1952 – Mache, răţoiul încălţat, Bucureşti

Intr’o zi de vară 

E o după amiază fierbinte de vară. Ceasornicul rotund de pe masă arată orele trei şi jumătate.
Nuţu stă la fereastră şi se uită în curte. Geamul frige, frige ca o sobă. Bâzz-bâzz, face o muscă mare, mare cât o albină. Aleargă musca în sus şi în jos pe geamul încins de soare. Aleargă în sus şi în jos, în jos şi în sus şi bâzâie, bâzâie ca un mic aeroplan. Pisica Ţuşca se plimbă alene prin casă şi cască. Musca a zburat de pe geam. A ieşit de sub perdea şi sa aşezat drept pe botul pisicii.
— Lasă-mă în pace, îi spune Ţuşca şi ridică o labă să gonească musca.
— Bâzz, bâzz, îi răspunde musca. Bâzz, bâzz, vezi că nu poţi să mă prinzi? Ţuşca dă cu laba. Era cât p’aci să strivească musca. Dar musca a zburat… Acum îl necăjeşte pe băiat. Tot prin faţa ochilor lui se’n vârteşte. Nesuferită muscă!

Nuţu e tot la fereastră. II vede în curte pe Codiţă. II vede cum umblă alene şi cum gâfâie cu limba scoasă. Ii e tare cald şi căţelului Codiţă.. Mai bea el apă dintr-o strachină, ca să se răcorească, dar tot îi este cald.
Copilul bate cu degetul în geam. Codiţă tresare, ciuleşte urechile, îşi mişcă în dreapta şi în stânga capul. II vedepe prietenul lui şi începe să sară de bucurie, în două labe, în faţa ferestrei. Şi latră vesel. Dar căldura de afară îl oboseşte repede. Iar începe să se plimbe alene, cu limba scoasă, iar se duce să bea apă din strachină.
— Uf, ce cald! zice Nuţu. Mai bine mă duc ingrădină; în grădină, sub nuc, e răcoare!
— Mamă, mă duc în grădină! In casă nu pot să dorm.
— Du-te, Nuţule! îi răspunde mama.
Băiatul e îmbrăcat în pantalonaşi scurţi de stambă înflorată. In picioare poartă sandale albe — sandale noi. I le-a cumpărat tăticu ieri. Nuţu deschide uşa, iese în curte. Ce fierbinţi sunt razele soarelui!
Codiţă sare cu picioarele pe Nuţu. Copilul mângâie căţelul, îi toarnă apă proaspătă în strachină. Cu ce poftă bea acum Codiţă apa rece! Ce-ar fi să-i tac şi un duş? se gândeşte Nuţu.

— Ţi-e tare cald, nu-i aşa îi spune el căţelului. Şi repede ia stropitoarea, o umple cu apă şi începe să-l stropească pe Codiţă. Codiţă latră, se scutură şi o porneşte în goană prin curte. Fuge căţelul, aleargă şi băiatul după el, cu stropitoarea în mână. Nuţu râde şi Codiţă latră speriat şi supărat. Nu-i place duşul.
A obosit copilul de atâta alergătură prin curte. Se duceacum spre grădină. Ia şi stropitoarea cu el, ca să nu uite să stropească diseară florile.
A ajuns în dreptul unei portiţe de lemn. E portiţa care dă în grădina casei. Nuţu pune mâna pe clanţa de fier. Clanţa frige. Portiţa se deschide şi iată, copilul a intrat în grădină.Trandafirii sunt toţi în floare. Şi-au desfăcut petalele. Sunt şi margarete albe, şi garoafe roşii în grădină.
Uite, a venit şi Codiţă după Nuţu. Dar când il vede pe băiat cu stropitoarea în mână, o ia iar la goană. Fuge şi nu se mai opreşte până în curte. Nu, nu mai vrea un duş! Nuţu râde. I-a cam pierit somnul! Porneşte prin grădină. Ce plăcut e mirosul florilor! Nuţu se opreşte sub prun. întinde braţul să rupă o prună, dar nu ajunge până la creanga încărcată cu fructe dulci şi zemoase. Băiatul scutură pomul. Şi două prune mari se rostogolesc în iarbă, la picioarele lui. Nuţu le mănâncă cu poftă. Apoi porneşte iar prin grădină. Ajunge sub nucul bătrân, cu crengi multe şi stufoase. E umbră şi răcoare sub nuc. Nuţu se întinde pe iarbă. Stă cu faţa în sus şi cu mâinile sub cap. Priveşte printre crengile copacului. Vede un colţ de cer albastru. Vedeo păsărică. Aude foşnetul frunzelor. Un vântuleţ uşor trece printre ramuri.
O furnică se urcă încet, încet pe piciorul lui Nuţu. Şi merge furnica, merge şi deodată se opreşte. A dat de un munte. Muntele e genunchiul băiatului. Un munte mare pentru o furnică. Deodată, Nuţu scutură piciorul — şi cade furnica în iarbă… Şi se pierde printre firicelele dese de iarbă, furnica. Acum pe braţul stâng al copilului sa urcat o gărgăriţă, o gărgăriţă roşie cu puncte negre pe spatele ei lucios. Nuţu se uită la ea şi începe să-i cânte aşa:
Gărgărită-gărgărea, roşioară, rotunjoara,Gâză mică, găză mică,Nu-fi fie de mine frică! Sboară ici, sboară colea, Sboară unde fi-o plăcea.
Gărgăriţa ar vrea să-i răspundă şi ea lui Nuţu tot cu o poezie, dar nu ştie nici una! Şi, fiindcă nu ştie nicio poezie, se ridică repede în zbor de pe braţul băiatului…
— Hai să-l adormim pe Nuţu în cântecul nostru! spune o ciocârlie. Uite, să-i cântăm aşa:
Cirip-cirip, cirip-cirip,Vine somnu’ncet, tiptil,Să-l adoarmă pe copil. Vine, vine, e aproape, Se strecoară pe sub pleoape. Dormi uşor, dormi liniştit. Cirip-cirip, cirip-cirip.

Deodată s-au strâns toate păsărelele din grădină şi toate au început să-i cânte lui Nuţu.
Cirip-cirip, cirip-cirip, Vine somnu-ncet, tiptil. Sa-l adoarma pe copil…
Nuţu simte cum îl cuprinde somnul. Se întoarce pe o parte şi îşi aduce palmele sub obraz. întinde un picior şi asvârle cât colo sandala. II întinde şi pe celălalt, şi asvârle şi cealaltă sandală. Se joacă puţin cu degetele picioarelor în iarbă, apoi… încet, încet adoarme.

Nuţu doarme. Respiră uşor în somn. Un puişor de găină, mic cât pumnul băiatului, sa rătăcit de cloşcă şi de cei şapte fraţi ai lui. Sa rătăcit şi a nimerit tocmai sub nucul din grădină, acolo unde doarme Nuţu. Păşeşte prin iarbă cu picioarele lui micuţe şi tot strigă: Piu-piu-piu… Piu-piu-piu, doar, doar l-o auzi cloşca sau frăţiorii lui. Umblă năuc încoace şi încolo. Şi deodată, fără să ştie cum, se pomeneşte într-o sandală, Se sbate să iasă şi strigă, şi strigă întruna speriat: Piu-piu-piu… Piu-piu-piu. Se suceşte, se-nvârteşte, să iasă afară. Ii bate tare inima speriată şi i s-a sbârlit tot puful de pe el.

Abia i se mai aude din sandală glasul subţire şi piţigăiat: Piu-piu-piu…
Greu a fost până s-a văzut afară! Mult sa mai trudit până ce a ieşit din sandală. Şi a luat-o la goană prin grădină. Alerga puişorul, alerga de parcă îi era frică să nu vie sandala după el. S-a întâlnit cu cloşca şi cu cei şapte fraţi ai lui, tocmai sub prunul din grădină.
Puişorul a început să povestească repede: „Piu-piu-piu, ce-am păţit, piu-piu-piu, ce-am păţit ! Am căzut într-o groapă adâncă, adâncă, spune el. Şi era întuneric, întuneric acolo. Şi nu puteam să ies afară… nu puteam deloc, deloc să ies”…
De unde să ştie un puişor de găină, ieşit doar de trei zile din ou, ce e o sandală?
Fraţii lui ascultau şi clătinau din cap: „Vai, sărăcuţulde tine, vai, ce-ai păţit”!
Dar toţi erau foarte curioşi să vadă „groapa” în care căzuse frăţiorul lor. Şi toţi opt, cu cloşca înainte, au pornit spre fundul grădinii. S-au strâns în jurul lui Nuţu care dormea. S-au uitat pe rând toţi puişorii, când la o sandală, când la alta. Mama lor le dădea lămuriri: „Copii, astea nu sunt gropi, sunt sandale”.

A dormit Nuţu cât a dormit şi pe urmă s-a trezit. Sa săturat de somn băiatul. A mai stat el puţin culcat, apoi a sărit sprinten în picioare. Şi a pornit iar prin grădină… Dara pornit desculţ… Nuţu a uitat de sandale… Ele au rămas în iarbă, sub nuc… una într-o parte, alta într-altă parte, aşa cum le aruncase copilul. Nuţu păşeşte cu grijă printre flori, să nu le strivească. Nuţu iubeşte florile şi florile îl iubesc pe Nuţu; în fiecare zi le stropeşte cu o stropitoare mică. Băiatul culege câteva garoafe; „să le duc mamei”, se gândeşte el. Şi cu florile în mână, Nuţu iese din grădină. Stropitoarea a lăsat-o sub prun; sandalele, sub nuc…

După ce băiatul i-a dat mamei lui florile, s-a întors iar în curte. Pe poartă, tocmai intra Răduţu. Răduţu şi cu Nuţu sunt prieteni buni. Casa în care stă Răduţu e lipită de cea în care stă Nuţu.
— Nuţule, spune Răduţu, hai la mine să ne jucăm cu mingea! Dar ştii ce? Ia mingea ta, că e mai bună decât a mea.
— Nu ştiu unde am pus-o, răspunde Nuţu, bosum-flându-se puţin. Am căutat-o prin casă şi n-am găsit-o! Nu ştiu unde e!
Răduţu râde:
— Nu ştii unde e? Uitucilă, Uitucilă, ai uitat-o ieri la mine!
— La tine e? se bucură Nuţu. Şi eu am căutat-o sub pat, sub masă… sub dulap… sub toate scaunele! Credeam că am pierdut-o!

— Hai, vii la mine să ne jucăm? îl mai întreabă o dată Răduţu pe Nuţu.
— Viu, dar stai să mă duc puţin până în casă…
Nuţu îşi vâră capul prin uşă şi o vede pe mama lui cârpind nişte ciorapi.
— Mamă, eu mă duc la Răduţu, să ne jucăm cu mingea.
— Bine, dar ia spune, ţi-ai găsit mingea?
— Da… e la Răduţu, spune băiatul, sbughind-o în curte.

Sandalele au stat un timp tăcute, acolo în iarba de sub nuc, unde le-a uitat Nuţu. Stăteau şi aşteptau să vină băiatul să le ia. Dar deodată, una din ele a băgat de seamă că cerul a început să se înoureze.
— Surioară dragă, a spus ea, ce ne facem dacă ne apucă ploaia în grădină? Unde o fi Nuţu?
— Nu ştiu, dar stai să mă ridic puţin în călcâi şi să mă uit dacă mai e prin grădină… Sau te pomeneşti c-o fi uitat de noi?
Şi sandala se ridică îndată în toc şi privi departe, prin gaura cureluşei ei.
— Nu-l văd pe Nuţu nicăieri, spuse ea, oftând. Şi îşi propti iar toată talpa pe pământ. Tăcu; după câteva clipe vorbi tot ea:
— Să ştii că tu ai dreptate: Nuţu ne-a uitat aici. Şi ar fi păcat să ne plouă. Suntem nişte sandale noi-nouţe, albe şi frumoase! Ieri mai eram încă în raftul de la cooperativă. Şi când te gândeşti cât m-am
bucurat ieri, când l-am văzut pe Nuţu intrând în cooperativăcu tatăl lui! Mi-am spus: poate ne cumpără pe noi! Mă săturasem să tot stau închisă în magazin.
— Şi eu la fel, surioară! Dar vezi, n-am nimerit prea bine! Am nimerit în picioarele unui băiat căruia nu-i prea pasă de noi. Ne-a aruncat aici în iarbă şi a plecat!
— Da, şi aseară ne-a asvârlit sub pat! Nici asta nu mi-a plăcut. Ce, acolo e locul nostru?
— Sigur că nu! Seara, când ne scoate din picioare, ar trebui să ne culce în cutia albă de carton în care ne-a adus de la cooperativă…
— Ai simţit o picătură de ploaie? întreabă puţin speriată, cealaltă sandală.
Dar cerul se însenină deodată. Din câţiva noruleţi, care sau risipit repede, căzuseră doar câţiva stropi mari de ploaie. Ploaie trecătoare de vară.
— Pe mine tot m-a udat puţin, spuse una din ele. Numai de n-aş rămâne pătată.
— Şi pe mine au căzut câţiva stropi de ploaie, dar cred că o să se usuce… Oh, de-ar veni odată Nuţu să ne ia de aici!

Cu paşi legănaţi, se apropie de nucul din grădină, răţoiul Mache. Mache e un răţoi grăsuţ şi măricel, cu pene albe şi cu plisc galben. Galben, ca gălbenuşul de ou. Galben, ca mijlocul floarei de muşeţel! Mache pornise în plimbare prin grădină şi se oprise sub nuc tocmai lângă sandala care stătea ascunsă între firicelele verzi de iarbă. Sa uitat lung la sandală, apoi a văzut-o şi pe cealaltă, pe cea care stătea pitită între floricelele de muşeţel. Mache se uita când la una, când la alta. Nu-i mai venea să-şi ia ochii de la ele.
— Ce frumoase sunt, măcăi el. Ia să le încerc! Dacă îmi vin bine, cine o să mai fie ca mine?! Şi răţoiul îşi vârî repede un picior într-o sandală, şi unul în cealaltă…
— Sunt cam mari pentru mine, recunoscu el, dar îmi plac şi o să le port.

Şi foarte încântat, Mache porni prin grădină cu sandalele. Lip, lip, lip, le ap, leap, leap, păşea cu grijă să nu le scape din picioare. Târş, târş, târş, le târâia, parcă umbla în papuci. Era foarte caraghios, dar se simţea mândru şi fericit. Şi mai cu seamă abia aştepta să-l vadă încălţat, Moaţa găina, Voinicel cocoşul, Negruţa curca, Mărgeluş curcanul, Pene-albe gâscanul şi să le facă în ciudă că el are sandale şi că ei n-au.

— Ia te uită, ia te uită, îi şopti un trandafir roşu din grădină unei margarete albe. Ia te uită, Mache a luat sandalele lui Nuţu! Şoapta trandafirului trecu purtată de adierea vântului, din floare în floare. Şi toate florile îşi înălţară capetele. Şi toate îl văzură pe Mache mergând lip, lip, leap, leap,târş, târş, târş, prin grădină, cu sandalele lui Nuţu în picioare.
— Dar unde o fi băiatul? întrebă o garoafă albă. Lip, lip, lip, leap, leap, leap, făceau sandalele băiatului, în picioarele lui Mache.
— Eu l-am văzut pe Nuţu, când a ieşit din grădină, spuse floarea soarelui, crescută înaltă. Unde s-o fi dus, nu ştiu!
— Dar de ce i le-a luat Mache? întrebă supărat trandafirul. Să ştii că dacă se apropie de mine, o să-l înţep cu toţi ghimpii mei deodată!
— Să vedeţi cum o să-l înţep eu! se amestecă în vorbă o urzică.
O garoafă din apropiere se făcu roşie ca focul de mânie la auzul acestor cuvinte.
Dece vreţi să-l pedepsiţi numai pe Mache? Da’
Nuţu dece şi-a lăsat sandalele în iarbă, de ce le-a aruncat ?
— Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? ciripiră două vrăbiuţe, oprindu-se din sbor şi aşezându-se în iarbă.
Dar înainte de a primi răspuns la întrebarea lor, văzură şi ele sandalele lui Nuţu în picioarele lui Mache.
— O să i le strice, ciripi cu îngrijorare o vrăbiuţă.
— Hai să-l strigăm pe Nuţu, ciripi ascuţit cealaltă.
— Cip cirip, cip cirip, începură să cânte amândouă deodată.
Cip cirip, cip cirip,Nuţulel Nutule ! Unde umbli, Nuţule ! Vino aici, drăguţule ! Cip cirip, cip cirip, Nutule! Nuţulel
— Mai cântaţi o dată, vrăbiuţelor — spuse floarea soarelui. Poate o să vă audă băiatul.
Dar degeaba mai cântară odată şi încă odată păsărelele, de răsuna în toată grădina ciripitul lor, că Nuţu tot nu le auzea. El era în curtea vecină. Se juca cu Răduţu.

de Sidonia Dragusanu
Ilustratii de B. Bina si D. Iura