Scris de pe / 0 Comentarii

Avatarurile Sidoniei Drăgușanu ca autoare dramatică jucată cu săli pline – Prefața volumului „Teatru”, publicat în 2020, ce cuprinde cele mai bune piese ale Sidoniei Drăgușanu

 de Dollores Benezic

 

Dacă aș vrea neapărat să izbutesc, aș ști cum să atrag atenția asupra mea: o piesă de teatru care să provoace scandal… dar ce fac pe urmă, după ce s-a liniștit scandalul? Ei, dar văd eu ce fac. Totul e să mă decid: vreau sau nu vreau să atrag atenția asupra mea? Vreau sau nu să izbutesc?”

 

E un fragment dintr-un editorial scris de Sidonia Drăgușanu în Revista Teatrul, în 1969, sub titlul: Însemnările apocrife ale unui dramaturg nejucat. Era un mod subtil ironic, atât de caracteristic Sidoniei, de a sancționa maniera greoaie și adesea neprofesionistă în care mai marii zilei decideau ce piesă se joacă sau nu. A izbuti în teatru, ca și în alte domenii de altfel, ținea și atunci mai degrabă de relațiile de prietenie și de pahar, decât de competență. Iar ca femeie, Sidonia se simțea uneori exclusă sau minimizată, de directorii de teatru, de unii critici care considerau că subiectele ei se concentrează prea mult pe micile drame sentimentale și nu au amprenta comunistă cerută de regim.

Cu toate astea, în ultimul deceniu de viață Sidonia Drăgușanu a reușit să condimenteze scenele țării cu piesele ei, denumite comedii dramatice, să facă săli pline în sutele de reprezentanții ale fiecărei piese și să creeze eroi din iluștri anonimi provinciali. N-a fost lucru ușor să-și vadă piesele pe scenă în timpul vieții, chiar dacă odată montate, ele au avut succes la public. Pentru fiecare a avut de luptat, ba cu partidul, ba cu bărbații de stat, ba cu prejudecățile. Unele piese i s-au jucat și postum, altele deloc.

Pentru a îndrepta o nedreaptă uitare a celei mai iubite autoare dramatice din România secolului trecut, și într-o perioadă de grele încercări pentru teatru, ca formă de manifestare artistică (din cauza pandemiei), familia Sidoniei Drăgușanu a ales să reediteze în acest al patrulea an de redescoperire a scriitoarei un volum cu cele mai frumoase piese ale ei.

*

Cine a fost Sidonia Drăgușanu

Sidonia Drăgușanu a scris teatru în ultimele două decenii de viață (anii 50-60), surprinzând astfel publicul și critica cu „debutul” său târziu în dramaturgie, după ce timp de 25 de ani fusese jurnalistă și autoarea unor romane și cărți pentru copii.

Debutase în 1934, cu romanul „Într-o gară mică” – cel mai bun roman de adolescență premiat de Editura Cugetarea – apoi a intrat în presă unde s-a risipit în nenumărate redacții cu articole, reportaje, interviuri, editoriale și chiar sfaturi de suflet pentru femei.

Un război mondial și treisprezece ani mai târziu, în 1947, publica al doilea roman – „Una din noi e de prisos” – sub pseudonimul Catrinel, cu care semnase ani la rând pagina de sfaturi de suflet din „Femeia și căminul”. Cartea a fost încă de la început ceea ce azi se cheamă un best seller, a avut mai multe ediții, dar identitatea autoarei a rămas un secret păstrat până după moartea ei, în 1971.

Anul 1957 a fost marcat de apariția celui de-al treilea roman – „Jurnalul Aurorei Serafim”, care este și ecranizat în epocă  – dar și de punerea în scenă, la Teatrul Nottara din București, a piesei „Seara răspunsurilor” – o comedie dramatică – piesa ei de debut în teatru.

Urmează în 1961 piesa „Fiicele”, montată la Teatrul Național din București, în regia lui Alexandru Finți, dar jucată ani de zile, până în 1977, pe aproape toate scenele țării, tradusă și în germană și maghiară. Apoi piesa „Zizi și formula ei de viață”, în 1964, montată la Teatrul Nottara.

În 1965 i se joacă la Teatrul Național piesa „Întâlnire cu îngerul”, în regia lui Mihai Berechet. În 1966 – „Jocul adevărului”, mai întâi la teatrele din Reșița și Ploiești, apoi montat și la Naționalul bucureștean, iar în 1969, pe două scene de provincie, piesa „Necunoscuta și cei patru cavaleri”.

Ultima piesă și poate cea mai complexă dintre toate, „Valsul”, este pusă în scenă abia la zece ani de la moartea Sidoniei, în 1980, tot la Teatrul Nottara, sub titlul „Sentimente și naftalină”, tot în regia lui Mihai Berechet.

*

Teatrul are dreptul să le arate oamenilor unde greșesc

Calitățile de dramaturg ale Sidoniei nu apăreau, totuși, din senin. Ea avea în spate mulți ani de dramatizare la radio și chiar pentru Teatrul de copii Țăndărică, inaugurat în 1946 cu o piesă adaptată de Sidonia – „Cu Țăndărică pe mările Sudului”. Făcea cronică de teatru și era apropiată de cercurile teatrale în epocă. Avea o rubrică periodică în Revista Teatrul – denumită Antract – unde persifla adesea moravurile și prețiozitățile din lumea teatrului, sancționând deopotrivă autorii, actorii, dar și criticii și spectatorii.

De altfel subiectul piesei de debut – „Seara răspunsurilor – este cantonat în lumea teatrului și tratează într-o manieră aparent umoristică dramele personale din spatele scenei, relațiile de prietenie, rivalitate și iubire dintre actorii unui teatru de provincie. Modul în care sunt promovați sau nu într-un rol actorii, în funcție de afinitățile directorului, influențat încă de fosta soție, care ține să joace, și la 40 de ani, roluri de adolescentă. Piesa are și un act de suspans bine dozat care duce intriga la cote nebănuite și ține spectatorul în scaun, încercat de sentimente contradictorii. Regia e semnată Ghebal Georgescu, un nume mai puțin cunoscut azi, la fel ca și actorii care au însuflețit rolurile gândite de Sidonia: Puica Stănescu, Corina Constantinescu, Ludovic Antal, Tatiana Ieckel, Eugenia Rădulescu…

Greu de spus acum de ce a încercat Sidonia Drăgușanu și dramaturgia, după ce părea bine așezată în istoria literaturii române cu romanele ei de succes, cu cărțile pentru copii și cu anii grei de presă în spate, făcuți în cele mai complicate perioade istorice – al doilea război mondial, instaurarea comunismului. Probabil, ca orice creator a simțit nevoia să se autodepășească, să testeze, să iasă din zona de confort, acest sfat tot mai oferit azi, dar care nu le e multora la îndemână.

Ieșirea Sidoniei din confortabila poziție în care se afla, pentru a se pune la dispoziția capricioasei lumi a scenei ca un umil începător, i-a demonstrat încă o dată caracterul generos, tăria care se ascundea în spatele candorii, a bunătății și a râsului molipsitor cu care își răsfăța prietenii, așa cum și-o amintește Horia Oprescu, cel mai longeviv dintre ei, de care a legat-o o prietenie de 46 de ani: „Piesele Sidoniei erau vii și firești, înfățișând concretul și adevărul unei alte Românii. Adică oglindind „noul” fără schematisme, fără declarații sforăitoare. Rezultatul a fost o aderență cordială a publicului în sute de spectacole în București și în întreaga țară. Sidonia Drăgușanu a fost fără îndoială una dintre cele mai prețuite autoare dramatice de către marele public. Dincolo de opera ei, pe noi cei câțiva prieteni ai Sidoniei ne va stăpâni întotdeauna: noblețea inimii, fermitatea credinței, râsul ei sănătos cu care îți întrema inima în acei ani negri.”

Apoi, drept e că ar fi fost păcat ca teatrul să nu beneficieze de excelentul talent de povestitoare al Sidoniei Drăgușanu, de incontestabilul ei dar de a pune în dialoguri spumoase, ușoare și amuzante adevăruri grele și dureroase care preocupă omenirea din totdeauna și care nu se vor demoda niciodată, oricât am evolua sau ne-am tehnologiza.

După cum singură mărturisea într-un interviu din 1969, „Consider onestitatea în scris linia mea directoare, de la care nu mă abat.(…) Nu sunt de acord cu cei care contestă teatrului dreptul de a le arăta oamenilor unde greșesc”.

*

Feminism și actori legendari

Modul ales de Sidonia Drăgușanu de a le arăta oamenilor unde greșesc este însă unul plăcut, relaxat, care stârnește râsul, chiar dacă de multe ori e amar. În toate piesele ei se spun cele mai crude adevăruri cu zâmbetul pe buze, stârnind hohote și aplauze. Te recunoști în eroii ei și în metehnele lor, dar nu te poți supăra pentru că-ți pune această oglindă în față.

Subiectul central ales de Sidonia pentru piese coincide cu subiectele romanelor sale: relația între bărbați și femei, căsnicia și provocările ei, lupta pentru egalitate și emancipare a femeilor în lumea în care bărbații sunt egoiști și dețin supremația. Deși era o feministă, Sidonia nu și-a scutit suratele de critici, recunoscând în piesele ei partea de vină a femeii în relația conjugală.

Piesele Sidoniei mustesc de portrete bine conturate, amuzante, spirituale sau delicios de prostuțe, personajele ei sunt ușor de iubit, fie că sunt fete rele, bărbați zburdalnici, bătrâni enervanți sau neveste perfecte. Ba chiar uneori personajele par prea deștepte. Acesta ar fi unul dintre puținele reproșuri pe care criticul Radu Popescu, temut în epocă pentru cronicile sale, i le-a făcut Sidoniei, la „Seara răspunsurilor”: anume că le pune în gură personajelor sale vorbe prea literare, dându-le astfel „o ciudată paloare școlărească”.

Toate piesele Sidoniei s-au jucat cu săli pline, în sute de reprezentații, unele, precum „Fiicele”, de-a lungul a peste zece ani, în majoritatea teatrelor țării. Printre actorii care au dat viață personajelor Sidoniei sunt nume mari ale scenei sau care au ajuns între timp mari: Mișu Fotino, Coca Andronescu, Ioana Crăciunescu, Adela Mărculescu, Grigore Vasiliu Birlic, Dan Tufaru, Carmen Stănescu, Draga Olteanu, Margareta Pogonat, Rodica Mandache.

*

Cum ajungea o piesă să se joace la Național

O figură aparte în palmaresul dramatic al Sidoniei Drăgușanu fac două piese, probabil cele mai bune dintre toate, care conțin tot atâta dramă câtă comedie a fost nevoie pentru îmblânzirea lor. Poveștile punerii lor în scenă, însă, sunt cel puțin la fel de dramatice așa că merită consemnate. E vorba despre „Întâlnire cu îngerul” și „Valsul”.

În „9 caiete albastre”, cartea de memorii publicată de Mihai Berechet, prietenul și omul care a regizat trei dintre piesele Sidoniei, se află povestea absurdă a modului în care „Întâlnire cu îngerul” a ajuns în cele din urmă pe scena Naționalului bucureștean în 1965, de unde a fost scos la fel de absurd, după mai bine de 300 de reprezentații cu sala plină. Directorul teatrului la acea vreme, Zaharia Stancu, era prieten cu Aurel Baranga, la rândul lui dramaturg de succes în epocă, dar care nu tolera prea bine concurența. Berechet povestește cum a ajuns să monteze piesa, după ce Stancu s-a certat cu Baranga, la un pahar, la Capșa:

Sidonia avea cultul prieteniei, era un personaj vital, plin de haz, cu replică vie care uneori viza absurdul, știa să antreneze discuțiile cele mai pasionante și știa să scrie. (…) Un filon de sensibilitate autentică împletită cu umor vital, niște teme moralizatoare, o croșetătură de situații semibulevardiere făceau ca piesele sale să aibă un deosebit succes de public, neavând întotdeauna parte de integrala bună primire a criticii dramatice, fapt pentru care Sidonia suferea profund…

(…) După mai multe succese în alte teatre, Sidonia predase piesa Întâlnire cu îngerul Teatrului Național. Dar Z. Stancu, cu care Sidonia era în relații prietenești, nu-i dădea niciun răspuns. Vesela Sidonia era tristă. Își închipuia că un confrate, autor și el de mari succese teatrale, poate de cele mai mari, îi „lucrează” piesa la Stancu, cu atât mai mult cu cât chiar din pricina acestei piese autoarea se certase de câtăva vreme cu onorabilul A.B., de care fusese legată printr-o autentică și veche prietenie „de casă”. Norocul autoarei a fost că „onorabilul” A.B. s-a certat la rândul lui la Capșa cu „neica Zaharia” și că întâlnindu-se într-o noapte pe bulevard cu directorul Naționalului, care tocmai ieșea de la Athenee Palace întovărășit de criticul și prietenul lui Radu Popescu, a strigat-o de pe un trotuar pe altul, spunându-i: „Sidy, spune-i lui Berechet să vină mâine la mine cu distribuția piesei tale… M-am certat cu…” și a spus un cuvânt urât.

Și m-am dus, distribuția era gata: Geo Barton, Virgil Popovici, Dan Tufaru (încă elev la Institut), Carmen Stănescu, Simona Bondoc, Coca Andronescu, Draga Olteanu și Anca Șahighian.

Zaharia Stancu era grăbit să începem repetițiile, voia să dea o lovitură sub centură capriciosului său prieten. Și uite așa, destinul reprezentării unei piese, succesul ei, poate depinde de cearta unor confrați în jurul unui svarț la Capșa…”.

*

Sidonia Drăgușanu alias Duncan Hopkins din Sussex

Probabil a fost nevoie de același balet precar și în cazul altor piese, dar nu mai există martori sau nu au lăsat nimic scris în sensul ăsta, ca să-l putem documenta astăzi. Ce a rămas, însă, și vorbește de la sine este manuscrisul piesei „Valsul” – piesa scrisă în 1969, dar jucată abia în 1980, după moartea Sidoniei – care are mai multe variante, una dintre ele fiind o prezentare ca traducere a unei piese scrisă de un inventat dramaturg englez.

Practic Sidonia Drăgușanu, sătulă să tot insiste să i se monteze piesele, recurge la încercarea – sortită și ea eșecului până la urmă – de a-și prezenta creația originală, ca fiind doar o traducere a unei piese scrisă de un personaj inventat: Duncan Hopkins. În treacăt fie spus, Sidonia avea deja experiență de traducător, ea fiind cea care a tradus și adaptat în română piesele lui Ibsen în aceiași ani 60.

Ca să-și vadă propria piesă jucată, așadar, Sidonia îi inventează un autor englez, domnului Hopkins, căruia îi și face o biografie pe măsură: născut în Sussex, Anglia, în 1935, el are premiera cu „Short sentimental waltz” la Birmingam Repertory Theatre la 29 octombrie 1967, cu care își începe „strălucita carieră de dramaturg”. În afară de teatrul din Birmingham, nimic din toate astea nu era adevărat, și nici Internetul nu se inventase pentru ca verificarea să fie la un click distanță, ca azi.

Personajele inventate de Sidonia capătă nume potrivite cu originea autorului inventat: Florența este Cecile, Dan Pompilian devine Freddy Hill, Suciu – James Matthew, Paul Țundrea – Robert Cardigan, Voiculescu e Norman Huston, Nora – Marjorie, Piki este Dick, Coca e Denise etc. A rămas ca martor în acest sens și o pagină dactilografiată pe care sunt operate cu pixul aceste schimbări de nume, în fond piesa având aceleași replici, dar rostite de niște englezi, ca și pretinsul lor autor.

Piesa e refuzată pe motiv că e prea burgheză. Într-adevăr, ea conține cele mai puține elemente de „corectitudine politică” comunistă dintre toate, fiind o poveste care se întinde pe mai bine de 30 de ani și se concentrează pe destinul trist al unei femei capabile de o singură mare iubire, și aia fără noroc. E surprinzător că totuși, în 1980, Teatrul Nottara o găsește potrivită și o montează, devenind și ea, ca toate celelalte piese ale Sidoniei, un succes de public.

În același interviu din 1969 – unul din puținele păstrate – întrebată ce piese are în pregătire, Sidonia Drăgușanu vorbește despre „Valsul” așa: „Am scris o piesă, Valsul, o comedie lirică, o ironie cu tâlc la adresa unor perspective pe care nu le dorim, pericolele tehnicizării tot mai accentuate a vieții cotidiene. Oare nu vom ajunge cândva ca oamenii să nu mai aibă timp să iubească? Îmi exprim spaima în fața unei asemenea prăbușiri a sentimentelor și încerc să-mi alarmez contemporanii.”

   

        

*

Piesele Sidoniei, ca niște sertare cu fund dublu

Cronicile vremii i-au fost și ele în general favorabile Sidoniei, dar au existat și voci critice, care ar fi preferat ca piesele ei să vizeze teme de anvergură socială măreață. Cei care i-au apărat stilul au fost și cei care au știut să vadă, dincolo de micile drame conjugale, profunzimile frământărilor omenești. „Sertarele cu fund dublu”, așa cum definea criticul Radu Popescu creațiile Sidoniei. În cronica despre Seara răspunsurilor”, el punctează căîn lupta omului cu sine însuși nu există episod neinteresant sau bătălie minoră. (…)Avem nevoie de astfel de piese pentru educarea artistică a spectatorului și pentru rafinarea sufletească a cetățeanului brutal în probleme de viață”.

Sanda Faur, în cronica despre „Întâlnire cu îngerul” din Flacăra, 1965, atinge și punctul de rivalitate cu Aurel Baranga, făcând o referire la comedia acestuia – „Fii cuminte Cristofor”, jucată în aceeași perioadă, și cu care inevitabil s-au făcut comparații. „Piesa Întâlnire cu îngerul e o piesă amară, nu degeaba intitulată comedie dramatică, adevărul sau minciuna din căsnicie, viața conjugală, abordată nu din unghiul comediografului, care știe că are întotdeauna publicul de partea lui, ci autoarea a privit realitatea în față, franc, lucid, descifrând implicațiile psihologice ale problemei. De aici rezonanța gravă a piesei, pe care hazul o înviorează acolo unde e cazul. (…)     Unele comentarii critice spun că piesa are o anumită limitare tematică, nereușind să depășească spațiul restrâns al relațiilor familiale. Revenirea Sidoniei asupra relațiilor de familie e deliberată, ea find o bună cunoscătoare a sufletului omenesc. (…) De acea piesa a renunțat la amploarea tematică și a câștigat în profunzime.”

Și rivalul Aurel Baranga îi recunoaște talentul Sidoniei, chiar dacă într-un necrolog: „În ultimii zece ani Sidonia Drăgușanu a scris îndeosebi pentru scenă: piesele Zizi și formula ei de viață, Fiicele sau întâlnire cu îngerul constituind tot atâtea succese categorice de public și critică. Autoarea a adus sub reflectoare o lume de ființe vii, turmentate de întrebări reale și la care scriitoarea răspundea – de data asta unor corespondenți vizibili și prezenți în sala de spectacol – cu bunul ei simț verificat, cu nesfârșita ei comprehensiune pentru tot ce este durere omenească. A știut să asculte mâhniri și să consoleze, ca nimeni altcineva, neliniștea condiției umane. Și iată că azi, în această lună de mai ce-i semăna cel mai bine prin revărsarea generoasă a soarelui, Sidonia Drăgușanu devine o amintire. 

Dar ne rămâne prin plecarea Sidoniei suvenirul unei ființe care prin însușirile ei de o profundă noblețe a redat OMULUI de totdeauna și pretutindeni epoletul demnității râvnite.

S-au spus multe lucruri frumoase despre talentul Sidoniei Drăgușanu și despre opera ei, dar poate cea mai frumoasă metaforă folosită vreodată pentru a-i caracteriza munca a fost aceea a lui Valentin Silvestru, în Contemporanul: „Conflictul din Seara răspunsurilor e o furtună într-un pahar cu apă, dar trebuie să recunoaștem, paharul e de cristal.

Subiectele abordate în opera ei sunt aparent minore, însă talentul literar, măiestria artistică a autoarei au făcut ca aceste mici învolburări de viață și de teatru să capete în piesele Sidoniei importanța și tușa de noblețe a paharului de cristal.

Rolul volumului de față este să scoată încă o dată paharul acesta din husa uitării și să-l așeze din nou în luminile rampei. Pentru că „actorii pot deveni idolii publicului, autorii dramatici, niciodată. Dar oare ei știu?”, își încheia Sidonia unul din editorialele din Revista Teatrul. Firește că ea știa, dar asta nu a împiedicat-o să-i dea posterității ocazia să o uite în câteva piese minunate.

 

Cronologia redescoperirii Sidoniei Drăgușanu/

Cărți apărute până acum la Editura Hoffman:

2017 – Într-o gară mică, Doamna cu ochelari negri, Moața, Creața și Grasu la bal

2018 – Jurnalul Aurorei Serafim, O javră, un câine și un copil

2019 – Una din noi e de prisos

2020 – Doamna cu ochelari negri – traducere în italiană

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.