Scris de pe / 0 Comentarii

Cartea se poate cumpăra de pe site-ul Editurii Hoffman

Moața, Creața și Grasu la bal” marchează debutul Sidoniei în literatura pentru copii, în 1945. Poveștile ei transformă oameni obișnuiți în Moși Crăciuni misterioși, care vizitează pe neașteptate copiii dintr-un orfelinat, sau dau viață păpușilor din vitrina unui magazin și le pun în ipostaze inedite.

Ediția de față este îmbogățită de desenele create special de pictorița Doina Botez, care trăiește și lucrează în Italia din 1989. În România a lucrat la Animafilm și a avut o bogată colaborare cu lumea cărților pentru copii. În urmă cu 29 de ani, însă, i-a fost interzis dreptul de a profesa, după ce l-a ilustrat pe Motanul Arpagic (aluzie la președintele Ceaușescu) în cărțile Anei Blandiana.

„Moața, Creața și Grasu la bal” marchează, așadar și o altă revenire în lumea literaturii române, a artistei Doina Botez care se întoarce cu această ocazie la vechea ei pasiune.

 

(fragment)

Moaţa, Creaţa şi Grasu’ la bal

A dispărut un pitic

Noi suntem trei pitici voinici! Noi suntem trei pitici voinici!
Piticul care cântase sărea într-un picior urmărind un desen tras cu cărbunele pe pământ.
– M-ai asurzit, Dondi, m-ai asurzit! – strigă încruntându-se, o pitică cu părul alb, strâns tot într-un coculeţ adunat în creștetul capului.
– Noi suntem trei pitici voinici, noi suntem trei pitici voinici, răspunseră alte două glasuri.
Michy şi Kuki veneau cântând şi ţinându-se de mâini. Fiecare strângea la piept un coșuleț cu mure.
– Să faci dulceață multă, muuultă, se alintă Michy, punând în braţele mamei lui coșulețul cu mure…
– Mie să-mi faci o turtiță, spuse Kuki.
– Bine, bine, vorbi cam plictisită mama piticilor. Avea treabă multă şi copiii ăştia ai ei o țineau de vorbă.
– Dondi, hai să ne jucăm de-a prinșelea, zise Michy, piticul cu năsucul cât o alună şi cu o gură roşie şi rotundă, ca un bob de coacăză.
– De-a prinselea se spune, îl corectă Kuki. Tu totdeauna în loc de s spui ş.
– Nu e adevărat că spun aşa, răspunse supărat Michy
Ceilalți doi izbucniră în râs.
– Eu aş vrea să ne jucăm de-a ascunselea, glumi Dondi.
Dar Michy îl luă în serios şi răspunse îndată:
– Eu cu Kuki ne ascundem şi tu ne cauți…
O zbughi, întorcând capul să vadă dacă Kuki îl urmează.
Kuki o luă spre grădină; Michy ieși pe șoseaua din faţa casei.
Unde să se ascundă? Unde?
Grozav ar vrea să-i dea de lucru Iui Dondi…
Să-l caute, să-l caute şi să nu-l găsească.
Michy se piti după un pom, dar ieși de acolo îndată, nemulțumit de ascunzătoarea pe care şi-o găsise.
– O casă, o casă pe roți, strigă Michy văzând un automobil roşu, lângă un pom.
Era pentru prima oară în viaţa lui când vedea un automobil; nici oameni nu văzuse niciodată.
Michy se urcă repede în maşină şi se ghemui într-un colţ, pe jos: era încântat de ascunzătoarea lui şi sigur că lui Dondi nu o să-i dea prin minte să-l caute acolo.
– Ce o să râd de el, se bucură în gând Michy, rezemându-se mai bine în maşină.
Inima lui începu să bată puternic când văzu că de căsuța pe roate, se apropie o femeie şi un bărbat.
Erau atât de înspăimântător de mari, încât Michy îşi ascunse îngrozit, faţa lui mică în mâinile lui mici.
– Cine or fi ăştia? Desigur, uriași, îşi spuse Michy, amintindu-şi că îi povestise într-o seară, mama, o întâmplare cu un pitic rău şi neascultător care încăpuse pe mâna unor uriași…
Da, îşi aduce aminte acum povestea în întregime: uriașul l-a luat pe pitic numai cu două degete şi l-a aruncat într-un pârâu…
Dacă pe pitic nu l-ar fi ocrotit o zână bună, s-ar fi înecat, desigur.
Michy spuse repede o rugăciune, nădăjduind că dacă e adevărat că fiecare pitic îşi are zâna lui ocrotitoare (aşa îi spusese tata chiar seara trecută) n-o să moară ucis de mâna uriașilor…
Femeia s-a aşezat în fund, pe perna de piele.
Bărbatul, în faţă.
– Poţi să pornești, Radule, a spus ea.
Bărbatul a pus mâinile pe roata care se găsea chiar în casă, şi căsuța a pornit…
Michy se făcu şi mai mic, acolo unde se ascunsese şi începu să plângă pe tăcute, aşa cum nu mai plânsese niciodată. Altă dată, când era acasă și îl necăjea Kuki sau Dondi, plângea dinadins tare, din ce în ce mai tare, să-l audă mama şi să i se facă milă de el.
Îşi dădea seama că până acum nu fusese niciodată cu adevărat trist.
Din când în când, bărbatul şi femeia îşi vorbeau. Aveau amândoi glasuri plăcute. Mai ales femeia, când râdea, era o plăcere s-o asculți.
Michy îşi făcu curaj şi ridică puţin capul din ascunzătoarea lui şi se uită mai bine la aceea al cărei râs îi plăcuse.
Era greu să știe bietul Michy ce e frumos şi ce nu; singurele ființe pe care le văzuse erau mama, tata, Kuki şi Dondi…
Mama spunea despre tata: ce om frumos! Şi despre copiii ei, spunea întotdeauna:
– Sunt o mândrețe, toţi!
Îi era greu lui Michy acum să știe de ce-i plăcea aşa de mult să privească chipul femeii de pe pernele din căsuța pe roți…
Ceea ce îmi place – îşi spuse în cele din urmă Michy, înseamnă că e frumos.
Maşina se opri în drum, să facă un scurt popas. Poate că Michy ar fi putut fugi – în timp ce stăpânii automobilului au intrat într-o cârciumioară de pe şosea – dacă n-ar fi adormit dus…
Oboseala drumului, frica prin care trecuse îi slăbise puterile bietului pitic şi ațipi, uitând de uriaşi şi de povestea înfiorătoare pe care i-o spusese maică-sa.
Acasă, în vremea asta, era jale cumplită. Kuki şi Dondi răscoliseră podul, pivnița, cercetaseră cu de amănuntul grădina, curtea unde nu-l căutaseră pe Michy? Prin pomi, în cotețul de porumbei, chiar şi în sacul cu făină.
Nu-I, şi nu-i, şi nu-i!
Plângeau cu toții; chiar tatăl piticilor, om în toată firea, plângea ca un copil.

– Pe Michy al nostru l-au furat uriașii, bolborosea printre suspine mama piticilor. Iar Kuki şi Dondi care ascultaseră şi ei povestea cu piticul pe care un uriaş l-a aruncat într-un pârâu, îl şi vedeau pe fratele lor Michy plutind pe apă, cum văzuseră ei plutind într-o zi o coajă de pepene.
Cui să-i dea în gând că Michy, departe de a pluti pe apă, dormea bine, într-un automobil roşu.
Când se trezi din somn Michy, mașina tocmai intra pe o poartă mare de fier, larg deschisă.
Din fundul curții, se repezi un servitor şi când automobilul se opri, el deschise uşile.
– Să cureți bine mașina, spuse bărbatul, ajutând soția lui să coboare.
Acum, acum s-a sfârșit cu mine, îşi spuse îngrozit Michy.
Şi abia apucă să ducă gândul ăsta până la capăt, că văzu alt «uriaş» (privirile piticului rămăseseră uimite, pe nasturii de aur ai servitorului) scoțând pernele de piele din căsuța pe roți…
Şi deodată, ochii «uriașului» se întâlniră cu ai piticului.
Michy se aştepta să fie luat între două degete, dar cel care purta haina cu nasturi de aur îl luă numai de mână.
Nici măcar nu-l strânse tare, ca să-l doară.
– Pe ăsta micul l-aţi uitat în maşină? spuse servitorul, înfăţişându-se stăpânului său cu piticul de mână.
Michy, de frică, nici nu mai vedea bine, nici nu mai auzea bine.
I se părea că visează un vis urât şi lung care nu se mai isprăvește niciodată.
Şi femeia al cărui glas îi plăcuse atât de mult lui Michy şi bărbatul care făcuse să meargă căsuța cu roți îl priveau nedumeriți.
– De unde răsăriși, piticule? rupse tăcerea, izbucnind în râs, femeia.
Dar lui Michy parcă îi luase Dumnezeu graiul; i se pusese un nod în gât, ochii i se umpluseră de lacrimi şi piciorușele lui îi tremurau ca nişte trestii bătute de vânt.
Michy se trezi luat în braţe; «uriașul» îl purta prin casă ca pe o jucărie şi râdea, râdea cu hohote.
– Sandu, Coca, veniți să vedeți un pitic drăguţ, strigă «uriașul».
Din odaia vecină, năvăliră pe uşă o fetiță şi un băieţel.
– L-a găsit Vasile în mașina noastră… dădea lămuriri tatăl copiilor.
Lui Michy i-a mai venit inima la loc când a văzut fetița şi băieţelul; ăştia deşi erau destul de mari pe lângă el, totuşi nu-l înspăimântau.
Dă-ne nouă piticul, dă-ni-l nouă tăticule, se ruga fetiţa.
Michy se văzu tras de mâini de cei doi copii şi luat într-o odaie albă, cu jucării multe, împrăștiate pe covor.
– Spune-ne de unde vii tu, piticuţ drăguţ, se ruga băieţelul.
Dar Michy tăcea, tăcea mereu.
În gând dădea răspunsuri potrivite: mă jucam cu frații mei, m-am ascuns în căsuţa cu roți… pe urmă căsuţa a plecat…
Dar răspunsurile rămâneau împotmolite în gând, ca într-o apă mâloasă şi bietul Michy nu putea scoate un cuvânt.
– I-o fi foame, vorbi fetiţa.
Şi îndată i se aduse lui Michy pe o tavă fel de fel de mâncăruri.
Dar cum să ia el, în mâinile lui mici, farfuriile acelea mari?
Cum să țină cuțitul, lingura, furculița?
Acelea de acasă erau pe măsura degetelor şi a gurii lui.
Şi mâncărurile erau mici: bucățele de carne, bucățele mici, mici, de pâine, de cartofi…
De mâncat, ar fi mâncat piticul, că foame îi era, slavă Domnului!
– Să-i tai eu şi să-i dau în guriță, zise fetiţa, mângâindu-l pe păr.
Lui Michy îi păru tare bine şi zâmbi recunoscător.
Deschidea gura, primea bucățele de friptură (ce bună era!) şi înghițea. Aşa, până ce s-a săturat.
Când s-a săturat bine de tot, a încleștat dinții şi n-a mai deschis gura.
– Păcat că nu vrei să vorbești, zise cu părere de rău «uriașa» intrând în odaie.
– Eu credeam că o să ne spună o poveste din ţara lui, a piticilor, oftă fetiţa. Ochii i se închideau de somn.
– Acum la culcare, dragii mei!
Michy fu aşezat într-un fotoliu moale, într-o odaie mică, cu mobilă scundă, de culoare deschisă.
– Ce buni sunt «uriaşii» cu mine, se gândea el…
Dar inima i se strânse de dorul lui Kuki, a lui Dondi, a părinților.
Plânse mult şi în cele din urmă, adormi.
Dimineaţa se trezi mai bine dispus.
Îşi făcu o socoteală, dacă «uriaşii» ar fi vrut să-l omoare ar fi avut destul timp s-o facă până acum.
Aşadar, ei nu îi sunt duşmani.
Şi dacă nu-i sunt duşmani, de ce nu şi-ar deschide inima în faţa lor?
Dacă le-ar povesti cum s-a «ascuns» în căsuţa cu roți, ca să-l facă pe Dondi să-l caute mult, mult, ei s-ar înduioșa poate şi tot cu căsuţa cu roți, l-ar duce înapoi, acasă. La gândul că o să-şi revadă frații şi părinții, Michy sări din culcușul lui şi alergând, nimeri în odăița albă în care fetiţa şi băieţelul tocmai beau cafeaua cu lapte.
– Bună dimineața, strigă vesel, piticul.
Când îl auziră vorbind, copiii săriră în sus de bucurie.
ÎI luară pe pitic între ei şi se năpustiră asupra lui cu fel şi fel de întrebări.
Bietul Michy abia putea să răspundă.
Trebui să povestească cum e viaţa piticilor, şi mai fu întrebat dacă întâmplarea cu Albă ca Zăpada este adevărată.
Michy răspunse că şi el a auzit-o de la maică-sa.
Spre prânz, Michy fu urcat în automobil lângă Coca, fetiţa, şi lângă Sandu, băieţelul.
În faţă stăteau părinţii copiilor.
Piticul era bucuros că în curând va ajunge în mijlocul familiei lui, dar ofta adânc ori de câte ori îşi amintea că trebuie să se despartă de «uriaş » şi de copiii uriașilor.
Când ajunseră pe șoseaua care ducea la casa piticilor Michy îşi simţi ochii plini de lacrimi.
– Aţi fost buni cu mine… N-am să vă uit niciodată…
– Cum o să ne uiți? spuse râzând Coca.
Noi o să venim mereu să te vedem!
Tii! Ce deștepți sunt uriaşii, la aşa ceva el nu se gândise…
Mai târziu, când mașina se urni din loc, ducând în ea pe Coca, Sandu şi părinţii lor, rezemați de un pom, Kuki, Dondi şi Michy cântau în cor:
Noi suntem trei pitici voinici, noi suntem trei pitici voinici!
Fluturară batistuțe în mâini, urmărind cu privirea ultimul nor de praf în care se pierdu «căsuţa cu roți».

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.