Doua prietene

— Nu înţeleg : de ce, dacă nu mă mai iubeşte, continuă totuşi să vină ? Şi zi de zi, exact ca înainte. Adică seară de seară — se corectă ea, din scrupulozitate. Nu minţea în chestiunile de amănunt niciodată. Şi în cele mari, numai la mare nevoie. Şi nu e dimineaţă să nu-mi dea un telefon la slujbă — exact la orele zece. Colegii s-au învăţat, acum, cînd sună telefonul la zece — se ştie — e pentru mine. Deci, perfect corect, ca înainte. Şi în general— aş păcătui să spun altfel ! —purtarea lui nu s-a schimbat cu nimic faţă de mine: e aceeaşi ca înainte. Şi, cu toate astea, el nu mai este acelaşi. Dacă aş avea ceva să-mi reproşez, aş găsi o explicaţie. Faţă de tine n-am secrete, ţi-aş spune: dragă, am făcut asta, sau asta... Da, mă ştiu vinovată ! Eu nu sînt femeia care atunci cînd greşeşte cu ceva să nu recunoască. Din contră ! Doar tu mă cunoşti ! Şi nici nu poţi să mă acuzi de lipsă de sensibilitate. Din păcate, am chiar prea multă... Eu dintr-un cuvînt, dintr-un gest... Poate o altă femeie în locul meu nici nu şi-ar fi dat seama că el s-a schimbat. S-a schimbat enorm, ce să mai vorbim... Şi atunci mă întreb: Este posibil ca un bărbat, încetînd să mai iubească o femeie... — să presupunem că nu mă mai iubeşte, nu ? — este posibil ca totuşi să continue s-o caute, să vină la ea seară de seară ? Dar, în acelaşi timp, este posibil ca un bărbat care continuă să iubească o femeie să nu mai aibă un cuvînt tandru pentru ea ? Un gest ? Uite, mintea mea nu mă mai ajută să pricep... Poate tu, că ai mai multă experienţă...

— Mă ierţi un minut, spuse brusc cealaltă. Vreau să-i dau un telefon lui Liviu... Trebuia să fie aici de la orele cinci...

— Şi acum cît e ? Mi-am uitat, dragă, ceasul acasă... Şi cînd stau cu tine de vorbă, zboară timpul, zău aşa...

— E şase şi zece — răspunse Elena, învârtind repede, nervos, discul telefonului. Alo ? Cu Liviu, vă rog. Nu e acasă ? A plecat de mult ? Nu ştiţi, unde a ple... Elena explodă: A închis ! aşa-mi face întotdeauna: mă lasă cu vorba la jumătate şi, tranc, telefonul. O mamă mai afurisită n-am mai pomenit de cînd sînt eu pe lume. Nici fosta mea soacră, care mă ura de moarte, nu-mi făcea asemenea mojicii... Nu pricep ce are cu mine, că de văzut nu m-a văzut niciodată... Liviu zice că aşa e ea: nu poate să sufere să vorbească la telefon. Dar atunci, cum se face că, dacă chem uneori la ei, sună ocupat, cu orele... Cînd îl întreb pe Liviu cu cine a vorbit, se jură că el n-a vorbit cu nimeni... Că o fi vorbit cuplajul... Aiurea ! Maică-sa stă şi trăncăneşte la telefon... cu soră-sa, cu nepoată-sa... Cine ştie cu cine o fi vrînd să-şi însoare feciorul...

— Mi-am călcat mândria mea de femeie în picioare: am plîns în faţa lui. Spune-mi, Valeriu, ce e cu tine ? Ce se întîmplă cu tine ? Este primul bărbat din viaţa mea care m-a văzut plîngînd... Am citit într-o carte că o femeie n-are voie — auzi ? n-are voie ! — să plîngă în faţa unui bărbat decît atunci cînd se ştie vinovată... Cînd însă bărbatul este vinovat, nu suportă lacrimile unei femei... Bărbaţii nu suportă, în general, reproşurile — asta e ştiut ! Dar cît poţi să taci ? Cît poţi să-ţi ascunzi suferinţa ? Şi oricîtă mândrie ai avea...

— Lipsa de punctualitate — o întrerupse Elena — este un defect îngrozitor ! Eu n-am întîrziat în viaţa mea la o întîlnire. Mă crezi ? Nu-mi permit să fac pe cineva să aştepte. Nu-mi permit ! Mă crezi ? Nu este o chestiune numai de bună-cuviinţă, e şi una de psihologie. Cînd laşi pe cineva să te aştepte îi dai întotdeauna ocazia să gîndească rău despre tine. Te încarci cu o nerăbdare care se transformă în ostilitate. Mie îmi este imposibil să mai fiu drăguţă cu Liviu cînd întîrzie. Mă găseşte plictisită, obosită... Pentru că eu am un fel al meu de a aştepta: intru într-o tensiune nervoasă, aproape anormală... Mă consum, anormal... Şi am avut parte, tot de bărbaţi nepunctuali. În bună parte — mă crezi ? — de George m-am despărţit tot din cauza asta. Aveam întîlnire cu el la gară, trebuia să plecăm împreună în vacanţă... L-am aşteptat pe peron, pînă în ultima clipă. In ce hal de nervi, nu mă întreba ! Cînd am văzut că nu vine, m-am urcat în tren şi plecată am fost ! Dar să vezi întîmiplare ! Extraordinară ! Ex-tra-or-dinară ! In vagon-restaurant cu cine crezi că mă întîlnesc ? Cu un băiat — ce băiat, că acum era bărbat în toată firea — de care fusesem eu nebună îndrăgostită, cînd eram în liceu... O fetişcană, ce-aveam atunci ? Şaisprezece ani ! Prima mea dragoste ! El, pe vremea aceea nu-mi dădea nici o importanţă. Era student şi îi făcea curte unei verişoare de-a mele... Vai, săraca, ce destin tragic a avut. Inchipuieşte-ţi, a împuşcat-o — dragă Doamne din „imprudenţă" — soţul ei, la o vînătoare. Părinţii Silviei — unchiu-meu şi mătuşă-mea, că Silvia o chema... Era blondă cu ochii negri. Frumoasăă ! Părinţii Silviei l-au dat în judecată pe bărbatu-su, pe Pantelimonescu. Pantelimonescu — că aşa îl chema — avea un frate procuror... Procurorul Pantelimonescu... Era foarte cunoscut. Bineînţeles, frate-su l-a scos basma curată... Avea relaţii mari... Era însurat cu fata unui liberal — deputat, sau senator, nu mai ştiu. Om cu influenţă, în orice caz. Ce nu se putea aranja atunci, cu bani şi cu relaţii... Şi, cum îţi spuneam, în tren, adică în vagon-restaurant... îmi amintesc ca astăzi: e formidabil, anumite întâmplări se înscriu parcă cu fierul roşu în memorie... Şedeam singură Ia o masă, lîngă fereastră, că mie îmi place întotdeauna să stau aproape de fereastră, în tren, şi-mi comandasem un şniţel. Ba nu, ca să nu te mint, un caşcaval pane. Da, exact ! Apropo: verificat de mine: pîinea prăjită îngraşă mult mai mult decît cea proaspătă. Şi ştii de ce ? Pîine proaspătă cîtă poate să mănînce un om la o masă ? Două, trei felii, nu ? Prăjită, mănînci în neştire... Ronţ, ronţ... ca seminţele. Şi cum stăteam eu cam plictisită la fereastră — că totuşi ţineam la George şi-mi spuneam: nebunu, e în stare să se supere că am plecat fără el şi să nu mai vină deloc la Braşov — şi chiar aşa a fost...



I-am spus lui Valeriu, se pomeni vorbind tare Claudia, ca o prelungire firească a monologului ei interior... I-am spus: dragul meu, dacă nu mai ţii la mine, fii franc. Eu nu te reţin cu sila... Să nu-ţi închipui că ai obligaţii faţă demine. Şi chiar dacă ai avea... N-am fost şi nu voi fi niciodată o femeia-crampon. E tot ce poate fi mai dezgustător...Cu toate că am citit într-o carte că în dragoste nu reuşesc decît femeile care ştiu să pună stăpînire pe un bărbat... Şi atunci mă întreb : dacă nu mă iubeşte de ce vine ? Să nu crezi că nu l-am întrebat şi pe el. Dar cu el nu se poate discuta. Nu este un om cu care se poate avea o explicaţie...îşi ia un aer de martir... Nici măcar nu te poţi certa cu el... E groaznic, tu, să nu te poţi certa cu bărbatul pe care îl iubeşti ! Asta te paralizează pur şi simplu. Tot în cartea aia am citit că ori de cîte ori o femeie nu ştie ce se întîmplă cu un bărbat, fie că e amant sau soţ — n-are importanţă — e întotdeauna vorba de o altă femeie... O fi aşa, dar în căzul meu, sînt sigură că nu e vorba de o altă femeie... L-am controlat: cînd pleacă de la mine, se duce direct acasă. Are familie; stă cu maică-sa, cu taică-său, cu frate-său... Ţine foarte mult la ei... Să-şi iubească familia cît îi place, n-am nimic împotrivă, dar dacă pe mine nu mă mai iubeşte, să fie sincer, să mi-o spună... O să sufăr, dar de murit n-o să mor... La treizeci şi cinci de ani, nu se mai moare din dragoste... Dar totuşi nu-mi vine să cred că nu mai are nimic pentru mine. Te întreb pe tine, ai mai multă experienţă: e posibil ca un bărbat să nu mai iubească o femeie şi totuşi să vină seară de seară la ea ? Dar e posibil, dacă o iubeşte, să zacă seară de seară, mut. într-un fotoliu ? Chiar mut nu: mai scoate din cînd în cînd cîte o vorbă, două... Şi ştii ce mi se întâmplă ? Parcă îmi piere şi mie graiu... Şi nu numai graiu : nu mai găsesc nici un subiect de conversaţie... Unde-l văd aşa rece cu mine, aşa distant... Şi totuşi de ce vine ?

— Poftim ! ţîşni de pe scaun Elena. Şase şi jumătate şi „domnul" Liviu n-a venit încă ! Am să-i dau într-o zi o lecţie, să mă pomenească ! Bărbaţii sînt ca şi copiii, dragă: trebuie să-ţi ştie de frică. Eu sînt foarte îngăduitoare, foarte răbdătoare cu un bărbat şi asta îl face să creadă că îşi poate permite orice ! Aşa îşi închipuia şi George... Asta e nenorocirea noastră, a femeilor, că bărbaţii nu sint psihologi, că ei nefiind psihologi nici nu-şi bat capul să înţeleagă o femeie. Crezi că George a înţeles vreodată de ce l-am părăsit pe Florică ? Ce mi s-a părut extraordinar este că el m-a recunoscut imediat, cînd m-a văzut în vagon-restaurant. Eu îmi mîncam şniţelul, pardon, caşcavalul, şi odată văd venind spre mine un bărbat înalt, tînăr dar cu tîmplele albite. Nu-l văzusem de ani şi ani dezile... Dar m-am emoţionat, tu, ca la paisprezece ani...Ce vrei ? Prima dragoste... Ei, întîi am vorbit despre biata Silvia... M-a întrebat dacă n-am o fotografie de-a ei, să i-o dau lui...

Sună ! Trebuie să fie Liviu ! Să-mi iau o mutră veselă. Bărbaţii nu-ţi iartă să fii prost dispusă şi nici bolnavă....

Elena alergă spre vestibul, unde zăbovi cîteva minute. Se întoarse singură. Sunase factorul şi-i ceruse plata abonamentului, pe trimestrul următor, la radio.

— Eu ştiu că un bărbat, cînd se satură de o femeie, nu-l mai ţii nici legat, reluă Claudia. Ce-l face pe Valeriu să vină seară de seară la mine ? Exact ca înainte. Şi atunci, mă întreb...

— Unde dracu o fi Liviu ? Mă îmbolnăveşte de nervi omul ăsta ! De la el de acasă face cel mult o jumătate de oră... Cît era ceasul cînd am vorbit cu maică-sa ? Şase, nu ? Poftim : acum e şapte şi un sfert ! Florică suferea tot de cusurul ăsta. Adică de suferit sufeream eu, că el... Mi-a spus mie o prietenă a mea, o femeie cu vreo zece ani mai în vîrstă decît mine... Primul minut de întîrziere la o întîlnire e un semn prost. Şi un telefon, cînd îl aştepţi din partea unui bărbat pe care îl iubeşti, trebuie să vină cu un minut mai devreme... Altfel nu-i semn bun... Şi avea dreptate ! Nu pot să zic că Florică nu m-a iubit, dar mă lăsa să-l aştept cu orele... Dar era totuşi adorabil...Vesel, drăgălaş... Intr-o zi...

— Bărbaţii tandri sînt foarte rari — deşi toţi sînt lihniţi după tandreţea unei femei — cugetă cu glas tare Claudia. Valeriu era foarte duios la început... Asta m-a şi atras... Cuvinte frumoase... că nouă femeilor ne plac vorbele... Nu pot să zic că acum a devenit brutal, dar nici tandru nu mai e... Totuşi, dacă ar exista o altă femeie în viaţa lui — nu văd nici cînd ar avea timpul să se ocupe de ea... Seară de seară e cu mine... Şi cu toate astea...

— Ştii cum m-am despărţit de Florică ? Recunosc: eu am fost de vină. Aşa bună şi supusă cum mă ştii, pot să devin o fiară. Mă crezi ? George îmi spunea întotdeauna: Lenţi — că Lenţi îmi zicea el —, tu eşti prea bună ca înfond să nu fii foarte rea... Aiurea ! Eu şi rea ! Totuşi şi faţă de Liviu am uneori nişte izbucniri care mă sperie - pur şi simplu — şi pe mine. Florică mă cunoştea: ştia că e destul să-mi spui o vorbă bună şi, gata, m-ai îmblînzit... De fapt şi Liviu ştie... Şi mai are o calitate: e glumeţ. Mă dezarmează întotdeauna cu o glumă... Mie cînd îmi vine să rîd — rîd, orice ar fi, oricît aş fi de supărată... Să-ţi povestesc ce am păţit odată la o înmormântare...

— Valeriu la ora opt precis sună de trei ori în şir la uşă. întotdeauna de trei ori, o dată lung şi de două oriscurt, parcă ar spune : Eu sînt! Eu sînt ! Nu-i place să găsească pe nimeni la mine. Nu-i deloc sociabil. E ciudat chiar, n-are un prieten. In general, am observat că bărbaţii nu simt nevoia unei prietenii, aşa cum simţim noi femeile. De aceea sînt cu atît mai intrigată de purtarea lui — continuă Claudia — credincioasă logicii ei. Sau poate asta să fie explicaţia: vine la mine pentru că n-are unde se ducă în altă parte... Dar e posibil ca un bărbat să vină seară deseară, la orele opt precis... numai pentru că n-are alt program ? Televizor are şi acasă... — adăugă ea într-o succesiune de idei care o privea personal. Dar de ce se poartă aşa de rece cu mine ? Dacă nu mă mai iubeşte, de ce vine, totuşi...

— Ai putea să-mi spui unde stă Liviu pînă la ora asta ? Dar nu e dată, dragă, să nu întîrzie cu ceasurile ! Da' ce sînt eu, bătaia lui de joc ? Ştii ce ar trebui să fac acum ? Să mă îmbrac şi să plec de acasă. Să vină şi să nu mă găsească. Să văd: o să-i convină ? Prietena mea, aia cu zece ani mai în vîrstă decît mine, zicea că o femeie trebuie să-i creeze probleme unui bărbat. Dar nu să facă din problemele ei problemele lui. înţelegi ? Că asta nu-i place nici unui bărbat... Trebuie să ştie să-l intrige. înţelegi ? Ei, ce o să-l mai intrig eu pe „domnul" Liviu ! Plec de acasă şi nu mai răspund la telefon, nici la noapte, nici mîine toată ziua... Mîine, de la slujbă, mă duc direct la Cati... Stau la ea pînă seara... Nu vii şi tu ? Facem o canastă şi-i mai dăm dracului pe bărbaţi, că n-au fost aduşi
pe lume decît să ne mănînce sufletu. Cine dracu o mai fi inventat dragostea ? Vorbesc de dragostea sufletească...
Asta e sigur invenţia noastră, a femeilor... Că nouă ne place să complicăm totul... Mănîncă-ţi, tu, dulceaţa ! în
fiecare an fac dulceaţă de vişine... Anul trecut i-am trimis mamei lui Liviu un borcan mare, de două kilograme. Crezi că s-a simţit măcar să-mi spună mersi ?

— Noi, femeile, iubim altfel decît bărbaţii... Totuşi, cînd s-a îndrăgostit Valeriu de mine...

— Şi un borcan de zacuscă i-am dat lui Liviu — pentru maică-sa... Zacuscă cum fac eu — că am devenit celebră...
Le duc şi fetelor la serviciu în fiecare an...

— Cînd s-a îndrăgostit Valeriu de mine, că de la el a pornit tot, eu eram gata să accept cererea în căsătorie a
unui bărbat cu o situaţie foarte bună...

— Opt fără un sfert ! Să nu înnebuneşti ?

— Opt fără un sfert ? ! Vai de capul meu ! Trebuie să plec imediat... Asta mi-ar măi lipsi să vină Valeriu şi să nu mă găsească acasă...

— Stai tu, că în două minute îmi schimb rochia şi plec şi eu odată cu tine...

— Crezi că găsesc un taxi în staţie ? La revedere, Eleno, nu mai pot să stau o secundă...

— Ar trebui totuşi să-i dau o lecţie lui Liviu... Dar unde să mă duc singură la ora asta ? Dar dacă nebunu se
supără că nu m-a găsit acasă, şi... Tot prietena aia a mea 
— aia cu zece ani mai în vîrstă decît mine — mi-a spus: de-a demisia să nu te joci, nici măcar în dragoste... Că uneori, un bărbat atîta aşteaptă... Mai bine stau acasă şi-i fac un scandal să mă ţină minte...

— La revedere, scumpa mea. Cînd ne mai vedem, să mai stăm de vorbă, tot aşa bine ca astăzi : pe îndelete,
fără să ne deranjeze nimeni !... Pa ! Vezi că te-am mînjit pe obraz cu ruj. Tu, nu mai există un ruj bun... Va să zică tu crezi că totuşi mă mai iubeşte... Mi-a făcut foarte bine că am stat de vorbă cu tine...

de Sidonia Dragusanu
din cartea Doamna cu ochelari negri