Of, baietas !!

O tot bodogănea că din cauza ei rămîn tot timpul înurma grupului ! E adevărat, Georgeta urca greu, chiar şi deluşorul ăsta cu panta lină. Dar nu devii totuşi sportiv,aşa deodată, la cincizeci şi trei de ani, cînd o viaţă întreagă n-ai făcut nici un fel de sport, nici măcar zeceminute de gimnastică înviorătoare, dimineaţa, cum prescriu toţi medicii, şi mai ales cei care nu o practicăpersonal niciodată. Nu se socotise totuşi, din pricinaasta, o „femeie incompletă”, şi nici „lipsită de spiritulvremii”, cum aflase recent, din gura soţului ei, că ar fi,într-o discuţie provocată de această excursie ! Consimţise în cele din urmă să participe, nu ca să-i dovedească neapărat lui că este, totuşi, „o femeie completă” şi că nu-i lipsită de acel „spirit al vremii” (fără de care trăise de fapt destul de bine pînă în prezent), dar pentru a nu-l indispune pe el. Şi, mai ales, ca să nu-l lase să plece înexcursie cu nişte oameni pe care ea nu îi cunoştea şi care, poate, n-ar fi ştiut să aibă, la nevoie, destulă grijă de soţul ei — om bătrîn, şi cu o sănătate destul de şubredă. După treizeci şi şase de ani de convieţuire cu un bărbatpe care l-ai însoţit de la bun început, de bunăvoie, pretutindeni — chiar şi la Pucioasa un şir de veri —, nu-l laşi de izbelişte la prima lui excursie pe munte ! Dacă nu-l putuse convinge să renunţe, invocînd începutul lui promiţător de astm, vechea lui spondiloză şi icterul mecanic, din iarna trecută, nu-i mai rămînea decît să-l însoţească, fie ce-o fi ! La şaizeci de ani — unii chiar mai devreme, alţii mai tîrziu — încep să aibă fel de fel de pandalii — mult mai rău decît femeile !

Georgeta avea prietene, măritate cu bărbaţi de un leat cu Costin; doi dintre ei căpiaseră de-a binelea : din amor. Unul ajunsese chiar la divorţ ; celălalt, îndrăgostit şi el de o tinerică, îi pretindea nevesti-si „să-l înţeleagă”, să-l ajute, prin consimţirea ei.
Costin al ei, după o viaţă sedentară, de care însă nu se plînsese niciodată, se răzvrătise într-o bună zi împotriva „citadinismului anchilozant” (de unde dracu lua el cuvintele astea noi, în ultima vreme !) declarîndu-se, totodată, însetat de natură !
Mă rog, fie şi însetat de natură, dar de ce trebuie s-ocaute neapărat tocmai pe un munte, cînd o puteai găsi şila Grădina botanică şi la pădurea Băneasa, unde se duceau uneori să se plimbe şi să ia aer — fără alpenstock şi fără rucsac şi mai ales fără tot colectivul de la serviciul de contabilitate al întreprinderii — oameni cu care ea n-avea nici în clin, nici în mînecă.
O silise (nu-i adevărat — părea chiar foarte dispus săse ducă fără ea !), femeie în toată firea, să-şi lase căsuţaei, grădiniţa ei cu flori, patul ei larg şi moale, şi să plece,aiurea, aşa ! — de sîmbătă pînă duminică, în excursie —şi să piardă şi programul de la televizor.
Şi acum tot el o bîrîie tot timpul că nu ţine pas cu grupul ! Păi s-avem iertare: Stoian cu nevastă-sa sîntoameni bătrîni, între toţi tinerii ăştia ! cealaltă pereche, poate chiar şi mai tineri. Să nu mai vorbim de Paul: sigur n-are mai mult de douăzeci şi patru de ani. Şi fata, Mihaela… După cum arată, nu-i dai mai mult de optsprezece. Totuşi, dacă a absolvit toamna trecutăI.S.E.-ul, înseamnă că e trecută de douăzeci. Ce caută ei,oameni bătrîni, între toţi tinerii ăştia !
Oboseală şi bani cheltuiţi degeaba ! Că el, Costin, s-aşi echipat special pentru excursie : a scos cîteva sute delei de pe carnetul de C.E.C. şi-a cumpărat bocanci şi ocămaşă „sport” — galbenă ca şofranul şi o pălăriuţă verde cu pană de cocoş. Aşa a zis că e moda acum ! Mă rog, hai să nu-i mai spună nimic, nici despre vîrstă, nici despre, fir-ar ea să fie de modă, că parcă dinadins e scornită ca să caraghiosească oamenii. La urma urmei, alţi bărbaţi fac lucruri şi mai rele. Numai de nu s-ar îmbolnăvi !Mîine seară, după ce-o să se întoarcă din blestemata asta de excursie, o să-i facă o fricţie bună cu spirt camforat şi o să-i dea să înghită şi două aspirine ; preventiv ! O prietenă i-a spus că aspirina e bună şi la febra musculară.
— Georgeta, n-ai deloc aliură de sportivă, îi reproşează el, văzînd-o că iar s-a oprit în loc — nu din cauza oboselii, din cauza pantofilor. Pontofi vechi, comozi, care n-au supărat-o niciodată şi care acum, unul îi roade degetul mare de la piciorul drept, ca un şoarece, altul călcîiul de la stîngul.
I-ar putea răspunde lui Costin că nici el nu prea are„aliură”, cu toată costumaţia lui, dar lasă-l să creadă căare ; numai de nu şi-ar tot forţa pieptul, bombîndu-l: să nu-i facă rău la astmul lui. Bărbaţii sînt foarte copilăroşi, zău !
Peste cîteva minute, tot el:
— Se vede cît de colo, Georgeto, că n-ai făcut în viaţa ta nici un fel de sport!
Ea ştie precis că nici Costin n-a făcut nici un fel desport, niciodată — dar se vede că el a uitat că n-a făcut,sau consideră că a făcut, pentru că a fost în preadolescenţă posesorul unei biciclete, în urmă cu vreo patruzeci şi cinci de ani. De atunci se cunosc. Au locuit în aceeaşi curte: ea a fost prima lui dragoste; el a fost prima ei dragoste. Ca în romane — zic ei ! S-au căsătorit cînd Georgeta avea şaptesprezece ani şi Costin, douăzeci şi patru.
— Din cauza ta, ne-am pierdut de grup, izbucneşteel, fiindcă ea a făcut un scurt popas, timp în care şi-a pus vată în pantofi.
Enervarea îi provoacă lui Costin o mică criză de astm;
I se sparge glasul. Ea îi dă repede să bea ceai de tei, dintermos.
— Alo ! Alooo ! strigă o voce. Sus, în vîrful dealului,rezemată de un pom, face semn cu mîna Mihaela. Îi joacă pletele negre ca nişte şerpi dresaţi de un fachir.
— Nu mă mai tot îndopa cu porcăria asta de ceai — se supără iarăşi el, dar se înseninează deodată la chemarea repetată a fetei şi îi răspunde ridicînd braţul sus — numai că nu rosteşte: Ave, Caesar ! — şi porneşte în pas alergător spre ea.
— „Drăgălaşă feţişoara asta !” îşi spuse Georgeta și se simte vinovată — cum s-a simţit toată viaţa — că ea n-a putut face copii, cu toate că Costin nu i-a reproşat cu nici o ocazie.
Georgeta ajunge şi ea sus, unde se află Mihaela şi Costin ; îi găseşte stînd pe iarbă, unul lîngă altul. Ea, cu o gărgăriţă în palmă. Şi e atît de ocupată să se uite lagînganie şi să-i urmărească drumul — şi Costin la fel —încît nici nu mai au timp de nimic altceva, nici măcar săobserve că Georgeta e acolo, la doi paşi de ei.
— E iarba udă — de ce n-aţi aşternut un pled — zice Georgeta. Să nu răciţi !
Pentru că nu i se răspunde, întreabă :
— Dar unde sînt ceilalţi ?
— În poiană ! E o poiană plină cu flori, la capătul potecii ! Mihaela arată cu braţul spre stînga. Ah — se entuziasmează ea — uitaţi o veveriţă. Vai, ce drăguţă e ! Ah, ce mult mi-ar plăcea să fiu o veveriţă şi să mănînctoată ziua alune. Şi arahidele îmi plac ! Dar o dată ammîncat aşa de multe, că mi s-a făcut rău ! Ah, uitaţi-văce înalt e copacul ăsta ! Vai, ce colorit ! Toate nuanţele şi toate tonurile de verde ! E minunat ! E minunat! Oamenii nu ştiu să aprecieze destul natura. Ah, ce aer, te îmbată ! Aş vrea să fiu o pasăre, să zbor, sus, sus de tot!
— Nu mai vrei să fii veveriţă ? glumeşte Georgeta.
În loc să-i răspundă nevestei lui Costin, fata îl întrebă pe el:
— Dumneata n-ai vrea să fii o pasăre, tovarăşe Manolescu ? Şi ca să arate că ei îi crescuseră pe loc aripi, se ridică în picioare şi cu braţele întinse în lături începuse să alerge spre poiană, înainte ca el să-i fi putut răspunde, că şi pe el îl îmbată aerul, că şi lui îi plac veveriţele şi arahidele şi, că mai ales, ar fi gata să se transforme într-o pasăre, ca să zboare alături de ea, spre înaltul cerului.
— Drăgălaşă, tare drăgălaşă feţişoara asta, spuseGeorgeta. Şi îl ia pe Costin al ei de braţ. Nu-i recepteaza protestul schiţat în crisparea muşchilor.
Mihaela şi-a zvîrlit sandalele din picioare şi s-a întins cu faţa în sus, pe pledul adus de Costin. L-a luat fără să ceară voie : aşa a crezut ea de cuviinţă. Paul Nicolau s-a aşezat lingă ea. E un tînăr şaten, cu trăsături delicate.

Costin stă mofluz, pe pagina de gazetă pe care a pus-o sub el: Georgeta şi-a aşternut şervetul de bucătărie, pe care l-a adus pentru ştersul tacîmurilor. Îl tot îmbie pe Costin să mănînce din şniţelele făcute de ea, la Bucureşti. El refuză; e morocănos şi îi aruncă priviri aproape duşmănoase cînd ea insistă.
— Ţi-e rău, Costine ? Am ştiut eu că n-o să-ţi priască pînă la urmă excursia asta ! Mănîncă barem puţin caşcaval ! E de ăla nesăratu, care-ţi place ţie !
— Nu mă mai dădăci, şuieră el printre buzele strînse.
„E plin de nervi de cîteva zile, îşi spuse ea. Munceşte
prea mult ! De aproape două săptămîni, se duce cu un ceas mai devreme, dimineaţa, la slujbă. Zice că are de predat nişte «situaţii».”
Paul şi-a aprins o ţigară. Mihaela goneşte cu mînafumul. Deschide ochii pe jumătate. Murmură: Ah, e minunat ! E minunat ! Şi respiră adînc, ca să-şi umple toată fiinţa cu aerul care o îmbată.
Îşi trece un picior peste altul şi poala rochiei se ridică singură, dezvelind nişte genunchi înguşti şi lunguieţi.
Paul îşi culcă ceafa pe coapsa stingă a Mihaelei.
Brusc, Costin are un acces de tuse, în urma căruiarămîne acoperit de sudoare şi cu ochii injectaţi.
Georgeta îi şterge fruntea cu batista ei; îl sileşte săbea ceai de tei ; îi dă o bulină, dintr-alea pe care i le-aprescris medicul. Se dojeneşte cu furie că nu i s-a împotrivit cu destulă energie lui Costin; că l-a lăsat să se înscrie la excursia asta. De s-ar vedea odată, înapoi, la Bucureşti ! Dar e abia începutul, mai au de mers cale bună pînă la cabană. Acolo vor înnopta. Şi abia mîine, duminică, după amiază, coborîşul pe jos, pînă la gară. Pe urmă două ore jumătate, cu trenul.
Mihaela doarme, cu faţa în soare. Sau poate ţine, numai aşa, ochii închişi. Dar Paul Nicolau sigur a aţipit.
Soţii Stoian şi soţii Dobrescu, după ce s-au ospătat cu ouă răscoapte, pătlăgele roşii şi chifteluţe, s-au apucat să joace canastă.
De ce naiba or mai fi venit în excursie — se întreabăGeorgeta. Şi în tren au jucat tot timpul cărţi. Nu s-au clintit de pe locurile lor, nu s-au uitat o dată pe fereastră să admire priveliştea, natura pe care o lăudau atîta, în gară, la Bucureşti.
Cît priveşte Paul, el — care făcuse cea mai mare propagandă, zicînd că oamenii s-au înstrăinat de natură şi asta e ceva foarte rău pentru ei — a dormit tun, tot timpul în tren.

Mihaela a citit revista Teatru, pe urmă le-a povestit— ei şi lui Costin — că a dat examen, în urmă cu cinciani, la actorie, dar a fost respinsă, deşi s-a prezentat foarte bine pregătită şi are foarte mult talent, atît pentru dramă, cît şi pentru comedie. Ca să-i convingă le-a declamat Balada chiriaşului grăbit şi Regina ostrogoţilor. Pe urmă, le-a jucat o scenă: improvizaţie personală, ad-hoc: o fată îşi aşteaptă în parc iubitul care nu vine.

Monolog interior, dublat de o zgomotoasă şi falsă exteriorizare, penibilă aproape: lacrimi, suspine, desperare şi în final prăbuşirea ei, aproape leşinată pe o bancă.

Dar Georgeta era sincer emoţionată; Costin se întrebase tot timpul, dacă scena jucată cu atîta zbucium nu fusese chiar trăită de Mihaela. Şi se indispusese.

— Ai foarte mult talent, domnişoară, o lăudase Georgeta. De ce ai renunţat ? Trebuia să mai încerci !

— Nu m-au lăsat părinţii, doamnă Manolescu. N-amavut încotro şi a trebuit să fac I.S.E.-ul ! Tocmai ce nupot să sufăr eu : să lucrez cu cifre. Mă credeţi ? îmi facrău, numai cînd mă uit la ele ! Tovarăşul Costin ştie ! Aavut greutăţi cu mine. Nu era deloc mulţumit de felul cum lucrez. Nu-i aşa, tovarăşe Costin, că îţi venea să dai cu mine de pămînt — îl tachină ea şi se uită galeş în ochii lui. Adăugă: Acum ne înţelegem mai bine. Nu-i aşa ?

— Aşa e, răspunse el, după o tăcere. Mihaela suriseprivindu-l languros şi ieşi îndată pe culoar; peste cîteva clipe, Costin o urmă:

— Nu vii şi tu, o întrebase în treacăt pe Georgeta,împleticindu-se în picioarele ei.

— Să nu răceşti, Costine dragă ! Dacă-i curent să nustai la geam ! Şi fii atent, să nu-ţi intre vreun cărbune în ochi !

El strînse buzele: „Ah, de nu l-ar mai dădăci atit —mai ales de faţă cu oameni străini !”

Georgeta rămase în compartiment. Soţii Dobrescu şiStoian continuau să joace canasta. Paul citea acum ziarul.Veselă societate ! !

Ce l-au mai cărat şi pe Costin după ei ?

Nici acum, la fel ca în tren, nu schimbaseră decît două-trei vorbe cu el. Mă rog, pe ea abia astăzi o cunoscuseră; şi, mă rog, faţă de ea n-aveau nici o obligaţie. Dar lui, s-ar fi cuvenit să-i dea mai multă atenţie. Se poartă cu el ca şi cînd nu le-ar fi şef — chit că este numai locţiitorul şefului, aflat în concediu de boală. Dar oricum !

Costin îi spusese ei că tot colectivul de la contabilitate se rugase de el, ca de Dumnezeu, să se înscrie la excursie.Nu putea să-i refuze, ca să nu-i jignească ! Asta fuseseprima explicaţie. Urmase apoi apologia vieţii în mijloculnaturii, elogiul omului sportiv, a femeii complete —- teoria despre spiritul vremii şi altele.

Acum Georgeta îl vedea stînd pleoştit; nimeni nu-i da nici o importanţă.

Mihaela le luase şi pledul. Cam obraznică ! Îi făcuseo impresie mai bună, la început !

Şi chiar, să stai aşa, lăbărţată, la soare — cu pulpelepe jumătate goale ! Şi tînărul ăla — i-o fi logodnic, i-o fiiubit ? de şi-a rezemat capul de şoldul ei…

Cam prea de tot !

Ca şi cînd i-ar fi auzit gîndurile, Mihaela se ridicăbrusc în capătul oaselor, zvîrlind în sus, ca pe o minge,capul lui Paul. El tresări speriat. Adormise bine, şi uitase unde se află. Acum se freca la ochi.

— Cît mai lîncezim aici ? întrebă Mihaela. Îşi încălţă sandalele.

— Auziţi cum ciripesc păsărelele ! Oh, ce linişte divină ! Să n-auzi decît foşnetul frunzelor şi murmurulizvorului ! îşi aminti că pomenise şi de ciripit. Adăugă :„Şi păsările cerului”, „Murmurul izvorului” fusese numaio figură de stil.

— N-ar fi timpul să plecăm ? întrebă Georgeta. Şi cu o iritare în glas: Ne apucă noaptea aici ! Văzuse că jucătorii de canasta se pregăteau să înceapă o nouă partidă.

— Asta e chiar nesimţire, îi şopti ea lui Costin. Ne-au adus aici ca să ne uităm cum joacă dumnealor cărţi !

Costin Manolescu fierbea de mult : de cînd se lungise Mihaela pe pled şi îi permisese lui Paul să-şi reazime ceafa, atît de intim !, de şoldul ei.

Acum ea muşca dintr-un măr, împărţindu-l cu Paul: o dată muşca ea, o dată el.

Ceea ce îi spusese Georgeta, cu privire la jocul decărţi, îi dădu prilejul să-şi verse năduful:

— Dar isprăviţi odată, tovarăşi ! — se răsti el, cum ofăcea uneori la birou, cînd îi găsea pe colegii lui, de şaseluni subalternii lui, strînşi toţi laolaltă şi completînd buletinele de pronosport, în loc să-şi vadă de lucrări.

— Sîntem în excursie, nu la slujbă, tovarăşe Manolescu, îl puse la punct Stoian.

Costin vru să spună ceva, dar Georgeta îl trase demînecă. Totuşi jucătorii — după ce îşi vorbiră ceva încet între ei, ca apoi să izbucnească în rîs — renunţară la partida pe care abia o începuseră.

Nevasta lui Stoian aduna cărţile de joc, numărîndu-le foarte concentrată. Mihaela îl luă pe Paul de mînă :

— Hai să culegem flori ! E plină poiana de albăstrele şi margarete. Ah ! florile sînt pasiunea vieţii mele !

Plecă fără să strîngă pledul, Îl trăgea — alergînd —pe Paul după ea.

Cînd se depărtară destul de grup, începu să rîdă cuhohote:

— Ai văzut ce mutră nenorocită a făcut bătrînul, cînd te-am luat de mînă ? Zău, seamănă cu un cartof copt, amorezat !

— Ar fi timpul să termini comedia asta ! Ţi-ai bătutjoc destul de el.

— Ţi-am promis, sau nu, că îl fac să umble în patru labe ? ! Eu cînd spun o vorbă, e vorbă !

— Ei, gata acum ! Destul! Ţi-ai ajuns scopul !

— A ! Să ştii că nu atît scopul m-a interesat ! Eu jocfel de fel de roluri: pentru mine ! Pentru plăcerea mea !Cu el, am vrut să joc un rol de femeie îndrăgostită şi cochetă ! M-am distrat grozav ! Apropo: duc tratative cu mama şi cu tata. Pe mama am convins-o ! Îl conving eu şi pe tata : îmi dau demisia de la slujbă şi mă apuc să învăţ. La toamnă dau examen la actorie şi să-mi spui tumie cuţu, dacă nu-l iau ! Ah, Paul, uite ce flori minunate ! Ah, Paul, auzi cum cîntă mierla ? Privighetori n-or fi peaici ? Paul, cînd o să fiu actriţă mare, mare de tot, tu o să vii să mă aplauzi ? Şi o să-mi aduci flori ? Ah, trebuie să fie minunat să te simţi admirată de o lume întreagă ! Ah, Paul, gîndeşte-te, că o să scap de cifrăria aia infectăcare mi-a otrăvit viaţa aproape de şase luni. Şi de Manolescu ! Iţi dai seama ? N-o să mai am nevoie de el ! O să rămînă paf cînd o să-i pun mîine, poimîine demisia pe masă ! Auzi, Paul ? Azi în tren, cînd stăteam la fereastră, şi-a lipit umărul de al meu : tremura tot, din cap pînă în picioare. Şi ştii ce mi-a zis ? Ha-ha-ha ! Ha-ha-ha ! Mi-a zis că sufletul lui nu îmbătrîneşte niciodată şi că asta e chiar uneori o tragedie ! ! Tu ştii că el e convins că sînt şi eu amorezată de el ? Mă uit cîteodată languros la el, sau îl mîngîi pe mînă… Ah, Paul, dacă l-ai vedea cum transpiră, cum se zăpăceşte, cum se bîlbîie !

— Eşti îngrozitoare ! Da’ cred că ai să faci carieră ! !

— Paul, ţie îţi plac ?

— Aşa… ca amică, te accept. Cu multă bunăvoinţă, se grăbi el să completeze.

— Serios ? Hm ! N-am vrut eu să-mi pui mintea cutine, Paulică dragă ! Ai avut noroc că mie nu-mi plac decît bruneţii înalţi şi slabi. Ah, uite iar veveriţa ! Au, au, m-a înţepat un mărăcine. Sau o fi fost urzică ! Hai să ne întoarcem, te pomeneşti că ăia pleacă fără noi.

** *

Cînd reveniră, nevasta lui Stoian număra pentru a treia oară cărţile de joc, deşi de fiecare dată constatase că nu lipseşte nici una. Pentru mai multă siguranţă cercetă amănunţit locul pe care jucaseră ; dar în afară de coji de ouă, nu găsi nimic care să-i fi aparţinut vreodată personal.
Georgeta s-a antrenat într-o discuţie cu nevasta lui Dobrescu — care i-a devenit subit simpatică — despreeficienţa plantelor medicinale în diferite boli.
Paul şi-a scos din rucsac transistorul; căută muzică uşoară, şi cînd o găseşte, trece pe alt post — astfel încîtnu se aud decît nişte pocnete şi hîrîituri exasperante.
Costin fuma a doua ţigară ; pe prima, Georgeta reuşise să i-o smulgă din gură. El se înfuriase şi ceruse alta, tot lui Dobrescu.

— Asta mai lipsea, să te apuci iar de fumat ! Eu nu înţeleg, Costine: ai avut voinţa să arunci ţigara, anu trecut, cînd ai dat în gălbinare, şi n-ai mai fumat deloc ! Şi acu, iar vrei să te nenoroceşti !

Georgetei îi venea să plîngă de supărare, că îl vedeafumînd.

— Costine, te rog ! Te rog, dă-1 dracului de tutun, că din tutun ţi s-au tras toate relele.

El trase mai cu năduf din ţigară.

— Aruncă ţigara, Costine ! Zău dacă nu mă faci să plec singură la Bucureşti !

— N-ai decît, răspunse el apatic, dar destul de încet,ca să nu-l audă decît Georgeta.

Ea porni imediat, repede înainte, îmbufnată, ca şi cînd ar fi pornit, pe loc, chiar spre Bucureşti, numai că o luăspre dreapta, pe drumul care auzise că duce spre cabană.

Mihaela veni lîngă Costin. El se încruntă şi, fără să răspundă privirii ei insistente, mai pufăi o dată din ţigară.

— Te-ai supărat pe mine ? întrebă ea cu voce mică.Eşti gelos pe Paul ? ! îi atinse pentru o clipă mîna: Haide, nu fii copil ! N-ai înţeles că am vrut să salvez aparenţele?

— Adică cum ? întrebă el, tot fără să întoarcă faţaspre ea.

— Nu e chiar atît de greu de priceput ! Dumneata aivenit cu soţia. Mă ţine tot timpul sub observaţie. De altfel (uitase pentru o clipă că luase hotărîrea să nu mai continue jocul) — reveni ea — mi-am dat foarte bine seama că toată povestea asta nu are nici un rost ! Să considerăm că n-a fost nimic şi să ne vedem fiecare de treburile noastre !

Avusese un ton dur pe care Costin nu i-l cunoştea.

— Dacă sentimentele pot fi atît de trecătoare ! răspunse el, cerşindu-i de data asta privirea.

— Dumneata eşti un om căsătorit şi chiar foarte subpapuc ! Şi despre „salvarea aparenţelor”, dumneata mi-ai vorbit primul.

Găsise formula cea mai abilă : îl lăsă să creadă că sfîrşitul venea din cauza situaţiei lui, şi mai ales pentru că făcuse greşala de a veni cu nevasta în excursie.

Totuşi el nu putea crede că „povestea” se sfîrşise; va vorbi cu Mihaela, luni, la slujbă ! Şi ce-i va spune ? ! Că are totuşi un sens şi un rost să continue ceea ce se înfiripase între ei doi ? Nu găsea nici un argument convingător, dar nu vroia să renunţe ! Măcar o dată, măcar o dată s-o sărute !

* * *

Idila dintre el şi Mihaela avea un trecut cam de douăsăptămîni. Fata lucra de aproape şase luni la serviciul decontabilitate pe care îl conducea provizoriu Costin Manolescu, ţinînd locul şefului titular.

Mihaela se dovedise de la început inaptă pentru munca pe care o făcea ; dealtminteri şi fără vocaţie şi fără atracţie. Manolescu fusese foarte nemulţumit de ea şi n-o cruţase: o ţinuse numai în observaţii. Ea răspundea înţepat, arogant, cu un fel de dispreţ, nedisimulat. Manolescu ajunsese să n-o mai poată suferi: fata asta leneşă, incapabilă şi obraznică îi otrăvea pur şi simplu zilele.

Intr-o zi Paul Nicolau l-a auzit pe Costin plîngîndu-se şi la sindicat şi la direcţie de Mihaela:

— E un balast, pentru secţia noastră, tovarăşi !

Pentru că se împrietenise oarecum cu Mihaela — era

cea mai apropiată de vîrsta lui, din tot colectivul — Paulcrezu că e de datoria lui s-o avertizeze.

— Bagă-ţi minţile în cap, Mihaela ! Să nu te pomeneşti că te zboară de aici !

Nu păru deloc alarmată. Dimpotrivă, parcă ceea ceaflase îi făcea chiar plăcere; în orice caz, ideea care îivenise o amuza.

— Îl îmblînzesc eu pe „tovarăşul” şef ! Pe ce te prinzi că îl fac să umble în patru labe în faţa mea ?

— Hai, lasă prostiile ! Apucă-te mai bine de treabă !

— O să vezi, Paul ! Mieluşel îl fac !

Zece zile mai tîrziu, Costin Manolescu nu umbla chiarîn patru labe, dar nici foarte sigur pe cele două picioareale lui şi puţin îi mai lipsea să nu behâie.

Ca să-l aducă aici, Mihaela nu făcuse la început decîtsă izbucnească o dată în faţa lui într-un plîns dramatic,destul de bine jucat; şeful o certase iar, fiindcă ea rămăsese cu lucrările mult în urmă. Obişnuit cu răspunsurile ei impertinente, care îi stimulau ostilitatea, dar şi o furie stenică — se vedea acum fără apărare în faţa ei, confuz şi vinovat, nemaiştiind cum s-o liniştească. Era, în acelaşi timp, cuprins de o sinceră înduioşare. Dar cînd o văzu şi gata să leşine, înconjurată de toţi colegii ei, de Dobrescu, de Stoian şi chiar de Paul — nici acesta nu îşi dădea seama că Mihaela simulează ! — se înfricoşă.

Gîndindu-se că totul s-ar putea întoarce împotrivalui… Fusese prea aspru cu fetiţa asta. Şi-o spunea el şii-o spuneau acum toţi cei din birou.

Aproape că îi ceru scuze Mihaelei; şi cînd rămase singur cu ea în birou, veni s-o mîngîie pe păr. Atunci eaîşi şterse lacrimile şi ridică spre el o privire galeşă.

— Promiteţi-mi că n-o să mă mai certaţi, spusa ea,dulce.

El, emoţionat şi tulburat, îi făgădui mult mai mult: ova ajuta să-şi facă lucrarea întîrziată.

Chiar de a doua zi, Costin era la slujbă cu o oră maidevreme; luase de pe biroul Mihaelei nişte hîrţoage, ţinute fără nici o ordine; le aranjă, le clasă, ca apoi să le opereze.

A doua zi, la fel. Fata îi surîdea acum mereu şi îi arunca priviri languroase.

Devenise supusă, cuminte; se învîrtea în jurul lui, arătîndu-se dornică să-i primească îndrumările, să se lase învăţată de el, nelucrînd nimic în tot timpul ăsta — bineînţeles.

A patra zi, într-un moment în care se găsea singurăcu el în birou, îşi lăsă capul pe umărul lui şi suspinălung: „Cît eşti de bun !” Îl sărută apoi repede pe un obraz şi fugi la locul ei; îşi ascunse faţa în palme, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine de îndrăzneala prea mare pe care şi-o luase, dar tumultul sentimentelor nu o putuse opri ! Spuse Chiar: „Iartă-mă ! Nu ştiu ce se întîmplă cu mine !”
Şi oftă din adînc, afurisita mică. Costin oftă şi el ; era ameţitor de plăcut şi de inedit ceea ce simţea ; îi invadase sufletul o căldură amestecată cu un fel de suferinţă dulce ; închise ochii şi în gînd o sărută pătimaş pe buze.
Ca şi cînd i-ar fi primit sărutarea, ea murmură:
Costine !
Îi spusese pe nume ! Ce vrajă !
O privi în ochi. Erau numai ei doi în încăpere.
— Mihaela !
I se părea că şi-au spus totul. Parcă niciodată nu fusese atît de fericit.
În clipa următoare, intră în birou Paul cu un registru în mînă; şi în urma lui Dobrescu.
Costin se aplecă să ridice de pe parchet stiloul pe care îl scăpase între timp din mînă.
Mihaela îşi freca fruntea cu palma.

— Te doare capul ? o întrebă Paul.
— Da…
Pe Costin îl apucase într-adevăr durerea de cap. Şi-lduru toată ziua — de atîtea gînduri ! — şi în continuare acasă. Nu putuse nici să mănînce, nici să doarmă: o vedea tot timpul în faţa lui pe Mihaela şi era înnebunit de o singură dorinţă: s-o sărute.
A doua zi, ea îi strecură în mînă un bileţel:
„Te-am visat toată noaptea ! îmi spuneai că mă iubeşti ! Era minunat ! Dar m-am trezit şi mi-am dat seama că a fost doar un vis !”
Iscălea doar cu iniţiala numelui ei.
Îi citise şi lui Paul răvaşul — pe culoar — unde îl chemase discret, cu un semn al capului.

— Ei, ce zici ? ! Iţi place ce i-am scris ?

— E de o stupiditate şi de un prost-gust perfect !

Mihaela nu vedea nici unde este stupiditatea, nici unde este prostul-gust; dacă l-ar fi iubit într-adevăr pe Manolescu, tot aşa i-ar fi scris ! Dealtfel, acelaşi text îl folosise şi în alte împrejurări, cu bărbaţi mai inteligenţi şi mai rafinaţi decît Manolescu; avusese succes.

Şi acum, nu se înşelase deloc scontînd un efect sigur.

Paul, de la biroul lui, şi Mihaela, de la al ei, îl urmăreau: Costin citise biletul de cîteva ori. Se foia pe scaun, îşi tot ştergea fruntea cu batista; clipea din ochi, apoi rămînea cu privirea în gol. Suspina, surîdea şi iar transpira.

Împături în cele din urmă bileţelul şi îl puse în buzunarul de sus al hainei. Ieşi din birou şi se retrase într-un loc în care putea fi absolut sigur. Trase zăvorul la uşă şi mai citi o dată rîndurile Mihaelei.

Se gîndi mult ce să-i răspundă, corespunzător cu sentimentele ei şi ale lui ! „Corespunzător” — chiar aşa formulase. Scrise pe un petecuţ de hîrtie:

„Nu este vis; este chiar realitate !”

I se păru că fusese foarte inspirat.

Fata păstră biletul ca să i-l arate lui Paul. Era înfiinţată şi foarte mîndră de rezultatul atît de rapid.

„încă puţin şi umblă în patru labe !”

Costin nu închise ochii toată noaptea.

Îşi punea probleme grave. Se întîmpla cu el ceva cu totul neobişnuit. Unde îl va duce această iubire ? Ce-i putea oferi el Mihaelei ?

Nimic, decît dragostea lui pe care nu şi-o putea manifesta concret — cum îşi zicea el — decît făcîndu-i lucrările, ajutîndu-i să avanseze, eventual să ia o primă chiar, trimestrul viitor.

Dar avea oare dreptul, faţă de el însuşi — adică faţă de situaţia lui, preciză — şi apoi faţă de Georgeta şi chiar faţă de Mihaela, să dea „curs” acestui sentiment ? Şi care va fi „bilanţul”, se întreba el.

În mintea unui om foarte socotit, cum fusese întotdeauna — nu îşi îngăduia în toată viaţa lui un singur pas necugetat ! — totul trebuia să-şi găsească o justificare raţională şi pe cît posibil morală.

Era „morală” această dragoste a lui ? Da, fireşte, cîtă vreme nu supăra pe nimeni — îşi spunea —, pentru că din motive pe care el le ştia foarte bine nu va putea,practic, să devină imorală…

I-ar putea aduce prejudicii această dragoste ? Sigurnu, dacă vor fi întotdeauna, cu multă grijă, salvate aparenţele. Trebuie să rămînă secretul lui şi al Mihaelei.

Va trebui să-i vorbească neapărat şi ei despre prudenţa, discreţia necesară; n-aveau voie — pentru nimic în lume — să se expună bîrfelilor, cancanurilor: pot fi fatale, pentru reputaţia, pentru prestigiul unui om, mai ales al unui locţiitor de şef.

Mihaela e foarte tînără, nu ştie să se controleze destul — şi în general ea este o fire expansivă şi deci se poate trăda uşor !

„Trebuie neapărat să-i dau o întîlnire, conchise el —ca să-i vorbesc despre toate astea.”

Dar imaginîndu-se singur cu Mihaela — într-un boschet la şosea — uită în clipa aceea tot ce se pregătea să-i spună ; simţi un val fierbinte în tot trupul şi nu mai văzu în faţa ochilor lui decît gura Mihaelei. Măcar o dată, măcar o dată s-o sărute !

* *

În dimineaţa următoare, o întrebă pe Mihaela dacă edispusă să se întîlnească cu el, după-amiază, pe la oreleşase. O va aştepta la statuia Aviatorilor.

Fata consimţi, dar veni la întîlnire cu o întîrziere demai bine de o jumătate de oră, şi îi spuse lui Costin că nu poate rămîne cu el decît zece minute: îi venise o mătuşădin provincie şi trebuie să se ducă cu părinţii ei la gară,s-o întîmpine. Fireşte, nu era nimic adevărat; accepta rendez-vous-ul ca să-şi ducă mai departe jocul — dar nu cu prea multă bătaie de cap ! !

Costin reuşi, totuşi, în cele cîteva minute, să-i vorbească despre „salvarea aparenţelor”; o făcuse cu destulă stîngăcie şi rămase cu sentimentul că o jignise pe Mihaela.

încă o noapte de insomnie.

Stătuse apoi mult pe gînduri, dacă să se înscrie saunu la această excursie; nimeni, de fapt nu se ostenise ca să-l convingă; nici măcar Mihaela. În birou, însă, se discutase despre „citadinismul anchilozant”; despre „deconectarea” pe care ţi-o oferă cîteva zile, sau chiar ore, petrecute în mijlocul naturii. Iar Stoian spusese că „sportul face parte integrantă din educaţia multilaterală a omului modern” ; şi tot el vorbise despre „spiritul vremii” — în acelaşi context.

Costin îşi însuşise toate aceste puncte de vedere, nunumai ca să se justifice faţă de Georgeta, dar chiar faţă de el însuşi; avea nevoia morală de a subordona motivulprincipal pentru care se hotărîse să participe la excursiealtora pe care şi le putea mărturisi. Dar orice îşi spunea,

se întorcea la fixaţia lui: s-o sărute pe Mihaela.

** *

Se aflau la cabană, de cîteva ore.

Mihaela se aşezase la masă, lîngă Costin, care o avea în dreapta pe Georgeta.

Mihaela mîncase unul cîte unul toţi cartofii prăjiţi, dinfarfuria lui Manolescu. Georgeta se enervase, fiindcă ştia cît de mult îi plac soţului ei cartofii prăjiţi. Şi o găsea din ce în ce mai obraznică pe fata asta : rîdea prea zgomotos, vorbea prea mult, vrute şi nevrute. Şi avea un fel de a se purta cu Costin, ca şi cînd ar fi uitat cu totul că îi este şef. O auzise, chiar o dată, adresîndu-i-se pe nume !

Costin băuse la masă peste „baremul” lui — cum seexprimase chiar el. Nu era obişnuit cu băutura; cînd şicînd, un şpriţ, şi acum le pierduse numărul. Şi mai dăduse pe gît şi o ţuică.

Devenise volubil — el, întotdeauna atît de reţinut; povestea acum snoave; lung şi plictisitor, ratînd cu precizie poanta de fiecare dată.

Georgeta era jenată: observa că nimeni nu prea asculta ce tot îndrugă el acolo !

O auzise şi pe obraznica de Mihaela, şoptindu-i lui Paul: „S-a cherchelit rău moşu !”

Costin turnă din nou vin în pahare.

Georgeta îi luă cu forţa sticla din mînă.

Destul, dragă ! Destul ! Sînt „persoane” aici, carezic că te-ai cherchelit ! — îi dădu ea peste nas Mihaelei,pe care o surprinsese făcîndu-i un semn cu ochiul lui Paul.

Nu mă mai ţine tot timpul „sub observaţie”.

Repetase cuvintele Mihaelei; luă sticla de vin şi o goli în paharul lui.

Fata se ridică de la masă. Cineva deschisese aparatul de radio. Se transmitea un twist îndrăcit.

Paul ! Vino să mă dansezi ! Aşteptîndu-şi cavalerul, începuse să danseze singură. Se mişca grozav de bine.

Dobrescu îşi invită şi el nevasta la dans; Stoian la fel.Se mai adunaseră în mijlocul încăperii cîteva perechi.

Georgeta şi Costin rămaseră singuri la masă: bătrîniicare priveau tineretul petrecînd. Ea, fără melancolie şifără complexe; i se părea cît se poate de firesc să fie aşa.El, ros de gelozie, cu ochii după Mihaela. Se simţea umilit, trădat. Bău şi vinul din paharul Georgetei. E adevărat, îi spusese iubita lui că face totul pentru „salvarea aparenţelor” — şi ştia că el fusese primul care vorbise despre aşa ceva, dar nu îşi amintea să-i fi spus vreodată să se zbănţuie în halul ăsta cu Paul.

Cel mai bine, dintre toţi bărbaţii, dansează Paul,şi dintre femei, Mihaela — recunoscu cu obiectivitateGeorgeta. Sînt şi foarte potriviţi; se vede cît colo că seiubesc !

Nu-i adevărat! protestă Costin vehement, dar fărăconvingere. Sînt colegi şi atîta tot ! Şi ce te priveşte petine la urma urmii ? !

Nu mă priveşte deloc ! Treaba lor ! Dar mă priveşte foarte mult — se răsti şi ea — că bei peste măsură.Ţi s-au împăienjenit ochii. Mai bine te-ai duce să te culci. Hai, că mi-e somn şi mie.

Un pahar cu sifon îmi permiteţi să beau, stimatădoamnă Manolescu ? Sughiţă. Sau poate nu-mi permiteţi ?! Sughiţă din nou.

Era agresiv, cu un fel de bonomie care îl făcea foarte simpatic.

Georgeta îl mîngîie pe faţă şi îi umplu paharul cu sifon.

Şi un strop’şor de vin, madam Manolescu ! închisedintr-un ochi: un strop’şor ! Şi plescăi, pofticios.

Georgeta îi turnă şi cîteva picături de vin în pahar, atît cît să coloreze apa gazoasă, ca unui copil căruia te prefaci doar că-i dai băutură, la rînd cu oamenii mari.

Acum, în mijlocul încăperii se dansa Periniţa. Mihaelaflutura în mînă batista pe care o smulsese din buzunarullui Paul.

Hai şi noi, Georgeto ! Costin se clătina pe scaun, gata să cadă.

Fii cuminte, băieţaş !

El era acum în picioare. Se ţinea destul de drept.

Costine, stai jos ! Se înfurie: Vrei să te faci de rîs ?

Dar el o şi pornise.

Costine:

Costin se afla acum în mijlocul cercului. Dansa singur, un fel de polcă, agitînd şi el o batistă; avea o expresie tragică, un fel de desperare în privire, de parcă s-ar fi aflat pe un vapor care pornea în larg pentru totdeauna.

Contrastul dintre polca pe care o juca ţopăind caraghios şi dintre expresia lui foarte dramatică era de un efect comic nemaipomenit. Orice mare actor ar fi putut fi invidios pentru tot ceea ce reuşea — fără să ştie, fără să vrea — cu pantomima lui. Stîrnea hohote de rîs, care pe el nu-l impresionau deloc: îşi continua dansul făcînd aceleaşi semne, desperate — de adio — cu batista.

Georgeta părăsise locul ei de la masă; stătea deoparte si se uita uluită, dar şi cu un fel de admiraţie la Costin.Îi apărea acum cu totul altul decît îl ştia ea — de pestepatruzeci de ani. Şi într-o fulgerare intui, confuz, ceva.

Mihaela — tot în mijlocul cercului, bătea din palme înritmul muzicii.

Deodată, Costin se opri în dreptul ei şi o cuprinse brusc în braţe şi cu ea împreună îngenunche pe podea. Trecu batista lui după gîtul fetei şi o trase spre el : se pregătise, ţuguindu-şi buzele pentru aşteptatul sărut…

Fata îşi retrase deodată capul -— cu o expresie şi descîrbă şi de dispreţ, care nu-i scăpă Georgetei. Apoi cu un pumn proptit în pieptul lui Costin, încercă să se ridice.El o trase înapoi; atunci ea îl izbi puternic cu genunchiulîn bărbie. Costin îşi muşcă limba pînă la sînge şi căzu pespate, pocnindu-şi de două ori capul de podea, după care închise ochii, de parcă ar fi murit.

Georgeta scoase un ţipăt şi se repezi să-l ridice. Darpînă să ajungă ea, Dobrescu, Stoian şi Paul îl săltară pe Costin de subţiori; era livid şi scuipa sînge.

Mihaela încremenise, în picioare foarte speriată.

O sălbatică ! O brută ! — repeta într-una Georgeta.Şi trecînd pe lîngă Mihaela îi aruncă : Piei din ochii mei,că nu ştiu ce sînt în stare să-ţi fac, neruşinato !

Bine i-ai zis ! o aprobă cu satisfacţie soţia lui Stoian.

Şi alţii o mustrau pe Mihaela.

Pînă şi ospătarul :

Se poate, tovărăşico ? Să dai într-un om bătrîn ? ‘Se poate, tovărăşico ?

Mihaela tăcuse pînă atunci. Izbucni:

Am dat în el pentru că el s-a dat la mine ! Credecă dacă mi-e şef, poate să profite de mine ! Să se uite întîi în oglindă ! întoarse spatele şi ieşi din cabană, în timp ce Costin era transportat în dormitor. Dar auzise totul.

Acum, după plecarea lui, toţi îi dădeau fetei dreptate

în comentariile pe care le făceau…

***

Costin stătea întins pe pat; îşi fricţiona tot timpul cu degetele de la mîna dreaptă cucuiul din moalele capului.Georgeta îi pusese un şervet ud pe frunte. îl făcuse să înghită o aspirină — ea ştia că aspirina e bună la orice !şi un pahar cu ceai de tei.

I-ai dat prea mult nas obrăznicăturii ! Asta e ! !Nu era de demnitatea ta să te aşezi în genunchi în faţa ei.

Costin tăcea; se tot uita în oglinda şifonierului.

E adevărat, tu nu eşti deprins cu băutura — simţinevoia să-i acorde o scuză Georgeta, văzîndu-l atît de nefericit. Ai băut prea mult ! Altfel nu s-ar fi întîmplat ce s-a întîmplat ! Dar iar se înfurie : Nu se făcea nici să te apuci să ţopăi ! Zău, ţopăiai ca un broscoi beat ! Sau, mă rog — reveni iar — ai ţopăit! Ai fost şi tu o dată cuchef — asta nu-i nici o ruşine şi chiar nimeni nu poate să spună ceva rău, oricît ţi-ar fi de duşman ! Cu toate că, nu şade frumos, la anii tăi — om cu păru alb — să faci pe clovnul ! Cînd ştii că şi Dobrescu şi Stoian te invidiază ! (Niciodată Costin nu-i spusese aşa ceva, dar acum auzind-o i se părea că ea are foarte multă dreptate.) Ce crezi, că n-ar fi vrut să fie şi ei şefi, în locul tău ? Acu le-ai dat apă la moară ! Ce-or să spună: halal de aşa şef ! A dat în mintea copiilor !

Se înduioşă iar ; îşi aruncase o clipă privirea spre el: sorbea încet, spăşit, din al doilea pahar cu ceai de tei şi tot ducea mîna la cucui şi se tot mira parcă privindu-se în oglindă.

Eu nu zic să te ţii mîndru — dar e bine omu să-şipoarte respect… Că ce şi-o fi spus nemernica asta de Mihaela: S-o fi amorezat de mine şefu, dacă-mi dă voie să-i zic pe nume şi să mănînc din farfuria lui ! Un cartof prăjit nu ţi-a lăsat şi ţie ! A văzut că te porţi frumos, căte plimbi cu ea… Păi să-şi permită ea să dea în tine ? !

Georgeta nu ştia dacă Costin auzise sau nu ce-i răspunse-se ospătarului Mihaela.

Tu eşti om cu scaun, la cap — continuă ea.Şi aşa ai fost toată viaţa ta ! Mă rog: ai ţinut morţiş să venim în excursia asta ! Am venit ! Mă rog, ai băut şi tu un pahar mai mult ! Mă rog, se întîmplă ! Eu nu spun c-ai făcut o crimă ! Dar nu e bine să dai nas cui nu trebuie ! Tineretu din ziua de azi n-are…

Se uită la el: aţipise cu bărbia în piept. Se apropie de pat şi îi săltă capul; i-l aşeză pe pernă. Îl mîngîie încet pe obraz:

Of băieţaş, băieţaş ! Cu atîta te-ai ales din excursia asta: cu un cucui !

Restul, tot ce mai gîndise — păstră pentru ea, pentru totdeauna…

de Sidonia Dragusanu
Doamne cu ochelari negri