Scris de pe / 0 Comentarii

Ieșeam în drumul oamenilor cu brațele pline:

E viața mea, luați, mușcați,

Potoliți-vă  foamea sau numai pofta,

Nu vă întrebați de unde am,

Atâta viață, atâta viață

Oameni buni, nu treceți grăbiți mai departe,

Eu tot cu brațele pline vă ies în cale

Nu le țin întinse și goale, ca o cerșetoare,

Și pâinea mea e tot aromitoare

Și rumenă, și îmbietoare,

Și mereu coc alta, și alta, și alta,

Nu mă înspăimântați, nu mă înfiorați cu întrebarea

-De unde, de unde mai ai, risipitoareo?

Și mai ales oameni buni, surorile mele, frații mei

Mai ales, mai ales nu treceți nepăsători mai departe!

(fragment dintr-o poezie scrisă de Sidonia în martie 1971, cu două luni înainte de a muri)

 

Sidonia Drăgușanu a murit în 1971, la Spitalul Elias. „Nu e ca și când aș muri în floarea vârstei, am avut o viață frumoasă, am avut și satisfacții”, se ironiza ea în ultima scrisoare adresată familiei. La nici 64 de ani, însă, ar mai fi avut multe de scris, iar asta au subliniat și prietenii ei în articolele apărute la acea vreme.

Oh, cum ştia să râdă Sidonia!

Lucia Demetrius, prietenă și „colegă” de generație progresistă, a scris la împlinirea a doi de la moartea Sidoniei:

…nu ne trece prin minte că anumiţi oameni, unii care clocotesc de viaţă lîngă noi, o vor părăsi cînd păreau a nu cunoaşte ofilire fizică sau intelectuală. Niciodată n-aş fi crezut că Sidonia Drăguşanu va pleca dintre noi atît de repede, pe negîndite, pentru că făcea parte dintre făpturile a căror vitalitate, a căror strălucire, a căror tinereţe păreau a nu fi alterate de timp în nici un fel şi care avea miraculosul dar de a-şi purta printre noi, împotriva vîrstei — şi nu era încă această vîrstă, vîrsta morţii! — un suflet de douăzeci de ani, o minte pe care unii o îmbogăţiseră fără s-o uzeze, o sensibilitate, o receptivitate adolescentă şi vibrantă.

Am cunoscut-o cu mult înainte de război, atunci cînd apăruse primul ei roman: «într-o gară mică», atît de proaspăt şi fermecător. De la început ne-am împrietenit, de la început am iubit-o mult. Un optimism, o expansivitate, un dar de a se apropia de oameni, de a-i atrage către ea mi-au topit din primele zile stîngăciile şi timidităţile.

N-a avut o viaţă uşoară pînă în clipa în care, după război, piesele ei au început să se joace pe toate scenele din ţară, preţuite, căutate de public, asaltate de el.

A trăit mulţi ani ai existenţei ei — înainte de război şi în timpul lui — viaţa grea a ziaristului care, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze alerga cu articolul lui greu de plasat şi prost plătit la redacţiile pe care le socotea mai puţin corupte. Uneori chiar traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Dar cum făcea faţă acestei existenţe Sidonia Drăguşanu! O încredere, o seninătate, o forţă interioară nedesminţită n-au lăsat-o niciodată să-şi plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate şi care, îndeobşte, ne îngenunche vremelnic pe fiecare dintre noi. Aş numi acest curaj aproape eroism. Şi avea un humor care n-o părăsea nici o clipă. Un humor neaşteptat, original, gîlgîitor, care izbucnea în faţa fiecărei împrejurări, în faţa celei mai triste sau mai grele, un arc se destindea în Sidonia Drăguşanu, şi o glumă, un hohot de rîs transforma drama în comedie şi vindeca suferinţa. Oh, cum ştia să rîdă Sidonia! Şi cum rîdeai împreună cu ea! Cred că în toată viaţa mea adunată la un loc n-am rîs atît cît înti-o singură zi cu ea. Humorul ei nu era muşcător, nici ironic măcar, — făptura asta n-a cunoscut răutatea, a fost totdeauna generoasă sufleteşte, generoasă material chiar în perioadele de aprigă sărăcie, – humorul ei era năzdrăvan, spontan, o asociere surprinzătoare de noţiuni, de cuvinte, de idei, care avea uneori gingăşie, alteori grotesc, dar era totdeauna irezistibil.

Sidonia Drăguşanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac. O căutai anume sau o întîlneai din întîmplare prin hazul ei, existenţa ţi se părea deodată mai frumoasă. A scris mult pentru femei, li s-a adresat în chip direct la Radio pentru că era aproape de ele şi simţea nevoia să le împărtăşească concluziile unei fiinţe lucide care n-a trecut niciodată pe lîngă viaţă, ci a îmbrăţişat-o cu toată făptura ei sufletească. Cititoarele şi ascultătoarele o aşteptau, i se adresau, îi sorbeau răspunsurile, cred că a descurcat multe iţe încurcate în om şi a liniştit multe tulburări.

În ultimele ei luni, luni chinuite de boală, nu şi-a mai primit prietenii în spital. Ea, care era atît de comunicativă, de sociabilă, de accesibilă, a preferat să zacă singură, să-şi aştepte singură moartea, decît să arate altora un chip îndurerat, ca să-i doară. Era deprinsă să dăruiască bucurie, nu durere. Dacă aş putea crede într-o viaţă de apoi, dacă aş putea crede cu naivitatea nu ştiu căror străbuni, mi-aş închipui că în clipa asta raiul hohoteşte de ris: a venit Sidonia şi a descreţit frunţile smerite şi severe. Dar cum nu cred, aici, noi nu trebuie s-o pomenim cu lacrimi, ci să ne-o aducem aminte cu acel zîmbet care nu i-a părăsit niciodată faţa frumoasă, să ne însenineze amintirea ei. Iar de uitat, cei care am cunoscut-o, e sigur că n-o vom uita.

Lucia DEMETRIUS,  Viaţa Românească, iunie 1973

 

Pentru noi era Sidi…

Ecaterina Oproiu, o altă colegă de breaslă, scria în România liberă despre „cariera” de confidentă și sfătuitoare a femeilor, pe care Sidonia și-a clădit-o sub pseudonimul „Catrinel”, cu care a publicat de altfel și un roman – „Dragoste rea”.

Prietenii îi spuneau Sidi, dar mii de femei o numeau Catrinel, diminutiv devenit în primii ani postbelici un mit al confidenţei feminine. Nu ştiu de ce, nu ştiu cînd îşi alesese acest pseudonim, îmi amintesc, însă, foarte bine redacţia revistei care o lansase: «Femeia şi căminul». Era peste drum de noi. «Noi» eram atunci o «Românie liberă», scrisă şi trăită de o echipă devenită fără să-şi dea seama o familie, una din acele familii în care fiecare se ţine de pulpana celuilalt: sîmbăta, duminica, în concedii, o familie cu toţi membrii îmbrăcaţi la fel, adică în lodene, hrăniţi la cantina tipografiei, mutaţi cu casă, cu masă, cu arme şi bagaje în redacţie, în cămăruţele cu miros de cerneală tipografică şi de şoareci prost hrăniţi.

Lucram deasupra mezaninului, în odăi mai mult lungi decît late, aşezate de-a lungul unor coridoare întortocheate cu pereţi afumaţi, dar pictaţi cu ghirlande şi portretele fondatorului Adevărului. Coboram Sărindarul dimineaţa rozînd covrigi, îl urcam seara tîrziu, de obicei peste miezul nopţii, întîrziind prin birouri cu, dar mai ales, fără nevoie. Ne-nduram cu greu să-l lăsăm singur pe «capul limpede», mai ales că el era de obicei nu atît limpede cît foarte încins, foarte irascibil. Din te miri ce îi sărea ţandăra ideologică şi ţipa: «ia să căutăm noi rădăcinile».(…)

Sidi lucra vis-â-vis. Povăţuia femeile cum să-şi oblojească rănile dragostei. Rîdea cincizeci şi nouă de minute pe oră. Cînd trecea strada la «noi», cînd deschidea uşa, în odaie năvălea un regiment de glume şi un vagon de butoaie de vin tonic. Cînd pleca, în urma ei, cîteva clipe coridoarele înecăcioase, îmbîcsite,se albeau, se umpleau de chiote, de fluturi şi de duhuri chihotitoare. Era ca o copcă într-o apă mare. îngheţată bocnă, în jur troiene, copaci nămeţiţi, căciuli trase peste ochi, broboade înfăşurate strins peste guri. Dar ia uitaţi-vă oameni buni, în copca asta! în marea troieneală sub vîntul tăios, Sidi fără căciulă, Sidi fără broboadă, Sidi îmbrăcată ca pentru primăvara ce se apropia, ne întreba rîzînd: de ce nu vi se văd ochii ? Pentru ce nu vă scoateţi broboadele ? De ce sînteţi atît de vineţi, atît de încruntaţi?

Ecaterina OPROIU, România liberă

 

Mihai Berechet: Succesele ei în simpatia publicului i-au fost greu iertate de confraţi, de cei care o judecau şi pe ea şi îi judecau opera..

Cu ce mare discreţie s-a aşezat Sidy la masa umbrelor… Cum şi-a luat şi ea curînd, curînd locul printre cei deveniţi nefiinţă, printre cei dragi — Miron Radu Paraschivescu — Ieronim Şerbu, Ghiţă Roll — printre prieteni! S-a grăbit! S-a grăbit să-i întîlnească pe cei plecaţi, pe cei cărora le consacrase o mare parte din capacitatea ei de dragoste, din uluitoarea ei fidelitate în prietenie. Totul s-a petrecut în mare taină. Boala rea care a măcinat-o nu mai era un secret pentru nimeni, dar pentru ea rămăsese marea taină, în urmă, un roman «Într-o gară mică», un premiu literar, răsplata unui talent precoce; un volum de schiţe şi nuvele, un volum de teatru, plus noianul de dragoste al spectatorilor, ascultătorilor Radio-TV şi al cititorilor.

Sidonia Drăguşanu era o cuceritoare. Şi succesul, permanenţa succeselor de public, e un lucru care se iartă greu. Succesele ei în simpatia publicului i-au fost greu iertate de confraţi, de cei care o judecau şi pe ea şi îi judecau opera… Mulţi necunoscînd-o, îi înţelegeau opera greşit. Nu reuşeau să descifreze dincolo de aparenţele, de tonalităţile gingaşe, de voitele delicateţi, adresa precisă a cinismului ei funciar, şfichiul de mătase cu care autoarea biciuia moravuri vechi în culcuşuri noi şi moi… Autoarea ţintuia totul cu un zîmbet amabil de persoană «binecrescută», dar, în mîna înmănuşată, ţinea un bisturiu.

Luciditatea, aciditatea, necruţarea era nuanţată, pentru unii, în tonalităţi minore… Dar cît de precisă era adresa, cît de departe din punct de vedere moral ţinteau micile ei adevăruri, pentru că autoarea a preferat întotdeauna micile adevăruri cu miză etică mare, marilor exhibiţii gongorice, cu mize strict derizorii.

Această ultimă a ei piesă, scrisă chiar în anul premergător plecării ei dintre noi, «SENTIMENTE ŞI NAFTALINA» este o satiră tristă, este o comedie scrîşnitoare, antisentimen-tală, în cazul în care sentimentele sînt retrograde, pulveri-zatoare de personalităţi, ucigătoare de etică, de forţe. SENTIMENTE ŞI NAFTALINĂ este o parabolă tristă, parabolă cu «foste trăiri», cu rămăşiţe modice de mentalităţi trecute, cu resturi rizibile de «domni, doamne şi domnişoare», lume care mai încearcă, fără rezultat, să facă viabile într-o societate cu alte sensuri, cu alte opţiuni, sensuri de viaţă, de mult apuse. SENTIMENTE ŞI NAFTALINĂ, această ultimă lucrare a regretatei SIDONIA DRĂGUŞANU, este un strigăt stins în care se simte gîlgîitul de rîs, o alarmă deloc falsă, pentru falsele sentimente.

 

Mihai Berechet, Revista Teatrul, 1971

 

 

 

A crezut în viață mai mult decât în gloria operei

Valeriu Sârb, coleg și prieten, a scris despre activismul militantist al Sidoniei, care nu se mulțumea doar să scrie despre sau să dea sfaturi unor cititoare, ci intervenea în favoarea acestora atunci când întâlnea nedreptăți.

Rareori mi-a fost dat să întîlnesc o persoană care să îmbine, în mod fericit, două valenţe: sensibilitatea şi umorul. Psihologii ar susţine că cele două calităţi ar putea fi complementare şi că nu este nimic ciudat în această împerechere. Dar, la Sidonia Drăguşanu acestea erau exacerbate şi, totodată, armonioase. Cea care fusese, o lungă perioadă de timp «Catrinel» şi da sfaturi în reviste, ori încerca să pună diagnostice sufleteşti, avea o disponibilitate cu totul specială spre generozitate şi dăruire.

Ea ieşea, deseori, din anonimatul pseudonimului şi intervenea direct în rezolvarea dilemelor care i se adresau prin corespondenţă. Acţiona direct să se repare o nedreptate, descreţea o frunte umbrită de deziluzii sau netezea un rid de pe un suflet hăituit. Mai tîrziu, după ce pseudonimul a fost abandonat, pentru propriul său nume, de scriitor de data aceasta, am văzut-o intervenind într-o eroare judiciară, şi, cu pasiunea luptătorului dintr-o arenă socială, a obţinut cîştig de cauză pentru pretinsul împricinat. Nu în calitate de avocat, ci stăruitor, scriind, zbătîndu-se, bătînd la numeroase uşi, convinsă că adevărul nu poate rămîne îndelung în eclipsă.

Se acreditează, uneori,ideea că scriitorul trebuie să stea detaşat de evenimente, sau, cel puţin, de faptul mărunt, ca să poată privi fenomenul cu luciditate, să-şi poată asigura obiectivitatea. Sidonia Drăguşanu n-a cunoscut aceasta «lege-artificială». Ea s-a scufundat în eveniment pînă la anularea de sine şi a preferat să intervină, să lupte, să se consacre unei idei, întîmplări sau acţiuni, chiar cu riscul de a nu se fi putut dărui scrisului decît pe jumătate. Nu este o concepţie nobilă aceea care crede în viaţă — sublim spectacol — mai mult decît în gloria operei?

Altădată, am asistat la o lecţie de morală care a dus la refacerea unui cămin destrămat sau la izgonirea dintr-o obşte de breaslă a unor impostori. Aceste fapte banale s-ar putea să nu aibe tensiunea «spectacularului», dar aruncă o lumină revelatoare asupra unui caracter uman. Teoria detaşării scriitorului poate fi infirmată şi de opera Sidoniei Drăguşanu, de «Jurnalul Aurorei Serafim», de piesele sale de teatru, sau delicatele scrieri pentru copii, care au avut şi au încă o mare audienţă la public.  Informaţia extrasă din viaţa imediată, trecută prin retorta unei conştiinţe încinse, a dat o operă literară capabilă să intereseze, să emoţioneze, să percuteze în omul dornic de cultură şi de simboluri calde.

Evident, ceea ce a cimentat prietenia mea cu Sidonia Drăguşanu a fost afecţiunea ei neostenită pentru Radu Paraschivescu. Îi fusese soţie, tovarăşă, prietenă, protectoare şi discipolă. Arareori s-a putut consemna şi conserva o asemenea osmoză sufletească între doi oameni chiar după ce căsnicia lor s-a irosit. MRP spunea: «Sidi este o doamnă distinsă în literatură și cea mai literară dintre doamne!»

Sidi s-a stins la numai câteva luni după moartea lui. Își socotea încheiat rolul pămânesc și crezuse că trebuie să-l protejeze și în eternitate.

 

Citește mai multe despre viața Sidoniei Drăgușanu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.