DOAMNA CU OCHELARI NEGRI


Cînd am văzut-o pentru prima oară, curăţa o portocală; stătea singură la masă, între două ferestre, aşa cum am văzut-o apoi zi de zi, aproape o lună, stînd singură la masă, fumînd, citind ziarul, sau scriind aplecată deasupra unui caiet, sau mîncînd; mînca foarte încet, în silă parcă întotdeauna, supunîndu-se unei obligaţii, parcă.

Avea mîini curate, albe, unghiile nelăcuite, tăiate scurt, şcolăreşte.

Venea prima la masă şi parcă dinadins pleca ultima.

O vreme am crezut că nu vrea să fie văzută umbland: îşi ascundea un cusur fizic, poate, sau poate chiar o infirmitate. Am surprins-o totuşi mai târziu mişcîndu-se, mergând. Era înaltă, zveltă, avea picioare normale.

Aş fi vrut să-i văd ochii. Dar nu i-am văzut niciodată. Purta ochelari negri. In tot timpul acela, sînt sigură că nimeni n-a văzut-o fără ochelarii ei negri. Ovalul feţii era graţios; nici gura, nici obrajii nu purtau semnele bătrîneţii. Deschidea gura foarte puţin cînd mînca; şi cînd vorbea, de asemenea. Vorbea, dealtminteri, foarte puţin şi atît de încet, încît femeia de serviciu se apleca deasupra mesei şi strîngea ochii, într-un efort de încordare, ca s-o audă.

Mînca în fiecare zi un biftec şi apoi o portocală. N-am auzit-o niciodată chemînd femeia de serviciu, care ne servea la masă, aşa că nici glasul nu i l-am putut auzi niciodată. Aştepta liniştită la masa dintre cele două ferestre. Cînd i se aducea portocala, o lua într-o palmă, o acoperea cu cealaltă, vrînd parcă s-o încălzească. Sau poate, să-şi prelungească mai mult şederea la masă. Apoi cresta uşor, cu lama cuţitului, coaja în lung, din loc în loc. Pe urmă smulgea fîşie cu fîşie coaja, meticulos, cu grijă, ca un bandaj de pe o rană. Pe urmă curăţa scamele albe; nu lăsa nici una. Fructul rămînea impudic aproape în nuditatea lui. începea apoi să mănînce încet, semilunile zemoase şi roşcate, muşcînd cîte o bucăţică mică, cu gura întredeschisă.

Eram cu toţii, în iarna aceea, paisprezece oameni, care locuiau în aceeaşi vilă, vila nr. 3, sus pe munte. Oameni de diverse virste şi profesii, veniţi iarna la odihnă. Mîncam cu toţii la o masă aşezată în mijlocul sufrageriei. Numai ea, femeia cu ochelari negri, mînca întotdeauna singură. Eram paisprezece oameni, femei şi bărbaţi, care petreceam multe ore din zi împreună. Se stabilise foarte repede între noi un fel de intimitate, acea intimitate fără acoperire, care se creează între oameni siliţi să se vadă, un timp, aproape de dimineaţă pînă seara. Ne spuneam pe nume şi tu. Vorbeam fel de fel, dar cel mai mult şi din ce în ce mai mult vorbeam despre femeia cu ochelari negri. Şi cu neruşinare ne uitam cu toţii, pe rînd, sau împreună, aproape tot timpul la ea. Comentam toate gesturile ei, fiecare mişcare. Ne încordam auzul să-i auzim glasul, dar îi vedeam doar buzele apropiindu-se încet şi depărtîndu-se încet una de alta, ca buzele unei muribunde. Pîndeam un zîmbet, o încruntare; ar fi fost extraordinar, dacă am fi auzit-o vreodată strănutînd sau tuşind. Şi nimeni, cred, nu şi-a dorit altceva în tot timpul acela, decît să vadă măcar o dată ochii dindărătul lentilelor negre.

La început, cînd ne intriga numai, fără să ne şi tulbure, fără să ne preocupe pînă la obsesie, cum s-a întîmplat mai tîrziu, o numeam cu un fel de dispreţ nesincer: „Aia cu ochelari negri". A fost o scurtă perioadă, dealtfel, cred că n-a depăşit patru-cinci zile. Apoi ne-am pomenit cu toţii, printr-un consemn secret, numind-o „Doamna cu ochelari negri". Nu făcuse nimic în plus, şi poate tocmai de aceea ne impusese această' minimă şi de fapt unica diferenţă. Venea îmbrăcată cu aceiaşi pantaloni gri din stofă, cu acelaşi pulover negru şi la prînz şi seara. Purta un lanţ lung de aur în jurul gîtului. Un ceasornic cu brăţară îngustă la mîna stingă. Foarte des, în timpul mesei, se uita la ceas, dar niciodată spre uşa de la intrare. Nu aştepta deci pe nimeni şi, se pare, nu era niciodată grăbită. Şi cred că niciodată' n-a privit spre masa noastră. Se comporta ca şi cînd ar fi fost absolut singură în toată încăperea; parcă nici vocile noastre nu parveneau pînă la ea; şi eram destul de gălăgioşi.

Ne uitam la ea cîte doi-trei deodată — sau toţi —lungi momente în şir (devenise un joc !), parcă am fi vrut s-o hipnotizăm. Vroiam să o forţăm să ne răspundă cu o privire. Pe urmă ne enervam şi deveneam aproape agresivi, aproape grosolani. Vorbeam tare — aluziv, în cel mai bun caz, iar direct cel mai adesea — despre ea. Nici o reacţie. Atunci vorbeam şi mai tare. Dar rezultatul era acelaşi.

Eram in grupul nostru opt femei, dintre care una, Lelia, neplăcut de inteligentă'. La început, în primele cîteva zile, în care nu apăruse încă doamna cu ochelari negri, Lelia fusese disputată de trei bărbaţi de la masa noastră, care se lăsau cu voluptate masacraţi de ea. Atenţiile lor faţă de Lelia sporeau în raport direct cu atrocităţile verbale cu care ea le răspundea. O invitau la schi, la dans, în oraş la restaurante, pe rînd, sau toţi trei deodată. Ii trimiteau flori şi bileţele dulci, pe care ea le citea la masă, cu comentarii mortale. A fost regina vilei, pînă cînd la masa dintre cele două ferestre am văzut-o, într-o zi, pe femeia cu ochelari negri. Cavalerii Leliei şi toţi ceilalţi bărbaţi din vilă au fost din prima clipă fascinaţi. Numai aveau parcă nici o altă dorinţă, decît să ştie cine este femeia cu ochelari negri, de ce stă singură la masă, de ce nu se uită la nimeni, de ce nu vorbeşte cu nimeni şi de ce mănîncă în fiecare zi biftec şi o portocală. Ii examinau profilul, torsul, miinile, şi pe sub masă picioarele, adică labele picioarelor, pe care se mulau ca nişte mănuşi pantofii de balerină, negri.

Lelia încercase s-o desfiinţeze din prima clipă. Spusese că o femeie nu-şi ascunde niciodată ochii, îşi ascunde numai ridurile, pungile, blefarita sau conjuctivita. Tot ea a spus că o femeie cu adevărat interesantă nu recurge la artificii ca să devină interesantă. Şi a conchis că doamna cu ochelari negri trebuie să fie o cabotină stupidă şi banală, care deţine probabil, de la o fostă curtezană, pensionară azi, reţeta de a cuceri bărbaţii, care fiind în unanimitate imbecili, gustă falsul mister, surogatul şi prefabricatul.

Am rîs cu toţii, mai ales noi, femeile, am aplaudat-o pe Lelia, deşi nu ne era simpatică. Dar şi noi, femeile, şi bărbaţii, am continuat să ne uităm la fel de insistent şide indiscret la doamna cu ochelari negri. Lelia se străduiasă fie din ce în ce mai spirituală, mai acidă, dar nu maireuşea să capteze atenţia. Şi neaşteptat de curînd a obosit.

S-a întors, demonstrativ, cu spatele la doamna cu ochelari negri, dar am surprins-o şi pe ea furişîndu-şi adesea privirea spre masa dintre cele două ferestre. îşi pierduse verva. Şi a început să se ducă singură la schi. Nu mai primea nici bileţele, nici flori. Ştiu aproape sigur că bileţelele, florile luaseră acum altă destinaţie. Deseori în glastra din sufragerie am văzut garoafe roşii sau roz, odată şi trei crenguţe de liliac alb, cumpărate de la florăria din oraş.

Doamna cu ochelari negri restituia astfel florile pe care le primea. Femeia de serviciu ne-a spus că a văzut-o o dată rupînd, fără să o fi citit, o scrisoare, care, ca şi altele, îi fusese strecurată pe sub uşă. Toţi bărbaţii din grupul nostru au roşit, ceea ce mă făcea să cred că fie-care strecurase pe rînd cîte o scrisorică. Noi, femeile, îi tachinam. Dar tachinîndu-i, vorbeam tot despre doamna cu ochelari negri. Nimeni nu-i putuse afla numele. Administratorul vilei refuzase, sub diferite pretexte, să ni-l spună. De aici a rezultat pentru noi toţi că doamna cu ochelari negri trebuie să fie „cineva" ; o personalitate, desigur, sau soţia unei personalităţi importante. O zi ne-am abţinut de a mai vorbi aluziv sau direct despre ea, cu glasul tare. Pe urmă ne-am spus că o persoană importantă nu are ce căuta într-o vilă oarecare, printre cetăţeni obişnuiţi, veniţi la odihnă. Am încercat să găsim altă explicaţie: poate este o actriţă de cinematograf străină, care nu ştie decît cîteva cuvinte româneşti, strict uzuale, şi de aceea nu vorbeşte cu nimeni, în afară de femeia de serviciu. Sau poate este o soţie care şi-a părăsit căminul conjugal, şi nu vrea să i se ştie urma. De aceea ţine să nu-i fie cunoscut numele; de aceea poartă ochelari negri.

Dar poate este o scriitoare celebră, care vrea să-şi păstreze aici anonimatul.

Ce face tot restul zilei doamna cu ochelari negri ? Nu este văzută nicăieri. Rămîne probabil în camera ei, ultima de pe culoar. Doamna nu coboară dimineţile la micul dejun; la prînz iese din odaie numai după ce a venit femeia de serviciu să facă curăţenie. Mi lasă niciodată cheia în uşă, cum facem noi toţi ceilalţi. Femeia de serviciu ne-a informat că găseşte totdeauna patul strîns, fereastra deschisă, scrumiera spălată, mucurile de ţigară aruncate în coşul de hîrtie. E ordine şi curat, ca şi cînd n-ar locui nimeni în camera aceea. Tot de la femeia deserviciu am aflat că n-a venit eu nici o valiză ; o mică sacoşă doar. Amănuntul acesta ne-a redus la ipoteza că doamna eu ochelari negri este totuşi fugită de acasă. Deci, a început, de bine, de rău, să aibă o mică biografie pentru noi.

Dar ce scria ea în fiecare zi ? Pentru că venea în fiecare zi cu un caiet la masă. Şi cînd nu citea ziarul, şi chiar în pauza dintre biftec şi portocală, scria în caietul ei. Mai plauzibil deci una din celelalte ipoteze: este o scriitoare. Foarte posibil ca nouă să ni se pară numai că nu ne observă; ea ne vede, ne aude şi ne comentează.

Sînt unii scriitori care au un ochi şi în ceafă. Ei nu sînt nişte oameni chiar ca toţi ceilalţi. Asta o spusese Roland, un inginer pasionat de literatură.

Ideea că am putea apărea aşa cum ne manifestasem, într-un reportaj sau o carte, ne-a făcut pentru cîteva ore ceva mai reţinuţi, mai circumspecţi.

In aceeaşi zi, la prînz, doamnei cu ochelari negri i-a căzut pachetul cu ţigări Select pe jos. Trei bărbaţi de la masa noastră s-au repezit în aceeaşi clipă să i-l ridice, îmbrîncindu-se, călcîndu-se pe picioare. Ea a mulţumit cu o singură înclinare a capului. Bărbaţii s-au întors la masa noastră, jenaţi. Unul din ei, Bebe, stomatolog de profesie, a spus că o scriitoare celebră nu poate fuma în nici un caz ţigări Select. Cel puţin Snagov.

Observaţia ni se păru judicioasă. Şi astfel, doamna cu ochelari negri încetă să mai fie o scriitoare celebră. Cel mult o începătoare, care face poate exerciţii de gramatică pe caietul ei. Mai degrabă însă ea este o străină, care învaţă româneşte. Bebe a spus că el pariază cu oricine că aşa trebuie să fie. Atunci, Marius, un actoraş la un teatru din provincie (venise în localitatea de munte în care ne aflam să înveţe rolul dintr-o piesă în care nădăjduia să fie distribuit), s-a ridicat de la masă şi apropiindu-se de doamna cu ochelari negri a întrebat-o: „Par-lez-vous francais ? Sprechen Sie deutsch ? Do You speak English ? Parlato italiana ? Nici un răspuns. Nici o privire. Nici un zîmbet.

De la masa noastră, în schimb, ca o pocnitoare la bîlci, un hohot uriaş şi obraznic de rîs, după fiecare întrebare a tînărului actor.

— E surdo-mută, a strigat Valorica, o sportivă oa-cheşă.

— Zi zind aine surdise-mutise persona ? a repetat Marius, actoraşul.

Şi pentru că întrebarea lui a avut un imens succes la masa noastră, a început să se tragă de nas, de urechi, să-şi ridice cu un deget o sprinceană; muşcă din cravată, se legăla ochi cu o batistă, îşi băgă o ţigară în fiecare ureche, rămînînd în picioare, aproape de scaunul pe care şedea doamna cu ochelari negri. Se dovedea un bun clovn. In orice caz un clovn care face tot ce ştie el mai bine — numărul lui mare de senzaţie ! — pentru a smulge un zîmbet, o privire, miresei lui moarte. Dar mireasa moartă nu vroia să învie.

Noi toţi obosisem de atîta rîs; dar deodată, toată veselia noastră necuviincioasă s-a stins; deodată am tăcut toţi, am încremenit toţi — şi aici e toată ciudăţenia ! — fără să se fi întîmplat nimic. Doamna cu ochelari negri nu făcuse nici un gest, nu întorsese o dată capul spre noi sau spre Marius. Privise tot timpul drept înainte. Deodată, Marius a rămas încremenit ca o statuie in picioare, cu un braţ întins lateral, lîngă scaunul doamnei cu ochelari negri, şi noi parcă am fi murit deodată toţi, cu ochii mari deschişi, cu privirea fixă.

Nu-mi voi putea explica niciodată ce s-a întîmplat. Dar am amuţit într-o clipă toţi.

Actoraşul a ieşit încet din sufragerie. Şi, pe rînd ne-am ridicat toţi de pe scaunele noastre. Am plecat. Ea a rămas singură, victorioasă, stăpînă în toată sufrageria.

Ne izgonise cu puterea tăcerii ei.

Toată ziua aceea ne-am evitat unul pe altul, pînă seara, cînd ne-am regăsit în jurul aceleiaşi mese. Doamna cu ochelari negri îşi curăţa portocala. O tînără pereche, proaspăt sosită, a propus să trecem în sala de alături, unde se afla aparatul de radio. Dar s-au dus numai ei doi să danseze. Noi am rămas la masă; stomatologul povestea anecdote, iar o văduvioară, care tot încercase să-l cucerească pe Roland, ni le explica, apoi le repovestea şi iar le explica, într-un fel uluitor de stupid. Numai după cea plecat doamna cu ochelari negri, ne-am dus şi noi în sala de alături, de unde se auzea o muzică de jazz bună; şi cuplul tînăr dansa. La un moment dat, am surprins dezertînd şi pe ultimul bărbat din grupul nostru, dispăruseră toţi cinci, unul cîte unul. Femeile rămăseseră în prag şi se uitau ca nişte bunicuţe cum dansează doctorul Negoescu cu nevasta lui.

A doua zi, a sosit în vila noastră arhitectul Bogdan. Era un bărbat frumos, de vreo patruzeci de ani, blond, înalt, foarte puternic; cînd a deschis uşa şi a intrat în sufragerie, Lelia a spus că a avut net senzaţia că odată cu el au mai intrat încă zece bărbaţi, tot atît de înalţi şi de voinici, care au venit să ne captureze. L-a botezat Vikingul.

Cînd, o oră mai tîrziu, Vikingul nostru muşca cu toţi dinţii lui sălbatici, dintr-odată, din mărul pe care îl ţinea în mînă, mi-a venit să ţip eu de durere în locul mărului.

Privirea lui era cinstită. Părea crud şi loial. Simplu şi direct. Femeile s-au îndrăgostit toate de el. Dar el se purta egal de politicos cu toate; prietenos cu bărbaţii, le-a cîştigat repede simpatia şi încrederea.

Ca şi cînd ne-am fi înţeles cu toţii, nu i-am semnalat-o pe doamna cu ochelari negri, dar tot la ea ne uitam, pîndind clipa, în care Vikingul va rămîne şi el cu privirea oprită pe chipul de la masa dintre cele două ferestre. Dar au trecut două zile, fără ca el să facă nici un comentariu; se uitase în treacăt la ea, o dată sau de două ori.

Pasivitatea lui ne-a enervat în cele din urmă şi ne-am hotărît să-i jucăm o festă; să-i născocim doamnei cu ochelari negri o biografie senzaţională.

I-am căutat întîi un nume care să i se potrivească. După multe propuneri respinse, după lungi discuţii în care eram gata să ne certăm, ne-am oprit la unul: Zelma Loccardi; nici cel mai inspirat, nici cel mai de bungust. Dimpotrivă. Dar acest nume i-a stabilit de la început naţionalitatea; am dotat-o cu un tată italian şi cu o mamă austriacă.

Ce profesie poate avea o femeie care se numeşte Zelma Loccardi, şi care este jumătate austriacă şi jumătate italiancă ?

— Cîntăreaţă de muzică uşoară — a fost de părere farmacistul.

— Zelma Loccardi nu poate fi decît spioană, susţinea Lelia. Spioană ! Spioană !

— Îmblînzitoare de lei !

— Dansatoare de music-hall !

— Mai curînd dansatoare pe sîrmă !

— Ba nu, actriţă de cinematograf.

— Zelma Loccardi nu poate fi decît călăreaţă de circ !

— Trapezistă !

S-a pus la vot.

Şi Zelma Loccardi a fost astfel înzestrată şi cu o profesie: lucrase într-un circ, la trapez.

Cu acest nume şi cu această profesie era predestinată unui destin banal; şi, ca orişice destin banal, deosebit de tragic.

— Zelma Loccardi, îi povesteam a doua zi, la dejun, lui Bogdan, luîndu-ne unul altuia cuvîntul din gură, a avut un accident în timpul unei reprezentaţii; venise cu o trupă străină în ţara noastră, doi-trei ani în urmă. Odată cu acest accident — continua nu mai ştiu cine exact — ea şi-a pierdut brusc memoria.

— S-a întors în viaţă fără trecut, fără nici o amintire. S-a văzut străină, în faţa unor oameni total străini.

Ii privea cu o privire virgină şi necruţătoare. I sepăreau monstruoşi, hidoşi. Pierduse amintirile care i-ar mai fi putut salva.

Fusese ani de zile — pînă în clipa accidentului —iubita unui jongleur. El era însurat în Germania, unde avea şi doi copii; venise odată cu Zelma la noi în ţară.

— Stătea zile şi nopţi în genunchi, în faţa Zelmei, implorînd-o să-l recunoască. Plîngea desperat: Eu sînt, Hans ! Eu sînt ! Ea îşi ascundea cu groază, cu repulsie, faţa. Nu putea să-l vadă pe acest necunoscut care se tîra la picioarele ei. Ii inspira oroare. Nu numai că nu-l recunoştea, dar îl respingea cunoscîndu-l. Acum abia, după ce-l iubise ani de-a rîndul, striga sufletul ei adevărul.

— Poate oricare dintre noi, dacă ne-am pierde memoria... reflectă cineva.

— Intr-o zi — culmea desperării — jongleurul şi-a tăiat venele; Zelma era de faţă.

Actoraşul, care probabil avea mai mult simţ al tragicului decît noi toţi ceilalţi, găsise acest deznodămînt.

— S-a întîmplat un lucru extraordinar — de fapt nu chiar extraordinar: medicina cunoaşte asemenea cazuri .... (Vorbea medicul Negoescu) Zelma Loceardi şi-a recăpătat brusc memoria, în faţa cadavrului iubitului ei.

— Şi cu aceeaşi lamă, cu care şi-a tăiat venele jongleurul... Dar a fost salvată. A zăcut prin spitale luni de zile.

— De-atunci, duce o viaţă singuratică, ciudată. N-amai fost văzută niciodată în tovărăşia cuiva. Nu vrea să fie cunoscută şi nu vrea să cunoască pe nimeni. Poartă ochelari negri, dar cine i-a văzut o dată ochii nu îi poate uita.

Bogdan ascultase uimit şi cuminte, ca un copil, o poveste care îl atrăgea şi-l speria totodată.

In timpul ăsta, doamna cu ochelari negri, căreia îi luasem memoria şi i-o redasem, pe care o ucisesem şi-i redasem viaţa, căreia îi ucisesem iubitul, pe care o lăsasem singură pe lume, îşi mîncase biftecul, îşi curăţase portocala şi acum citea ziarul.

— Foarte, foarte impresionant, spuse, în cele din urmă, Vikingul. Noi ne făceam semne pe sub masă. Niciunuia dintre noi nu-i venise să rîdă în timpul povestirii, nici unul nu se trădase.

Aveam impresia că farsa prinsese atît de bine, încît îşi pierduse şi tot hazul. Tăceam nemaiştiind ce să facem acuma.

Bogdan tăcea şi el. Se întristase. Mai rămase doar cîteva clipe. Se ridică de la masă, fără să ne spună un cuvînt. După ce a ieşit pe uşă, ne-am silit să fim veseli, să rîdem, să ne închipuim că Vikingul plînge acum în odaia lui, sfîşiat de durere pentru destinul tragic al Zelmei Loccardi. Dar peste puţin timp s-a întors în sufragerie şi şi-a reluat locul la masă. Era grav cum nu-l văzusem niciodată şi noi ne simţeam stînjeniţi.

— Vreau să vă spun ceva...

Am devenit foarte atenţi.

— V-am lăsat să-mi povestiţi... A fost un joc de societate, care ar fi putut fi însă... — nu spuse cum ar fi putut fi !

— Sînt, la rîndul meu, un om de societate şi deci ştiu să respect regulile jocului, chiar cînd jocul nu merită respect... O cunosc pe doamna... Numele ei este Mona...

Am izbucnit cu toţii în rîs, relaxaţi.

Eram siguri că ne întoarce farsa; că, lipsit de spontaneitate, se retrăsese în odaia lui, pentru a confecţiona o nouă biografie doamnei cu ochelari negri.

— Mona, a strigat el deodată.

Şi, sub privirile noastre uimite, doamna cu ochelari negri a tresărit — pesemne ni s-a părut numai că a tresărit ! — apoi a continuat să-şi cureţe portocala. Nouă ni s-a părut că-i tremură mîinile.

Vikingul ne povestea aproape în şoaptă că Mona, cîntăreaţă la Opera din Cluj, a suferit recent o operaţie la corzile vocale, care o supunea pentru un timp la o tăcere totală. Scria în caiet ceea ce avea să-i comunice administratorului vilei, de pildă, sau femeii de serviciu. Venisesă-şi facă convalescenţa aici. Mona trebuia să-şi salveze glasul, şi odată cu el cariera.

Ceea ce aflasem ne cam decepţiona. Crezusem puţin, fiecare, în tot ce fabulasem pe rînd; nu ne plăcea că Zelma Loccardi trebuia să dispară şi că în locul ei stătea acum o oarecare Mona, cu o banală operaţie la corzile vocale.

Ştiam acum cine este şi, fireşte, nu ne mai interesa.

N-am mai supărat-o nici cu glumele noastre, nici cu rîsul nostru obraznic, nici cu privirile noastre maliţioase, sau agresive. Şi-a redobîndit liniştea. Cred că n-au mai supărat-o nici bucheţelele de flori legate de clanţa uşii, nici bileţelele strecurate pe sub uşă.

Dealtminteri, peste o săptămînă ea a plecat.

Grupul nostru a început să se destrame, ca şi cînd singurul element liant ar fi fost ea.

Roland, inginerul, a început o idilă cu Valerica, sportiva oacheşă pe care o ignorase pînă atunci; se izolaseră la masa dintre cele două ferestre, care rămăsese liberă.

Lelia se certase cu toată lumea; venea să mănînce după ce ştia că nu mai e nimeni în sufragerie. Actoraşul învăţa rolul şi văduvioara îi dădea replica. Medicul şi cu soţia lui se mutaseră în altă vilă. Mai rămăseserăm cîţiva care păstrasem obiceiul de a ne revedea la aceleaşi ore, în jurul aceleiaşi mese. Vikingul schia multe ceasuri din zi, venea bine dispus întotdeauna, cu un teanc de ziare, de reviste sub braţ.

Intr-o dimineaţă ne-a spus că şi-a luat bilet pentru acceleratul de seară. L-am petrecut cu toţii la gară. Şi Roland, şi Valerica, şi Marius, pînă şi Lelia, care astfel s-a împăcat cu noi.

Trenul avea o mică întîrziere; ne-am aşezat lipindu-ne unul de altul, pe două bănci vecine; era foarte frig.

Deodată Vikingul nostru — era singurul care rămăseseîn picioare — a spus :

— N-a fost nimic adevărat...

Ce nu fusese adevărat ? — nu ne-a lăsat timp să ne gîndim.

— Doamna cu ochelari negri ! Nu ştiu cum o cheamă, nu ştiu cine e...

îşi potrivi mai bine schiurile pe umăr, şi se uită îndepărtare. Auzise şuieratul unei locomotive.

Era ca un gigant cum stătea în faţa noastră, în picioare. Şi într-adevăr, parcă mai erau încă zece ca el, în spatele lui, care rostiseră aceleaşi cuvinte.

Tăceam cu toţii.

...O femeie mîncase un biftec şi o portocală în fiecare zi... Scria ceva într-un caiet... Fuma sau citea. Vroise să fie singură cu gîndurile ei... Cine ştie ce fel de gînduri... Purta o pereche de ochelari negri.

Trenul intra în gară. Cu schiurile pe umăr, înalt, uriaş, Vikingul nostru, cu valiza într-o mînă, s-a urcat din mers pe scara unui vagon.





de Sidonia Dragusanu



Doamna cu ochelari negri