Scris de pe / 0 Comentarii

 

Editia 2018

Jurnalul Aurorei Serafim” este cel de-al treilea roman al Sidoniei Drăgușanu, publicat în 1957. Este călătoria solitară spre independență a unei femei scăpată dintr-o relație abuzivă cu un bărbat dominant. Aurora reușește să depășească traumele emoționale lucrând cu copiii într-o grădiniță și dăruindu-se lor. Deși se teme să iubească din nou, dragostea o surprinde și o vindecă.

Coperta ediției 1957

Coperta ediției 1957

Acțiunea se petrece în primii ani ai comunismului românesc și are personaje foarte bine conturate pentru sublinierea luptei dintre bine și rău: Aurora este bună, dreaptă și nefericită; Lavinia e o vampă în căutarea veșnică a bărbatului pe care să-l exploateze; inginerul Runcan este tatăl văduv care încearcă să-și crească gemenii năzdrăvani fără să le arate imensa iubire pe care le-o poartă; doctorul Horia iubește copiii și dreptatea; gestionarul Neacșu a fost un om bun, dar s-a pierdut cu firea pe parcurs. Povestea lor e scrisă în stilul inconfundabil al Sidoniei Drăgușanu în care marile frământări sufletești se ascund în spatele micilor înțepături ironice. Sidonia reușește să te țină în suspans până la final, făcând să pară că nici măcar Aurora nu va ști cu care dintre cei doi bărbați buni și frumoși va rămâne: doctorul sau inginerul.

Este singurul roman al Sidoniei Drăgușanu care a fost ecranizat. În 1987 regizorul Mihai Constantinescu a turnat personajele Sidoniei în jocul minunat al actorilor: Ioana Crăciunescu, Gheorghe Dinică, Emil Hossu, în filmul „Să-ți vorbesc despre mine”.

 

Fragment de roman

Când mă îndreptam spre staţia de tramvai, ieri, nu se-ntunecase bine încă, m-am auzit strigată familiar: Aurora! Aurora! – de pe undeva din apropiere, de-un glas bărbătesc care-mi suna cunoscut. Căutând cu ochii în jurul meu l-am văzut pe inginerul Runcan într-o curte, cu paltonul lui cafeniu aruncat pe umeri. Stătea în picioare în fata porţii scunde din reţea de fier – ca şi întreg gardul care înconjoară casa – şi mă chema impacientat spre el, cu un semn al mâinii. Nu ştiusem până atunci că locuieşte pe strada paralelă cu cea a căminului. M-am apropiat.

– Încotro, tovarăşă educatoare? (cu intonaţia puţin teatrală şi galant-malițioasă).

– Cu voia dumneavoastră, mă duceam spre casă, tovarăşe inginer!

– Hai, intră puţin!

A deschis poarta, m-a tras de mână şi m-a aşezat aproape cu forţa pe o bancă de lemn umedă, puţin strâmbă, cu vopseaua verde, scorojită. În dreapta mea erau cele câteva trepte late, tocite, care urcau spre o marchiză bătrânească, cu geamuri înalte, albastre. Ferestrele casei – vagon – dădeau toate spre curte. De o parte şi de alta a scării de la intrare străjuia, ridicol în solemnitatea lui, câte un pitic de piatră cu barba până la pământ.

Runcan şi-a făcut loc lângă mine pe bancă. Cu o mână a împins mai departe fularul lui portocaliu şi o pungă de piele cu tutun de pipă.

– E plăcut azi, nu e frig… Am ieşit şi eu „la poartă” ca un bătrân pensionar, să mă mai uit la oamenii de pe stradă…

Vorbea glumeţ, dar cu o uşoară melancolie. Brusc s-a ridicat în picioare şi a început să strige: Noni, Duțu! La o fereastră au apărut în aceeaşi clipă două capete – la prima vedere identice: breton auriu retezat scurt pe frunte, ochi aurii prelungi, buze cărnoase rotunde. Nasurile scurte, turtite de geam.

– Veniți s-o cunoaşteţi pe tovarăşa Aurora de la cămin.

Băieţelul din dreapta a schimbat o privire rapidă cu cel din stânga şi în clipa următoare cele două capete dispăruseră de la fereastră. Inginerul se uita nerăbdător spre uşa de la intrare. După câteva clipe a strigat nervos:

– Ei, ce naiba faceţi, nu veniți odată?

Din casă nici un răspuns.

– Bănuiam eu că aşa o să se întâmple – a spus Runcan – neaşteptat de calm şi chiar parcă puţin satisfăcut.

S-a reaşezat lângă mine şi şi-a îndesat pipa cu tutun. Îmi dădea explicaţii:

– Refuză să te cunoască! E clar! Sunt convins că opoziția vine în primul rând din partea lui Noni… Duțu nu e decât – aşa cum ţi-am mai spus, mi se pare – o litografie fidelă şi servilă a fratelui său…

În timp ce-mi vorbea mi-am aruncat din nou privirea spre fereastră. Cele două nasuri erau iar lipite de geam. Ochii mari, aurii, pândeau atent, cercetător, dar când s-au întâlnit cu ai mei au clipit scurt şi au pierit fulgerător, la fel ca prima dată.

Scăzuse lumina zilei şi mă prinsese frigul, stând nemişcată pe bancă. M-am ridicat să plec.

– Te rog, insist să mai rămâi!… (aproape poruncitor) Trebuie să-mi cunoşti băieţii! Hai în casă!

Am încreţit fruntea. I-a venit, nu ştiu de ce, să râdă. Poate de expresia contrariată sau stupidă a feței mele. Reuşeşte câteodată omul ăsta să mă facă să mă simt caraghioasă, deplasată. Şi-a adunat de pe bancă fularul, punga de piele, apoi zâmbind m-a luat de braţ și a urcat cu mine scara, trăgându-mă uşor, dar foarte hotărât, după el.

Noni şi Duțu stătuseră probabil până atunci la pândă, îndărătul unei perdele. Când am intrat în casă nu i-am mai găsit. Tatăl lor i-a căutat şi în celelalte încăperi.

– S-au ascuns! În semn de protest că te-am invitat în casă. Dar îi găsesc eu şi le-arăt eu lor! Sunt sigur că s-au refugiat fie în pod, fie în pivniţă.

Era gata să plece în cercetare – deloc mânios, ba chiar mai degrabă cucerit de joc – când l-am oprit:

– Nu vrei să încerci o experienţă, tovarăşe Runcan? Băieţii dumitale se cred în clipa asta foarte interesanţi, tocmai pentru că te străduieşti să descoperi unde s-au ascuns! Dar te asigur, de îndată ce vei înceta să-i mai cauţi, vor fi destul de intrigaţi că nu li se mai acordă atenţia pe care au mizat. Vor veni singuri aici, nechemaţi de nimeni. E o reacţie tipic copilărească, pe care se poate sconta sută la sută.

A stat o clipă nehotărât. Mi-a răspuns râzând încet:

– Mă amuz anticipat de eşecul experienţei. Dar, tovarăşă educatoare, te ascult supus, numai ca să-ţi dovedesc că nu sunt un încăpăţânat şi nici măcar aprioric ostil metodelor dumitale pedagogice. Dar de ce nu-ţi scoţi paltonul?

Mi-a luat geanta din mână, a pus-o pe o consolă, mi-a atârnat haina de cuierul din marchiză. Camera în care ne aflam era un hol rotund cu o uşă în dreapta şi cu una în stânga, în afară de cea prin care se intra din marchiză. Mobila veche din stejar masiv negru, o masă în mijloc, şase scaune tapisate cu catifea verde – destul de roasă – un bufet cu coloane înguste, răsucite ca un prosop stors şi cu anaglife în ele, aşezat în rând cu consola. Lângă uşa din dreapta, o oglindă mare veneţiană, iar de o parte şi alta a ei – două fotolii mici şi drepte ca nişte cutii. Pe perete, tablouri multe, unele de artă, printre care o pânză de Petraşcu înfăţişând un interior în care lucrurile, cu patina vremii, aşezate într-o ordine de neclintit – aceeaşi din totdeauna şi pentru totdeauna – vorbesc despre o viaţă, aceeaşi în fiecare zi. Şi mâna femeii aşezată pe clanţă – închizând uşa – şi pasul ei înaintând pe covor evocă monotonia unei biografii cu repetarea aceloraşi gesturi, în acelaşi univers în care se scurg egal, la fel, zilele şi anii.

Runcan a scos din bufet o cutie de sardele, a deschis-o repede, cu îndemânare, a răsturnat-o întreagă într-o farfurie. A tăiat pâine, a adus o sticlă cu vin şi două pahare. Se mişca agil, elastic.

– Frau Lotte m-a lăsat azi să mă gospodăresc singur. l-au venit nişte rubedenii de pe la Sibiu…

În timp ce-mi vorbea, se aşezase într-un genunchi în faţa sobei gălbui de teracotă şi, pe bulgării mari de jar, a încrucişat câteva lemne, potrivindu-le cu mâna. Fluiera vesel, stând cu spatele la mine. Aveam impresia că uitase cu totul de prezența mea. Dar, neaşteptat, s-a ridicat brusc în picioare și a turnat vinul în pahare:

– Pentru succesul metodelor dumitale pedagogice! Zâmbea ironic, bând încet, măsurat, vinul tare cu gust amărui.

În clipa aceea, în odaia de alături s-a auzit prin uşa întredeschisă zgomot de paşi şi glasuri vorbind în şoaptă.

– Ati apărut, stimabililor? a ciocnit paharul de al meu. Ai avut dreptate, tovarăşă educatoare! S-au plictisit şi au apărut singuri. Dar aici, în odaia asta, cât timp te afli dumneata, aici nu vor veni! De asta sunt absolut sigur!

– Mai ales dacă o spuneţi atât de tare s-o audă şi ei şi încă cu admiraţie, ca să-i stimulaţi!

Runcan a închis trântind cu zgomot uşa care dădea în camera băieţilor. M-a întrebat râzând:

– Acum e bine?

Şi-a tras un scaun lângă al meu. Îmi vorbea încet:

– Aş vrea să-ți fac o propunere, dar tare mă tem să nu mă înţelegi cumva greşit…

O mică alarmă s-a dat în mine: oare ce-o să-mi spună? Ce caut în casa lui?

– Nu ştiu cum aş face – a continuat el – să te asigur că nu e nimic dubios, nimic cu dedesubt, în ceea ce vreau să-ti propun… Dar de ce nu mai bei puţin vin? Nu-ți place?

– Ba da… Mi-am mai muiat o dată buzele în pahar.

– E comic! a izbucnit el cu o singură serpentină de râs scurt. S-ar zice că mă intimidezi!

Şi cu o hotărâre precipitată şi cu un ton sec:

– Ar fi foarte simplu în fond, ceea ce vreau să-ti spun… nimic jenant pentru mine şi nimic jignitor pentru dumneata: fosta cameră a Margaretei – e vecină cu a băieţilor – a rămas goală. Cine ştie pe cine o să-mi aducă în ea! N-ai vrea să te muţi dumneata? E confortabilă, are intrare complet separată prin culoarul din fund… Vreau să precizez că nu mă gândesc să-ţi creez obligaţii de nici un fel faţă de această casă. Vei fi o locatară, ca oricare alta, complet independentă – cu deosebirea că împrietenindu-te, poate – zic poate şi am toate dubiile! – cu copiii mei, îi vei putea convinge să vină la cămin. E singura socoteală pe care mi-o fac. Singurul interes la care reflectez şi pe care, cum vezi, ţi-l declar deschis.

Eram foarte încurcată. Dar mi-am spus că trebuie să răspund atât de categoric încât să nu mai fie posibilă nici o revenire asupra acestui subiect:

– Îţi mulţumesc, tovarăşe Runcan, dar eu am o locuinţă în care mă simt foarte bine! N-am nici un motiv să o schimb!

– Sper însă că nu te-ai supărat.

– Deloc. Poţi fi foarte liniştit.

Se indispusese. Şezând, îşi juca nervos piciorul stâng adus peste celălalt. După o tăcere, mi-a spus neaşteptat:

– Ar trebui, poate totuşi, să mă hotărăsc… Pentru ei! Pentru mine ar fi un supliciu… mi-aş face o imensă violenţă! Ar fi un efort penibil, dureros, chiar şi cel al salvării aparenţelor… înţelegi? În totala mea lipsă de disponibilitate sufletească…

Intuisem mai mult decât înţelesesem. Şi eram mişcată şi tulburată în faţa acestei confesiuni. Mă simţeam cu totul ieşită din cauză şi echivocul era complet risipit. Am putut să-i răspund nestânjenită, prieteneşte:

– Totuşi, pentru copiii dumitale… dar chiar şi pentru dumneata, ar trebui să-ţi refaci viaţa.

– Să-mi refac viaţa!

S-a încruntat sever şi cuvintele mele, repetate de el, mi-au sunat grosolan.

– Asta nu se poate – cel puţin pe un anumit plan… al meu, foarte intim, foarte personal. Sunt nărăvit de exigența maximă a unei unităţi de măsură unice: am cunoscut fericirea, înţelegi? Şi refuz orice alt termen de comparaţie! Nu sunt nici romantic, nici exaltat, nici bolnav de amintiri! Dar le am pe toate în mine. Toate amintirile întregi, neputrezite. Ele fac un baraj de netrecut. Femeia pe care am avut-o eu nu va putea fi niciodată înlocuită, de nici o alta. Înţelegi? Şi a trebuit să moară stupid, pe un pat de maternitate!

Se uita la mine rău, ca şi când şi eu, laolaltă cu întreg universul, aş fi fost de vină. Aveam în fața mea alt om decât cel ştiut. Ochii cenuşii, mongoloizi, mereu ironici, erau acoperiţi pe trei sferturi de pleoapele lungi, lăsate grele, peste o tristeţe gravă. Obrajii supți, cu pomeţii ridicaţi, păreau mai înguşti şi gura mai amară, cu pipa spânzurând, ca un zâmbet obosit. Deodată a ridicat privirea – limpezită într-o secundă – şi, stăpân pe glas, a spus:

– Vreau să-ti arăt ceva!

A trecut repede în odaia din stânga de unde s-a întors în mână cu o carte mică legată în piele. Mi-a citit titlul: „Les muses françaises”. Mi-a întins-o, deschisă la portretul unei femei de-o rară şi îngerească frumuseţe: ovalul perfect al feței, graţios şi pur, ochii mari şi candizi, gura subtilă, fluidă parcă, fruntea diafană, încet şi lin arcuită, peste care cădeau moi, zulufii uşori ai pieptănăturii înalte, de epocă.

– Delphine Gay – Madame de Girardin – muza romantismului, cum i se spunea în saloanele Restauraţiei… Poetă, romancieră, autoare de piese de teatru, printre care şi „La joie fait peur[1]”! – mă informa el, monoton, didactic aproape.

Nu înţelegeam de ce adusese cartea, de ce îmi dăduse să privesc portretul doamnei de Girardin. Tăceam nedumerită.

– O asemănare… cumplită, halucinantă, cu Dalli, a exclamat el… Uite aşa era ea: ca această Delphine Gay… aceleaşi trăsături, acelaşi aer, nepământesc, aceeaşi privire neprihănită.

În sfârşit înţelesesem.

– Aş vrea să văd şi o fotografie a… (nu ştiam cum să spun… a fostei dumitale soţii… a mamei copiilor…)

– A lui Dalli? A surâs: Nu există în toată casa decât una singură şi aceea încuiată în scrinul Margaretei. Ţi se pare curios, nu, că n-am păstrat decât o singură fotografie? Dalliei nu-i plăcea să se fotografieze. Din superstiţie! N-a acceptat nici să i se facă portretul. Spunea – ciudat! – că ar fi ca şi când i s-ar lua o mască mortuară.

Stătea în picioare, rezemat de sobă, cu braţele întinse în lături, şi privea nu se ştie unde cu ochii ridicaţi în sus. Pe urmă deodată s-a uitat lung la mine, puţin surprins de parcă în clipa aceea şi-ar fi adus aminte că sunt acolo, a părăsit brusc locul de lângă sobă şi mi-a spus încet:

– Eu n-am vrut să le vorbesc copiilor despre mama lor. Am socotit că aşa e mai bine. Niciodată nu le-am spus: mama voastră a murit. N-am ţinut în casă – afară de cea din scrin – nicio fotografie, tocmai – înţelegi? – ca să nu mă întrebe ei: Cine e? N-am vrut să le întreţin mistic, artificial, nesănătos, cultul unei noţiuni abstracte pentru ei. Ei ştiau atât: că nu au mamă. De ce, cum, nu s-au interesat, nici nu le-a venit în minte să întrebe. Au crezut pesemne firesc să fie aşa. Până într-o zi când femeia de serviciu pe care o aveam – asta s-a întâmplat cam acum un an – a primit o scrisoare de la ai ei, de la ţară, prin care era anunţată că îi murise mama. Băieţii mei au văzut-o jelind, i-au pus întrebări şi au aflat. În aceeaşi zi, Noni m-a luat din scurt: „Ascultă, tată, toate mamele mor?” Am răspuns destul de încurcat: Unele mor, altele nu… „Mama noastră a fost unele sau altele?” Nici unele, nici altele – am încheiat eu – ca să pun punct. Întrebarea mă răsturnase. Bineînţeles, nu s-au mulţumit cu răspunsul meu, era de altfel şi destul de în doi peri, trebuie să recunosc – şi s-au adresat Margaretei. Nici ea – instruită de mine – nu le vorbise până atunci niciodată nimic despre Dalli. Luată însă de data asta foarte repede şi foarte direct de Noni, secondat de Duțu, se înţelege, a sfârşit prin a le spune adevărul. Imensă greşeală, urmată de o a doua de-a dreptul grosolană: imaginează-ţi, a scos din scrin fotografia – acea unică fotografie – şi le-a arătat-o. Au privit-o nu numai cu interes, dar şi cu emoţie, te rog să mă crezi. Au urmat întrebări pe care mi le-au pus şi mie şi Margaretei şi femeii de serviciu. Au întrebat de pildă „ce e moartea?”. „Ce face un om după ce a murit? Unde se duce?” Poftim de răspunde la toate astea, stimată tovarăşă educatoare! Eu unul, mărturisesc, nu m-am priceput cum să mă descurc. Am refuzat pur şi simplu să le dau vreo explicaţie, socotind că oricare din ele – metafizică, idealistă, realistă, materialistă – ar fi fost deopotrivă de tulburătoare pentru sensibilitatea lor.

– Nu te lăsa înşelată – a adăugat Runcan – de tonul detaşat cu care vorbesc acum despre aceste lucruri. La vremea lor ele au constituit pentru mine adevărate probleme şi nici astăzi nu le consider rezolvate. Poate mă vei putea ajuta. Tot ceea ce am putut face eu atunci a fost să-i cer Margaretei să ascundă fotografia, să nu le-o mai dea niciodată copiilor mei s-o privească, înţelegi? Voiam să o uite. Şi aşa s-ar fi întâmplat! Dar Margareta – mai solidară întotdeauna cu ei decât cu mine – nu m-a ascultat! Din când în când, la insistențele lor, e drept, le arăta fotografia după ce le cerea de fiecare dată cuvântul de onoare, că nu îmi vor spune mie nimic. Ei au ştiut să păstreze secretul, dar i-a trădat într-o bună zi femeia de serviciu cu care Margareta se certase. Am luat atunci fotografia şi am pus-o sub cheie, într-un sertar al biroului meu.

S-a oprit deodată:

– Mă dezaprobi, nu-i aşa, stimată tovarăşă educatoare? Ţi se citeşte în ochi.

– E adevărat, i-am răspuns eu. În locul dumitale aş fi procedat cu totul altfel.

– Adică cum? Sunt foarte dispus să te ascult.

Runcan şi-a încrucişat braţele peste piept. Ochii îi zâmbeau stins de data asta. Tonul cu care mi se adresase fusese politicos, dar nu lipsit de ironie.

– În primul rând, tovarăşe Runcan, m-aş fi ferit să întreţin un mister în jurul acelei fotografii. Un mister care nu a făcut decât să întărâte curiozitatea copiilor dumitale, să le exalte nesănătos imaginaţia. Fotografia aceea trebuie să devină pentru ei un obiect obişnuit şi familiar. Vorbeşte-le copiilor dumitale simplu şi firesc despre mama lor.

– Dar cum de nu pricepi – m-a întrerupt el apăsând pe cuvinte – că nu voiam să le cultiv un anume sentimentalism. Nu voiam să aibe amintiri şi regrete. Asta este numai dreptul şi osânda mea! Ei trebuie să uite – ceea ce fără voia mea au aflat şi ştiu…

Runcan a coborât glasul:

– E destul că nu pot eu uita. E destul!

Am continuat, învingându-mi emoţia:

– Dumneata ai spus că nu vrei să le cultivi un anumit sentimentalism. Sunt de acord că un anumit sentimentalism – ieftin şi livresc – într-adevăr trebuie combătut. A sădi însă în sufletul copiilor dumitale respectul, dragostea, recunoştinţa pentru amintirea mamei lor, este însă cu totul altceva. În formaţia lor sufletească nu poate decât să ajute o asemenea educaţie.

M-a ascultat atent şi – surprinzător – fără ironie şi fără să mă întrerupă. La urmă mi-a spus:

– Mă voi gândi la tot ce mi-ai spus. Cred că pentru convorbirea noastră de astăzi am pentru ce să-ţi fiu recunoscător.

N-am mai putut continua discuţia. Cineva suna la uşa de intrare. Runcan s-a răstit:

– Cine naiba o mai fi? Ca şi când până atunci ar mai fi fost deranjat cu nu ştiu câte vizite inoportune! A pornit încruntat, cu paş repezi, spre marchiză. Peste câteva secunde l-am auzit exclamând expansiv:

– Silvia! Când ai venit, dragă? Intră, te rog! Asta-i fetița ta?

Un glas tânăr şi plăcut îi răspundea:

– Sunt de două zile în Bucureşti, Liviule, am venit să fac nişte cumpărături. Am adus-o şi pe Maricica s-o arăt la un oculist. Scoate-ţi şoşonii şi paltonul, puişor!

– Spune fuga, ce face Margareta, cum o duce?

– Bine, foarte bine! Ţi-am adus o scrisoare de la ea…

– Brrr! Dar ce frig e în marchiza asta, hai în casă!

Eu mă ridicasem în picioare şi stăteam ca o moaşă cu geanta în mână. În odaie a intrat o femeie înaltă, tunsă băieţeşte, cu o meşă albă în părul brun, îmbrăcată într-o rochie de stofă în culoarea prunelor de toamnă. În urma ei venea bălăbănind braţele o fetiţă negricioasă – de vreo cinci ani – cu păr de papuaşă şi cu ochelari. Runcan a făcut prezentările:

– Tovarăşa Aurora Serafim, educatoare la Căminul de zi din cartier – Silvia Andronic, verişoara mea şi… Maricica.

Deodată s-a deschis uşa din stânga şi au năvălit cei doi gemeni, ţinându-se de mână.

– Ce mari au crescut! Vai cum seamănă între ei! Tu reuşeşti să-i distingi, Liviule? Mie mi-ar fi imposibil…

– Noni, Duțu, daţi mâna cu Silvia şi cu tovarăşa Aurora, de la cămin. Runcan i-a îmbrâncit uşor din spate. Ei, ca şi când n-ar fi auzit:

– Ne-ai adus o scrisoare de la Margareta? a întrebat cu emoţie Noni.

– Da! Bine că mi-ai adus aminte! Femeia a scos din poşetă un plic alb, îndoit la mijloc. I l-a dat lui Runcan. Între timp gemenii veniseră lângă tatăl lor, care citea scrisoarea. Spre mine şi-au îndreptat pe furiş o singură dată privirea.

– Ce scrie? Ce scrie? îl sâcâia Noni. Şi Duțu repeta cu o voce mai plină, dar mai timidă:

– Ce scrie? Ce scrie?

– Isprăviţi odată, i-a repezit Runcan. Pe urmă, imediat, tot el, foarte calm: că e sănătoasă, că-i e dor de voi… întreabă dacă vă purtaţi bine. Şi dacă o să vă purtaţi bine, o să vie luna viitoare să vă vadă.

Gemenii au scos, amândoi deodată, un chiot de bucurie. Maricica stătea proptită de un şold al maică-si şi îşi bălăbănea braţele.

– Noni, Duțu – şi-a amintit subit Runcan – faceţi cunoştinţă cu Maricica. E verişoara voastră, ce Dumnezeu!

– Nu vreau să fac cunoştinţă, a răspuns fără agresivitate Noni, dar cu un ton definitiv.

– Nici eu! S-a solidarizat fără ezitare Duţu.

– De ce? a râs forţat Silvia.

Noni, simplu:

– Fiindcă e urâtă!

Duţu (ca un ecou):

– Fiindcă e urâtă!

Maricica îşi supsese buzele şi privea vinovată în jos. Lui Runcan îi râdeau ochii înguşti. Silvia, după câteva clipe de consternare, jenată:

– Aşa sunt fetiţele când sunt mici… Dar când cresc mari, se fac mai frumoase.

Noni, cu o mână în şold, cu un picior înainte – gata de atac:

– Să crească mai repede!

Duțu scria opturi cu vârful bocancului pe covor. Îmi simţeam faţa încreţită de râsul comprimat în muşchi, în buzele strânse. Când am auzit primul hohot al lui Runcan m-am destins şi eu. Râdea şi Silvia, potolind fetița, care izbucnise cu întârziere în plâns. Apoi, deodată, cu totul neaşteptat, Runcan s-a întors brusc spre Noni şi i-a tras o palmă peste față. Băiatului i-au tremurat lacrimile în ochi, s-a uitat nedumerit la tatăl lui, apoi l-a luat pe Duțu de mână şi au părăsit demni, amândoi încăperea.

– Liviule! l-a mustrat Silvia, de ce l-ai lovit? Bietul copil…

Inginerul se posomorise. Când am plecat – puţine minute mai târziu – m-a petrecut până la uşa marchizei şi, supărat parcă şi pe mine, mi-a scuturat mâna cu indiferență, grăbit să intre din nou în casă.

[1] Bucuria înspăimântă

 

Pentru a cumpara cartea click aici

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.