Doua scrisori

Era într-una din zilele ei proaste; o dureau toate oasele, parcă la fiecare os ar fi avut un dinte cu un abces şi sufletul o durea, parcă ar fi fost făcut tot numai din încheieturi dureroase. Medicul spusese: sechelele gripei. Avea concediu de boală pină marţi. Rămăsese şi astăzi în pat. Scosese telefonul din priză. N-avea chef de nimic: nici să citească, nici să asculte muzică. Luase cărţile de jos, făcuse o pasienţă, cea mai uşoară, cea care întotdeauna ii ieşea, afară de data aceasta, cînd se încăpăţînase să nu-i iasă. Aruncase cărţile de joc pe jos; ele se împrăştiaseră pe covor, cele mai multe cu faţa lipită de covor, doar un as de pică şi doi valeţi căzuseră pe spate.
O zi rea, mai rea decît altele. Pusese în priză radiatorul; toamna abia începuse, dar începuse cu ploaie şi frig. Caloriferul îşi aştepta data calendaristică; pentru el toamna venea abia peste cincisprezece zile.
Recitise ultimele lui scrisori, venite de acolo, destul de departe de Bucureşti, unde lucra pe un şantier nou. Aceste ultime cîteva scrisori nu depăşeau nici una o pagină şi jumătate. Nu mai semănau deloc cu cele de la început, din prima lună, după ce el se instalase acolo. Acum scrisorile lui erau grăbite, seci, cu nimic care să i se adresezei anume. Aşa i-ar fi putut scrie, mamei lui, sorei lui, indiferent cui, sau poate unei neveste după treizeci de ani de convieţuire: „Sînt sănătos. Am greutăţi cu oamenii.Cînd crezi că te poţi bizui mai bine pe unul, i se face deducă. Dar cred că şi ei au destule greutăţi cu mine, că am şi eu pandaliile mele. Ieri m-am mutat într-o baracă, in cele peste cincizeci care s-au făcut de cînd sînt aici, şi pe care am căptuşit-o cu rogojini. Odaia din sat, în care am locuit pînă acum, am cedat-o unei perechi de proaspăt însurăţei. Dacă nu le-o dădeam, nu mai vroiau să rămînă. El e un tehnician de mîna întîi, aşa că n-am avut încotro. Nevastă-sa e normatoare: una mică şi înfiptă, destul de antipatică, dar descurcăreaţă. A zis că ea nu poate să stea în baracă, fiindcă are reumatism. Aşa că, vezi, m-am mutat". Urma iscălitură: Victor. Adăugase dedesubt: „Te sărut".
In nici una din ultimele scrisori nu-i mai scria că-i e dor de ea, nici că se mai gîndeşte la ea, nici că aşteaptă s-o revadă.
Nu se mai întreba ce se întîmplase cu el: îi era clar n-o mai iubeşte şi, sigur se îndrăgostise de o alta. Ii declarase dealtfel de la început că el nu este de „cursă lungă". Nici o legătură a lui nu durase mai mult de un an... Avertizată, ar fi trebuit să fugă de el; îşi amînase zi de zi fuga, pentru a mai trăi încă o zi lîngă el. Aşa trecuseră aproape doi ani. Devenise „unicul caz" din viaţa lui. El singur nu înceta să se mire.
Mai ştia, tot de la el, că le iubise pe toate femeile lîngă care se oprise; într-un fel, chiar şi pe cele cu care nu petrecuse decît o noapte, sau două. Mai ştia, tot din mărturisirile lui, totdeauna simple şi directe, lipsite de orice urmă de cabotinism, de literatură, sau de emfază, că „aşa e obiceiul meu". Cît timp ţin la o femeie şi sînt cu ea, nu-mi mai trebuie alta. Poate că sînt prea comod, adăugase. Dacă o înşeli pe o femeie cu alta, trebuie să şi alergi de la una la alta. Prea multă oboseală şi bătaie decap: subterfugii, minciuni... Şi ca să ştii să minţi bine, mai trebuie şi imaginaţie ! Eu nu prea am... Eu cît timp iubesc o femeie, poate să fie ea oricum, poate să aibă toate defectele, pentru că tot n-o las decît atunci cînd n-o mai iubesc. Dar dacă n-o mai iubesc, poate să fie şi Brigitte, eu tot plec !
Cînd plecase pe şantier, în urmă cu trei luni, dragostea lor, care depăşise termenul fatal, nu purta încă nici un semn al uzurii. Urmaseră apoi acele scrisori neaşteptat de frumoase ca exprimare, dar mai ales cu un sunet neaşteptat de grav, scrisori neaşteptat de subtile, pentru un om atît de direct în vorbirea de fiecare zi, de obişnuit, neaspirînd nici măcar să formuleze vreodată ceva, într-un mod mai deosebit, sau să lase impresia că gîndeşte mai profund. Dealtfel, spunea destul de des despre sine că este „deştept" atît cît trebuie ca să-i poată prosti pe alţii. Şi că este superficial în tot şi în toate : „înţeleg totul destul de repede, dar şi destul de pe deasupra, dar fiindcă reacţionez rapid — explicase el — dau iluzia că gîndesc bine. In general, orice muncă nouă mă atrage un timp, în care sînt capabil şi de un fel de entuziasm, din care cauză mi-a ieşit şi numele că aş fi energic, întreprinzător etc... Dar am respiraţia scurtă ! Sînt făcut pentru curse scurte".

Ea îl întrebase odată dacă el crede despre sine că e un om bun.
— Adică, cum bun ? Stătuse să se gindească. Adică dacă mi-e milă cînd cineva are un necaz mare ? Da, milos parc-aş fi. Dar totuşi, nu prea — revenise îndată. De exemplu, dacă pe o femeie pe care nu o mai iubesc o văd plîngînd, o văd că suferă, poate mi-e milă de ea, dar de plecat tot plec !
— Nu te-am întrebat dacă eşti bun sau rău numai în asemenea împrejurări...
— Ce tot oi fi vrînd tu să ştii despre mine ? Eu nu te întreb nici dacă eşti bună, nici dacă eşti rea, nici dacă eşti miloasă... Şi nici măcar dacă o să mă mai iubeşti şi mîine... Spun eu multe prostii — completase — dar nu chiar pe toate.
Vorbise cu atîta detaşare, ca numai cîteva minute mai tîrziu s-o cuprindă în braţe cu o gingăşie şi cu o febră în acelaşi timp, amestec pe care nu-l mai întîlnise la niciun bărbat. Avea treizeci de ani şi el nu era primul din viaţa ei. Şi nici tremurul sufletului, răsfrînt în privire, în ochii care deveneau deodată mai lungi, nu-l mai întîlnise la nici unul.
El nu ştia cît de inedit putea să fie în cele mai mici gesturi ; credea cu convingere că este unul dintre cei mai banali, cei mai obişnuiţi, şi se accepta aşa cum este, fără a vrea să fie mai mult.
Ea nu putea uita — şi poate atunci se şi îndrăgostise de el — seara cînd, plimbîndu-se la Şosea, şi-a scos deodată cravata de la gît şi i-a spus: „Ţi-o dau ţie, de tot !" Pe urmă scosese toate biletele de tramvai, rupte, din buzunar şi i le dăduse tot ei.
Altădată, a păstrat pentru ea jumătate din covrigul pecare-l mîncase. Ii aducea în fiecare zi cîteva floricele, care ajungeau însă de cele mai multe ori rupte sau strivite în mîinile ei, pentru că el le purtase ascunse sub haină sau în buzunar. De cîteva ori ea a găsit flori, ciocolată şi ţigări, în poşetă. Seară de seară, aproape, o invita la restaurant. Spunea că din egoism: ca oricărui holtei îi place bodega, birtul — dacă se poate să fie cit mai prost. Despre însurătoare nu vorbise decît o dată, în treacăt: „Sînt şi prea uşuratic, şi prea egoist, şi prea meschin ca să mă însor vreodată."
Foarte des îi repeta : ,,Dacă într-o zi n-am să te mai iubesc..."
Nici unul din bărbaţii pe care-i cunoscuse nu-i povestise nefericirea care o aşteaptă, dar nici unul nu-i dăruise atîta fericire, prevestindu-i nefericirea.
De fiecare dată, în ultimul timp, cînd primea o scrisoare de la el, o cuprindea o mare spaimă. Ezita să odeschidă: dacă în plicul albastru, pe care îl are în faţa ei, se află mărturisirea îngrozitoare ! Exprimată probabil foarte laconic, dar fără echivoc, fără a-i mai lăsa nici o speranţă.
De două zile nu deschisese cutia de scrisori. Nu vroise s-o deschidă. îşi acorda o păsuire. Acum o dureau oasele, avusese gripă, se simţea slăbită.
Azi, o zi mai rea decît ieri. Foarte rea. îşi făcuse un ceai, dorise să bea un ceai fierbinte, cu mult rom. Dar grogul rămăsese în pahar, uitat. Luase un bromoval, un nervatil, un oblivon, pe care-l avea maide mult; i-l dăduse cineva, în urmă cu trei ani. îi spu-sese că oblivonul are efecte euforice. Nu nădăjduia să cadă chiar într-o stare de euforie... Dacă ar putea scăpa puţin de neliniştea, de teama care o chinuie... Dacă oclipă măcar nu s-ar mai gîndi că în cutia de scrisori o aşteaptă un plic albastru, care pune capăt presimţirilor, ca să-i aducă o certitudine mai rea decît toate presimţirile.
Nu va deschide nici mîine, nici poimîine, cutia de scrisori... Simultan cu această hotărîre, sări din pat, avînd o secundă senzaţia bizară că cineva i s-a substituit. Altcineva, nu ea, îşi aruncase peste cămaşa de noapte un pardesiu, pe care îl smulsese din cuier. Altcineva, nu ea, cobora în fugă cele două etaje, lăsînd în urma ei uşa apartamentului larg deschisă... Altcineva, nu ea, vîrî cheiţa în broasca cutiei de scrisori... cheiţa pe care o avea în mînă.
Luă liftul la urcare. Găsise în cutia de scrisori un plic albastru. Nota de telefon. O vedere din Braşov, de la ocolegă de birou, care era în concediu medical la Govora.
Două ziare: România liberă şi Informaţia.
Aruncă gazetele pe pat, odată cu ilustrata. Nu observă că pe covor căzuse, se ascunsese pînă atunci între cele două ziare — un plic alb.
Desfăcu plicul albastru... E oare chiar ultima scrisoare aceasta ? De ce trebuie s-o citească, de ce trebuie neapărat s-o citească, de vreme ce ştie dinainte, de vreme ce ştie dinainte atît de sigur totul...
încercă chiar să-şi imagineze cuvînt cu cuvînt ce scria el : „Draga mea"... Nici o scrisoare a lui nu începea astfel. De cele mai multe ori: ,,Dragă Ana". Unele, cele mai fierbinţi erau: fără „Dragă Ana"... începeau de-a dreptul, ca în continuarea unei convorbiri, sau ca în continuarea unei îmbrăţişări.
Dar „Draga mea" se potriveşte foarte bine cu începutul unei scrisori de despărţire.
Aşadar, „Draga mea, află că din motive independentede voinţa mea, nu te mai iubesc..."
„Din motive independente de voinţa mea — spusese el odată — mă îndrăgostesc de o femeie, sau mă dezîndrăgostesc de ea. Mă îndrăgostesc cred — dar nu sînt preasigur ! — cînd mă emoţionează cu ceva... Nu ştiu precis cu ce, dar cred că atunci cînd descopăr la o femeie un lirism dramatic... Poate tocmai pentru că eu sînt atît de superficial, — adăugase îndată.
Şi cred că-mi trece, cînd nu mai reuşeşte să mă emoţioneze..."
Lirismul dramatic ! Cine ar fi putut bănui, că bărbatul ăsta, simplu, vesel, tînăr — abia împlinise treizeci şi doi de ani — umblă după aşa ceva !
Ea vroise să-l întrebe atunci: cu ce reuşeşte să-l emoţioneze... Dar nu-l întrebă.
Acum stătea cu scrisoarea în. mînă. Nu o citise încă...Ce-i va răspunde dacă într-adevăr, în această scrisoare, îi aducea la cunoştinţă, prin cîteva cuvinte numai, că a încetat să o mai iubească ? Cum reacţionaseră celelalte femei din viaţa lui, pe care le părăsise tot aşa, cu cîteva cuvinte !... Nici una nu încercase să-l reţină ? Să-i trezească din nou dragostea, poate, totuşi, numai adormită, poate numai obosită ? !... Dar îl iubise vreuna aşa cum îl iubea ea ? Dar ea ce făcuse pentru dragostea ei, în aceste ultime patru săptămîni, de cînd scrisorile lui începuseră să vestească sfîrşitul ? ! Plînsese, fumase patruzeci şi cinci de ţigări pe zi, rupsese zeci de scrisori, în care îi mărturisise, fără pudoare, că nu poate trăi fără el. în locul acestor scrisori, el primise răspuns la ale lui scrisori anodine, cu informaţii banale, despre felul cum îşi petrece timpul: slujbă, un film din cînd în cînd... cîteva ceasuri de trăncăneală cu o prietenă... scrisori calme, care nu trădau nici cea mai mică îngrijorare.
Făcuse bine că-şi impusese această purtare ? Acum ise părea că greşise. Trebuia, după prima lui scrisoare, încare nu-l mai regăsise, să se urce în tren, să se ducă lael. Poate că atunci ar mai fi fost ceva de făcut, poateîncă n-ar fi fost prea tîrziu.

Ţinea scrisoarea în mînă, aşa cum o scosese din plic, îndoită la mijloc, o jumătate învelind-o pe cealaltă.
— Ei haide, îşi spusese deodată, scîrbită şi umilită, de laşitatea, de frica din ea. Citi primul cuvînt din capul paginii: iubito ! Iubito ? Nu se linişti. Citi sfîrşitul: te aştept ! Vino ! Te sărut. Tot nu se linişti: poate îi scria în rîndurile pe care încă nu le citise, că vrea să aibă o explicaţie cu ea. Poate de aceea o chema acolo...
Acum citea scrisoarea de la început: „Iubito ! Ce mai faci tu, iubito ? în seara asta am timp să te întreb. De aproape o lună, n-am mai avut răgaz nici să mă rad în fiecare zi. Uneori, nici să mănînc. Şi tu ştii că eu sînt mîncău, nu glumă ! Sînt în urmă şi cu somnul. M-am înhămat la treabă; n-am avut încotro. Pesemne că sînt unvicios în felul meu, pentru că altfel nu-mi explic, cum un om destul de leneş şi comod, cum sînt eu, se aruncă aşa, dintr-odată, într-o muncă şi ajunge să-şi facă o plăcere pînă şi din oboseală !
Mă agaţă munca, exact aşa cum mă agaţă o femeie— cînd nu mai pot un timp fără ea. Cred însă că am îmbătrînit, pentru că sînt cu tine de doi ani şi, din motive independente de voinţa mea, nu mi-a trecut încă deloc. Aşa că, dacă vrei, n-ai decît să-ţi ceri transferul (eu am de gînd să mai stau mult aici ! şi să vii să stai cu mine. îa-ţi şi toate actele cu tine, să se găsească. Dar chiar dacă nu vii de la început de tot — îmi închipui că o să ai bătaie de cap pînă o să obţii transferul —, vino măcar de sîmbăta asta pînă luni, aici. Iţi scriu azi, marţi, scrisoarea, ca s-o primeşti la timp.
Şi acum fii atentă: cumpără-ţi tichet pentru acceleratul de zece seara — vezi că e cu locuri rezervate —care soseşte la Vascău, dimineaţa, la patru şi jumătate. Voi fi în gară cu o maşină; de la Vascău pînă la şantier sînt aproape doisprezece kilometri. Pune-ţi demiul îmblănit, e frig pe-aici şi ia-ţi jacheta de lînă cu tine.
Pantofi, nu cu toc înalt ; am de gînd să te plimb şi pe jos !
Iubito ! Mi s-a tăiat puţin răsuflarea; mă gîndesc că o să te ţin iar în braţe !
N-am să dorm — cum n-am dormit în multe nopţi, şi tu n-ai ştiut... Am stat şi m-am uitat la tine cînd dormi, emoţionat şi puţin înspăimîntat, ca în faţa unui mister. Cînd dormi nu mai ştiu unde pleci, ce faci, cu cine tevezi; nu ştiu dacă ţi-e rău, dacă ţi-e bine, şi nu mă poturni : stau de pază, pînă cînd simt că mă scufund şi eu în somnul tău. Te aştept. Vino. Te sărut. Victor."
Nu reciti scrisoarea; fiecare cuvînt răsuna încă în ea; acum trăia o altă spaimă: fericirea este şi ea tot o spaimă.
Vru să dea un telefon unei bune prietene; să-i spună...Dar i se păru încă neverosimilă fericirea ei. Şi un fel de frică superstiţioasă: să nu se strice, vorbind.
Simţi nevoia să stea cîteva minute întinsă pe pat, cu ochii închişi. Ar fi vrut să se poată vedea din afară. Să ştie cum o vede el, cînd ea stă cu ochii închişi. îşi aminti că el îi spusese odată că ea poartă pe pleoape un surîs stins.
Se uită în oglindă şi se găsi frumoasă.
Apoi începu să-şi facă repede bagajul, deşi pină la plecarea trenului mai erau patru ore. Se îngrozi : dacă n-ar fi deschis cutia de scrisori nici astăzi, nici mîine, nici poimîine... îşi scoase din dulap rochia, jacheta, demiul...
Încălţîndu-se, văzu pe jos un plic alb. 

Citi: doamnei Rozalia Verzeanu, strada Căluşeilor,108...
 
Nu ştia cine este această doamnă Rozalia Verzeanu; nu auzise niciodată numele ăsta; dar mai erau şi alţi vecini de bloc al căror nume nu-l cunoştea. La ce etaj o fi locuind ? Ce număr de apartament ? Nici o indicaţie pe plic.
Poate şi doamna Verzeanu aşteaptă scrisoarea; scrisoarea vieţii ei.
Află de la portar că Rozalia Verzeanu s-a mutat din bloc de peste trei ani. îşi lăsase noua adresă: Fundătura Fuiorului 19, o străduţă la capătul Căii Rahova.
Il rugă pe portar să ducă scrisoarea la adresă. El făgădui că o va pune în alt plic şi o va expedia prin poştă. Dar dacă era o ştire importantă, foarte urgentă ? Dacă primind acest plic alb, abia peste cîteva zile, totul va fiprea tîrziu pentru Rozalia Verzeanu. Cum şi pentru ea ar fi fost prea tîrziu dacă n-ar fi deschis astăzi plicul albastru. Din vina ei, scrisoarea adresată Rozaliei Verzeanu stătuse blocată în cutia de scrisori două zile. O aruncase acolo din greşeală, desigur, factorul cel nou. Dar dacă n-ar fi făcut această greşeală, probabil scrisoarea ar fi rămas pe masa portarului... s-a întîmplat însă altfel, şi într-un fel care îi creează răspunderi.
Poate în alt moment al vieţii ei, n-ar fi fost nici atît de scrupuloasă, şi nici atît de bună...
Va lua o maşină şi-i va preda personal doamnei Verzeanu scrisoarea. E timp să ajungă şi în Fundătura Fuiorului, şi la gară, e timp să se oprească şi la o Alimentară, să facă nişte cumpărături pentru drum. Dar întîi să ducă scrisoarea.
Dar poate că are telefon această doamnă Verzeanu ! Cum de nu se gîndise de la început ? Căută numele în cartea de telefon. Erau cîţiva Verzeanu, dar nici o Rozalia şi nici unul dintre ei nu locuia în Fundătura Fuiorului. Acum, se mustra că pierduse cîteva minute degeaba.
Se urcă într-o maşină. Se uită la ceas: mai erau treiore bune pînă la plecarea trenului.
Dar rătăci cu taxiul aproape treizeci de minute pe Calea Rahovei, pînă descoperi strada, care se numise cîndva Fundătura Fuiorului. Plăti şoferul şi sună la o uşă. Sună întîi cuviincios, apoi insistent ; se enervă şi-şi lipi palma de sonerie.
Auzi, în sfîrşit, un glas de femeie, întrebînd puţin speriată, cine e.
— Deschideţi, strigă Ana. Am o scrisoare pentru doamna Rozalia Verzeanu.
— O scrisoare ? Cînta parcă, de uimire, de neîncredere, glasul care întrebase. Apoi, o cheie se răsuci cu opinteli în broască. O femeie bătrînă, cu o faţă foarte albă, şi cu părul foarte alb şi rar, lăsînd să se vadă din loc în loc pielea roşiatică a craniului, apăru în prag.
— O scrisoare ? De la cine ?, se uita suspicios la Ana.
— Nu ştiu... A sosit pe vechea dumneavoastră adresă...întinse plicul alb.
— Dumneata cine eşti ?
Nu înţelegea rostul întrebării ; îşi spuse repede numele, şi-i explică tot repede prin ce întîmplare ajunsese în mîinile ei scrisoarea pe care i-o adusese.
— Dar cine să-mi scrie mie ? Eu nu am corespondenţă cu nimeni...
— Citiţi scrisoarea şi o să vă lămuriţi — aproape că o repezi Ana.
— N-am ochelari — fără ochelari nu văd aproape deloc. Nu scrie pe plic de la cine e scrisoarea ?
— Nu scrie...
— Poate nu e pentru mine ! De unde eşti aşa desigură mata, că e pentru mine ?
— Doamnă, cum vă numiţi ? Acum Ana era aproape furioasă.
— Roza ! Rozalia Verzeanu ! Dacă nu mă crezi pot să aduc şi buletinul ! Anei îi veni să rîdă. Ciudată logică au uneori bătrînii...
— Intră, te rog, puţin în casă !
— Sînt foarte grăbită, doamnă !
— Şi atunci cine îmi citeşte mie scrisoarea ? Cu vecinii nu sint în relaţii chiar aşa bune. Făcu un gest cu capul, ca şi cînd persoanele la care se referea, ar fi fost acolo, în dreapta ei. — Şi dumnealor — repetă gestul — nici nu sînt acasă acuma...
Incepu să povestească în ce împrejurări îşi spărsese ochelarii. Rugase pe cineva să-i cumpere alţii, dar nu-i adusese încă.
Ana se uită la ceas. Pierduse mai bine de un sfert deoră cu această inutilă conversaţie.
Intră în casă. Străbătu, mergînd în urma bătrînei, o cameră mică, de trecere, în care erau înghesuite mobile vechi, scoase probabil din uz.
Imediat, în stînga, era o odăiţă, în care locuia Rozalia Verzeanu.
— Şezi ! Uite, şezi aici, în fotoliu ! Mata de unde mă cunoşti pe mine ? Cine eşti mata ?
Ana se explică din nou. Apoi expeditiv: să vă citesc scrisoarea... Smulse din plic, o filă mică de hîrtie, acoperită cu un scris foarte citeţ. ,,Dragă mamă"...
Bătrîna păruse destul de absentă pînă atunci. Scoase un ţipăt : — Cum ai spus ? Ana nu desluşi dacă era un ţipăt de bucurie, sau de spaimă. Repetă rar, silabisind aproape. „Dragă mamă." Şi citi mai departe : „Noi sîntem sănătoşi şi ne-am aranjat destul de bine..."
Ana ridică privirea de pe scrisoare. Bătrîna era lividă.I se zbăteau pleoapele. Încremenise cu o mînă la inimă.
Ana continuă: „Iţi ducem dorul şi nu avem decît odorinţă: să fii şi dumneata aici, cu noi. Anişoara spune că ai să trăieşti în casa noastră ca o regină. Răspunde urgent, dacă vrei să vii. Noi te aşteptăm cu dragoste. Te sărută, fiul tău Jenică, şi nora ta Anişoara." Urma o adresă, undeva, în nordul ţării.
— Mai citeşte-mi, te rog, o dată. Rostise aproape fără glas aceste cuvinte.
Ana se ridicase să plece; în picioare, mai citi o dată scrisoarea.
— S-au împăcat cu mine ! S-au împăcat cu mine
Bătrîna împreunase mîinile ; mulţumea cuiva, privind în sus.
— Şezi, drăguţă, nu pleca, nu mă lăsa singură.
Şi pe ea poate o speria fericirea care-i venise. O sili aproape pe Ana, să rămînă.
— Dumneata ştii că de cînd au plecat, de trei ani, asta este prima scrisoare ? Mi-au lăsat bani din ce să trăiesc, dar o mamă trăieşte numai din bani ? S-au supărat pe mine că n-am vrut să mă duc la cununie. Eu visam altceva pentru băiatul meu... A luat o văduvă... Ei şi ce dacă a luat o văduvă ? — puse tot ea întrebarea, ridicînd tonul, ca şi cînd ar fi înfruntat părerea altcuiva.
O conduse pe Ana pînă la uşă :
— Cum ai zis că te cheamă ? Eşti măritată ? Să mai vii pe aici. Nu ţi-am dat nici măcar o linguriţă de dulceaţă. Dar să-ţi dea Dumnezeu atîta fericire, cîtă mi-ai adus dumneata azi, mie.
— Nu eu... vru să răspundă Ana...
Se uită la ceas.
Avea timp să se repeadă acasă, să-şi ia valiza şi să alerge la gară. Se urcă într-un taxi.
Sosi un minut după plecarea trenului.
Voi pleca cu personalul de trei noaptea, îşi spuse ea cu o linişte care nu ştia, singură, de unde-i venea.
de Sidonia Dragusanu
Doamna cu ochelari negri