne putem înţelege singure: ei bine, dacă asta ţi-e dorinţa, dacă asta ţi-e gândul ascuns, vom merge la judecată.

— Da, foarte bine. Să întrebăm judecătorii de partea căreia dintre noi două, stă dreptatea. Tu, rămâi pe loc şi aşteaptă-mă: eu mă voi duce la judecată şi îţi jur că voi povesti totul, aşa cum s-a întâmplat şi îţi jur că voi aduce neschimbat, răspunsul judecătorilor.

— Te aştept, răspunse căprioara pe care o aştepta în vale, alte trei prietene, să încheie un negoţ.

Căprioara cea tânără se întoarse pe unde a venit, coti la stânga, în faţa unui brad, urcă pe altă cărare, merse şi iar merse, până ajunse la sfatul animalelor.

Regele, un cerb frumos cu coarne mari şi puternice, era înconjurat de alţi şapte cerbi, miniştrii lui.

Căprioara cea tânără făcu o plecăciune şi îşi spuse pe nerăsuflate păsul.

— Miniştrii mei sunt rugaţi să se gândească bine şi să spună apoi pe rând, care dintre cele două căprioare, trebuia să o lase pe cealaltă să treacă întâi, vorbi regele.

Cel dintâi răspunse ministrul Respectului:

— Măria Ta, fără îndoială că dreptatea este de partea căprioarei mai vârstnice. Cea tânără, cer să fie pedepsită pentru că a călcat legea respectului care spune că cei tineri datorează respect celor bătrâni.

— Măria Ta, să i se dea o pedeapsă mare, căprioarei celei tinere, spuse sever ministrul Negoţului, pentru că din pricina încăpăţânării ei şi a relei ei voinţe, căprioara cea bătrână nu a putut ajunge la timp să-şi încheie negoţul. Ce poate fi mai important ca un negoţ?!

— Sfatul animalelor” judecă cine a avut dreptate: căprioara cea tânără, sau cea bătrână.

— Sănătatea, răspunse ministrul Sănătăţii: Rog pe Măria Ta s-o pedepsească pe căprioara cea bătrână care a împiedecat pe cea tânără să ia apă proaspătă de la izvor, pentru puiul ei bolnav.

— Cele două căprioare trebuiau să-şi facă dreptate prin luptă, răspunse ministrul Războiului. Cea mai puternică ar fi răpus pe cea slabă.

— Şi ar fi căzut amândouă în prăpastie, răspunse zeflemitor, ministrul Păcii…

— Să fie amândouă pedepsite, spuse ministrul Bunătăţii pentru că amândouă au dat dovadă de răutate.

— Ba, cea tânără spuse ministrul Respectului.

— Da, da, cea tânără bolborosi înfuriat ministrul Negoţului.

— Tăcere! Tăcere! porunci regele. V-am adunat aici să faceţi altora dreptate, nu să vă încăieraţi voi între voi. Apoi, se întoarse către singurul dintre miniştri, care nu-şi spusese cuvântul:

— Eu, răspunse cel întrebat, eu, ca ministru al înţelepciunii, cred că dintre toate judecăţile auzite, singura mai bună, este judecata ministrului Bunătăţii. Dar, judecata bună trebue să fie şi dreaptă şi înţeleaptă! Şi iată ce trebuiau să facă cele două căprioare:Una dintre ele, să se întindă pe spate, pe cărarea cea îngustă, cealaltă să păşească cu grijă peste trupul ei. În felul acesta, fiecare şi-ar fi putut urma drumul!

Regele îl decoră pe ministrul înţelepciunii, căprioara cea tânără mulţumi şi plecă grăbită să ducă şi celeilalte răspunsul. Când ajunse pe cărarea din creştetul muntelui, soarele apunea.

— Acum e prea târziu, am pierdut negoţul, prietenele melede sigur că au plecat de mult, spuse cea care aşteptase. Noaptebună! Şi se întoarse pe unde a venit. Căprioara cea tânără coborî repede la izvor.

Dar când ajunse cu apa la puiul ei, îl găsi leşinat de sete.

de Sidonia Dragusanu
Moata
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945