Hotul din gradina copiilor

Altceva vreau să aflaţi. Mai întâi, să vă lămuresc că Grădina copiilor nu seamănă nici cu Cişmigiul, nici cu alte grădini publice. Grădina copiilor era o întindere măricică de pământ împrejmuită cu un gard scund de uluci groase. Creşteau în grădina aceea flori şi burueni de tot felul şi o iarbă înaltă pe care doar paşii copiilor o mai călcau în fugă câteodată. Erau şi pomi acolo; salcâmi, castani sălbateci, soci şi doi-trei vişini care nu dădeau niciodată rod.

Grădina ţinea de o casă cu foarte mulţi locatari. Şi cum locatarii aceia aveau mai toţi copii, aceştia se împrieteniseră între ei cu uşurinţa cu care se înprietenesc întotdeauna fiinţele cu inima deschisă şi încrezătoare.

Dar pe strada aceea mai erau şi alte case şi în casele acelea trăiau şi alţi părinţi, cu alţi copii.

Dacă veneau şi ei în grădina cu iarbă înaltă, cu pomi şi cu burueni? Sigur că veneau.

Înţelegeţi acum de ce i se spunea grădinii aceleia, Grădina copiilor ?

Era toamnă. Începuse să sufle un vânt rece. Copiii veneau în grădină cu hăinuţe groase şi nu mai aveau voie să se joace decât până se întuneca afară.

Într-o zi, sosi nechemat de nimeni, un tovarăş nou. Nu era un copil ca ei. Era un căţel. N-aş şti să vă spun dacă era un câine de neam mare, dar pot să vă ajut să vi-l închipuiţi şi să vă daţi seama singuri, dacă Tomi era o haimana sau cine ştie ce coate scăpătat.

Tomi era negru ca un coşar. Avea picioarele lungi și subţiri, o codiţă scurtă, nişte ochi rotunzi şi o pată albă pe botul ascuţit, de parcă ar fi băut lapte, şi ca un prost crescut, ar fi uitat să se folosească de şervet. Era înalt şi svelt, avea o privire atât de prietenească şi isteaţă cum numai câinii şi copiii pot să aibă.

Tomi deveni chiar din prima zi, răsfăţatul copiilor. Mioara, fetiţa profesorului de la etajul I, i-a cusut un paltonaş şi mândră că numai ea avusese ideea asta, spuse că are dreptul să se joace mai mult decât toţi ceilalţi, cu Tomi. De ciudă, Dudu, băeţelul casierului dela societatea « Clopotul» (stătea în fundul curţii, în căsuţa cu geamlâc verde) a spart puşculiţa şi cu banii pe care îi agonisise, s-a dus repede la târg şi i-a cumpărat lui Tomi o curea de piele.

Curând, buna înţelegere care dăinuise între toţi tovarăşii de joacă care se adunau în Grădina copiilor, se schimbă în vrajbă. Pricina era Tomi. Fiecare vroia să se joace numai el cu Tomi, fiecare vroia să-l ştie câinele de stăpân. De aci, certuri zilnice între copii.

Tomi se hrănea bine şi se gudura pe lângă toţi, căci pe toţi îi iubea deopotrivă. Dece ar fi iubit-o mai mult pe Mioara decât pe Ileana? Ileana îi aducea în fiecare dimineaţă o cană cu lapte şi o prăjitură. Mioara venea la prânz cu cotletul de purcel. Tot la prânz, aducea şi Fănel porţia de cârnaţi. Erau toţi atât de buni cu el, încât inima lui Tomi n-ar fi ştiut niciodată cui să poarte mai multă dragoste şi recunoştinţă.

Dar copiii erau mulţumiţi! Mioara credea că numai ei i secuvine dragostea lui Tomi şi se supăra când îl vedea pe căţel la fel de drăgăstos şi cu ceilalţi. Ileana gândea la fel şi Dudu, şi Gicu şi Fănel ar fi vrut ca Tomi să se gudure numai pe lângă ei.

Intr-o zi, Mioara nu-i mai aduse lui Torni cotletul. Într-altă zi, Ileana dădu pisicii laptele pe care de obicei îl aducea lui Torni. Şi unul câte unul, toţi cei care îi arătaseră atâta dragoste, îl părăsiră.

Cu vremea, bietul Tomi ar fi rămas şi nemâncat, dacă la cutia cu gunoi n-ar fi găsit întotdeauna destule oase şi destule resturi de mâncare cu care să-şi potolească foamea. E drept, îi venea destul de greu, după un trai atât de bun să se înfrupte, iar ca orice javră părăsită, din lada cu gunoi.

Tomi nu înţelegea de loc dece nu-l mai iubesc copiii… El venea ca şi înainte, în fiecare zi în grădină, alerga, se gudura, se alinta, dar nimeni nu-l mai băga în seamă. Jucăriile care fuseseră părăsite în timpul în care Tomi cunoscuse cele mai fericite zile din viaţa lui, erau acum iar la mare preţ. Cercul, păpuşa, coarda, trotineta, recâştigaseră iar inimile copiilor, în timp ce Tomi stătea singur şi amărât într-un colţ al grădinii. Uneori, îşi lua inima în dinţi şi se amesteca în joacă, fără să-l cheme nimeni, dara proape de fiecare dată trebuia să plece gonit de câte un « marş,Tomi, nu ne mai încurca » rostit de Mioara, de Leana sau de alt copil.

Zadarnic încerca Tomi să înţeleagă pricina pentru care nu mai era iubit. Se întreba dacă greşise cu ceva, dacă fusese vreodată obraznic, nerecunoscător sau posac, şi nu îşi aducea aminte să se fi făcut vinovat de aşa ceva. Numai jucăriile sunt vinovate, numai ele mi-au furat dragostea stăpânilor mei, hotărî în cele din urmă Tomi, negăsind o altă explicaţie.

Dacă ei n-ar mai avea cerc, trotinetă, minge, ar fi iar nevoiţi să se ioace cu mine, gândi el în ziua următoare. Peste alte două zile, îşi spuse că trebue să facă negreşit în aşa chip încât să dispară jucăriile.

Ideea i se păru strălucită. Şi chiar în noaptea aceea se strecură pe scara în care locuia Mioara şi fără multă trudă pătrunse în odaia în care știa el că sunt jucăriile. Înhăţă în bot păpuşa cea nouă şi o sbughi înapoi pe scară. Trecu în goană prin curte şi se opri pe maidanul de lângă grădină, unde aruncă păpuşa sub un maldăr de zdrenţe.

Pătrunse apoi în casa lui Dudu şi fură de acolo mingea; cu ea în bot, alergă pe maidan şi o piti lângă păpuşă. Vru să fure şi trotineta dar se obosi degeaba, era prea grea pentru puterile lui. Cu cercul lui Nelu merse treaba destul de bine. Şi cum noaptea era lungă, avu vreme să fure şi praştia lui Fănel ţi trompeta Ilenei. Pe rând, duse toate jucăriile pe maidan, apoi liniştit, ca şi când ar fi făcut te miri ce faptă bună, se culcă.

A doua zi, zarvă mare printre copii! Fiecare se plângea că un hoţ venise noaptea şi îi furase jucăriile. Şi fiindcă în ziua aceea n-au avut jucării, l-au chemat pe Tomi. Tomi fu Ia început foarte fericit. Dar curând înţelese că dragostea pe care o pierduse, era pierdută pentru totdeauna. Mioara îl mângâie în treacăt, Ileana îi asvârli o bucăţică de zahăr, iar Dudu îi legă o tinichea decoadă.

Era o zi frumoasă în după amiaza aceea. Pe maidan, o mică cerşetoare venise să strângă zdrenţe. De după gard, copiii îi urmăreau toate mişcările. Au văzut cu toţii când fetiţa cea sărmană a scos de sub movila de zdrenţe păpuşa, mingea, praştia şi trompeta.

— Uite jucăriile noastre! A strigat Dudu.

Şi într-o goană, au pornit cu toţii pe maidan.

— Trebue să-ţi răsplătim că ne-ai găsit jucăriile, spuse Mioara.

— Ce vrei să-ţi dăm? întrebă Ileana.

Ochii fetiţei se opriră o clipă la păpuşă o altă clipă la cerc, o alta la trompetă. Privirea trecu mai departe şi întâlni ochii luiTomi.

— Vreau căţelul, spuse fetiţa zâmbind.

— Ţi-l dăm, ţi-l dăm, strigară bucuroşi copiii.

Tomi nu pricepu ce se întâmplă cu el. Dar când fetiţa cea săracă îl mângâie şi-i făgădui să-l îngrijească şi să-l iubească mereu, el o crezu pe cuvânt şi o urmă.

Din ziua, aceea în grădina copiilor nu s-a mai auzit niciodată lătratul lui Tomi.

Pe maidan, venea însă deseori fetiţa cea săracă cu prietenul ei Torni şi amândoi adunau tăcuţi, dar niciodată trişti, petece, nasturi, cutii. Uneori, de după uluci îl strigau foştii lui tovarăşi de joacă. Tomi îi privea lung şi îndată se apropia de stăpâna lui,îi săruta mâna vrând parcă să-i spuie că nu jindueşte după veselia și buna stare de dincolo de gard…

Moata, Creata si Grasu la bal

Sidonia Dragusanu
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945