O prietenie in padure

— Bună seara Ulmule, a spus privighetoarea aşezându-se pe o creangă.

— Bună seara, a răspuns plictisit, ulmul.

— Nu prea ai poftă de vorbă… Ştiu că eşti singuratec, ştiu că taci mult şi ştiu că n-ai niciun prieten!

— Ştii cam multe şi vorbeşti prea multe. Dar nu mă miră. Limbuţia este un cusur al tuturor femeilor.

— Da, dar eu ştiu şi să cânt!!

— N-ai şir în vorbă şi nici judecată.

— Văd că eşti foarte pornit împotriva mea! Nu-i nimic. Pe mine nu mă sperie primirile proaste. Ţi-e somn?

— Nu mi-e somn!

— Atunci, o să-ţi cânt un cântec nou pe care l-am învăţat chiar azi dimineaţă. Un cântec foarte frumos, cu trei privighetori surori, care au vrut să se facă primadone la Operă.

Privighetoarea nu aşteptă răspunsul copacului şi îşi dădu drumul la glas.

Într-adevăr, în cântecul ei era vorba de trei privighetori surori care după ce au dat câteva concerte în oraşul lor, au vrut să se facă artiste la Operă; dar în drum spre capitală, cea mai mare dintre surori a răguşit din pricină că a băut dintr-un izvor apă rece şi n-a mai fost primită la Operă.

Atunci, celelalte două surori n-au mai vrut nici ele să cânte şi n-au mai cântat niciodată.

Cântecul se sfârşeşte aşa: Tra li lu-u-u-u-u, Tru-li-la Tru-li-la. Nu voi mai cânta în viaţa mea!

— Ei, ţi-a plăcut?

— Iţi mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult, răspunse ulmul. Dacă vrei, poţi veni şi mâine seară.

Aşa a început prietenia între ulm şi privighetoare: cu un cântec.

Din seara aceea, de îndată ce se înopta în pădure, privighetoarea sbura la ulm şi ulmul trăia toată ziua în aşteptarea serii. Acum viaţa lui era mult mai frumoasă decât înainte, avea o prietenă care îi ţinea de urît în nopţile lungi, când doar câte o stea se mai desprindea de pe cer şi cădea undeva departe, urmărită de privirea tristă a copacului.

Privighetoarea era foarte mulţumită că avea pentru cine să cânte. Ştia o sumedenie de cântece şi de poveşti pe care le punea singură pe melodii frumoase, ca să fie ascultate mai cu plăcere. Ea călătorise mult, văzuse multe şi ştia o grămadă de lucruri. Ulmul nu părăsise niciodată pădurea, nu ştia că pe lume sunt oraşe, case, oameni.

Toată pădurea vorbea de prietenia dintre ulm şi privighetoare, căci o bufniţă rea umbla din pom în pom, de la pasăre la pasăre,de la lighioană la lighioană, ca să povestească tot ce ştia, tot ce auzea şi tot ce vedea.

— Stau în fiecare noapte de vorbă… nu ştiu ce îşi tot spun, dar am auzit odată cum privighetoarea te vorbea pe tine de rău, stejarule. Sau: L-am auzit pe ulm zicând de tine, cucuie, că eşti un prostănac caraghios.

Fireşte, toate acestea erau doar născociri ale bufniţei, invidioasă de prietenia dintre privighetoare şi ulm.

Şi într-o dimineaţă, bufniţa se duse drept la ulm şi îi vorbi astfel:

— Te laşi încântat de glasul unei privighetori! Crezi de sigur că alt glas mai frumos decât al ei nici nu mai se află în toată lumea.

— Da, cred că prietena mea, are cel mai frumos glas din lume, răspunse ulmul.

Bufniţa râse răutăcios şi batjocoritor:

— Ai auzit vreodată un om cântând ?

— Nu.

— Sunt oameni care cântă la operă, sunt artiste mari pe lume, tu nu îi poţi auzi, n-ai cum să-i auzi, sărmanule de tine!

— Lasă-mă în pace, strigă ulmul înfuriat.

Bufniţa zbură în pădure.

Dar copacul rămase pe gânduri: aşa dar, îşi spuse el, sunt pe lume glasuri mai frumoase decât al prietenei mele.

Şi, pentru prima oară, se îndoi de ea.

Seara, sosi privighetoarea şi ca de obicei, începu să cânte.

Dar ulmul o întrerupse şi îi povesti cuvânt cu cuvânt, tot ce îi spusese bufniţa.

— E adevărat, răspunse privighetoarea că sunt pe pământ oameni care au glasuri foarte frumoase; nu ştiu însă, dacă sunt mai frumoase, ori mai urîte, decât glasul meu.

Dar să ştii un lucru, ulmule: bufniţa vrea să ne strice prietenia. Fereşte-te de intrigile şi uneltirile ei.

Apoi, privighetoarea începu să cânte; cântă în seara aceea doar cîntece triste, în care era vorba de despărţiri dureroase, de nădejdi pierdute, de inimi rănite.

Ulmul asculta tăcut şi întristat.

Privighetoarea îşi luă sborul încet, fără măcar ca ulmul să simtă, Fără să-i spună un cuvânt de despărţire, cum îi spunea de obicei.

Plânse toată noaptea şi se rugă fierbinte lui Dumnezeu să-i vină în ajutor, să-i redea prietenia şi încrederea ulmului.

A doua zi, pe şoseaua de la marginea pădurii, se opri un automobil în care se afla o femeie tânără şi frumoasă şi doi bărbaţi. Femeia vorbea stricat româneşte.

Unul din cei doi bărbaţi, îi spuse că ar fi bine să facă toţi trei o plimbare prin pădure şi să se odihnească sub umbra copacilor.

Femeia primi cu bucurie, — era o vestită cântăreaţă din Italia, venită să dea câteva concerte în ţara noastră. Unul din cei doi bărbaţi, era soţul ei şi celălalt, impresarul.

Au ajuns în pădure şi s-au aşezat pe iarbă, tocmai sub ulmul nostru.

Femeia a început să cânte. Ulmul o asculta, dar nu înţelegea niciun cuvânt. Nici nu ştia dacă glasul e frumos sau nu, dar ştia atât: că îi place mult mai mult cum cântă privighetoarea lui. Şi simţi o mare bucurie când îl auzi pe unul din bărbaţi spunând: Are o voce de privighetoare!

Aşa dar, îşi zise copacul, cea mai frumoasă voce de pe lume este a privighetoarei… Şi când o fiinţă omenească are un glas foarte frumos, este asemuit cu al privighetorii…

Ulmul, abea aştepta să vină seara să-şi vadă prietena. Avea remuşcări pentru felul cum se purtase cu ea cu o seară înainte şi îşi jură să nu o mai supere niciodată.

Privighetoarea fu iar foarte fericită, şi câteva nopţi în şir, pădurea toată răsuna de cântecele ei vesele, în care era vorba de prietenie,de dragoste, de speranţă, de încredere

Şi, într-o zi, poposi din nou bufniţa, pe o creangă a ulmului.

— Ce vrei? De ce ai venit, o întrebă încruntându-se, copacul. Îţi spun dinainte, că de geaba te osteneşti să strici prietenia dintre mine şi privighetoare. Nu vei izbuti niciodată.

— Până în ziua în care te vei încredinţa că îţi vreau numai binele, până în ziua în care îţi vei da seama că tot ce îţi povesteşte privighetoarea despre oameni, despre viaţa lor, sunt născociri ale mintii ei. Nimic din tot ce-ţi spune nu este adevărat.

— Pleacă! Pleacă de aici, strigă ulmul. Bufniţa îşi luă sborul. Copacul rămase singur… cuvintele bufniţei îi răsunau în ureche. Dacă are dreptate? Dacă… Şi iar se îndoi de prietenia lui.

Seara, privighetoarea veni veselă ca de obicei, să-i cânte îşi dădu imediat seama că s-a întâmplat ceva.

— Ce-i cu tine, ulmule… Te văd posomorit Ai cumva., veşt noi de la bufniţă?

Ulmul se codi să răspundă, dar în cele din urmă, povesti

Şi privighetoarea iar plecă fără să-i mai spună o vorbă, iar plânse şi iar se rugă lui Dumnezeu să-i redea prietenia şi încrederea ulmului.

A doua zi, o furtună puternică sgâlţâia toţi pomii din pădure. Un vârtej de vânt smulse o creangă din crengile ulmului şi o luă cu el.

Seara cerul se însenină, apărură stelele şi pentru prima oară, de când se împrietenise cu privighetoarea, aşteptă zadarnic glasul iubit.

A doua, a treia, a patra seară la fel.

Ulmul simţea că se usucă de dorul privighetoarei şi o blestema in gând pe bufniţa cea intrigantă care îl înveninase cu cuvintele ei. Dar din când în când, se mai întreba totuşi dacă privighetoarea îi spusese întotdeauna adevărul, sau nu.

În timpul ăsta, creanga smulsă de vânt ajunsese într-un oraş, pe marginea unui trotuar. A stat o zi întreagă acolo unde o aruncase vântul şi a văzut tot felul de oameni, a auzit ce vorbeau, a înţeles care erau rosturile, treburile şi drumurile lor.

Seara, a ridicat-o un copil şi a dăruit-o mamei lui. Mama a pus creanga într-o glastră. Şi din glastra ei, creanga a văzut tot ce se petrecea în casă.

A văzut cum a venit un bărbat care era tatăl vitreg al copilului.

L-a văzut apoi plângând pe băieţelul care o ridicase de pe trotuar.

Apoi a văzut cum mama copilului s-a certat cu bărbatul ei.

A doua zi dimineaţa, sluga a venit să facă ordine în odăi şi a asvârlit la gunoi creanga din vas. De acolo, din lada de gunoi, creanga a văzut tot ce se petrece în bucătărie: cum bucătăreasa fura din mâncare, cum bărbatul ei o bătea, cum cealaltă servitoare îşi bârfea stăpâna…

Ce urît e între oameni, şi-a spus scârbită creanga de ulm. Apoi şi-a amintit de copilul care o ridicase din stradă şi s-a înduioşat… şi-a adus aminte cu câtă dragoste şi înflăcărare l-a apărat maică-sa în faţa bărbatului acela. Şi şi-a zis că sunt şi oameni buni pe care îi poţi iubi, lângă care viaţa nu poate fi urîtă, oricât de triste ar fi întâmplările. Şi şi-a mai amintit că despre toate acestea i-a povestit în cântecele ei privighetoarea, de multe ori, ulmului.

Dimineaţa a venit cu vijelie. Şi creanga s-a pomenit smulsă din gunoi, purtată prin văzduh, ceasuri întregi. Spre amiază era iar în pădure, printre celelalte crengi ale ulmului. A povestit tot ce văzuse, tot ce auzise.

Şi o mare jale l-a cuprins pe ulm, gândindu-se cât de nedrept se purtase cu priveghetoarea.

Se rugă fierbinte lui Dumnezeu să i-o trimită înapoi. Şi cum sta el trist şi îngândurat, auzi deodată un tril… auzi truli-lu-u-u-u-u,truli-lu-u-u-u-u, trali-la truli-la… toată viaţa mea îţi voi cânta doar ţie ulmule, aşa!