Eroul Herbert

Venise fără nici un chef la această aşa-zisă petrecere,cedînd insistenţelor amicului său Marius, pictor cu mariveleităţi şi ambiţii, dar mai cu seamă cu o îndrăznealăaproape neruşinată, care putea fi luată drept talent. Erafurios acum pe el că îi stricase încă o seară — îi stricaseatîtea ! — în care ar fi putut rămîne la masa lui de lucru, să scrie încă o pagină, poate chiar două, la noua luinuvelă istorică, pentru care se documentase aproapedoi ani.
Ah ! Marius ăsta ! — care se plictisea oriunde, dar seducea pretutindeni, tîrînd aproape întotdeauna după elun prieten slab de înger...
Casa în care îl adusese era a unor tineri căsătoriţi.Marius îi cunoscuse cu o vară în urmă, pe litoral. Oamenisimpatici dealtfel, dar amfitrioni nepricepuţi, fără experienţă şi fără stil, sau făcîndu-şi un stil din lipsa oricăruistil. Petrecerea, deşi pregătită — se sărbătorea un an decăsnicie — avea un aer cu totul improvizat. In faţa oaspeţilor, gazda tăiase un salam în felii groase şi o jimblă.Sîmburii de măsline (cum nu putuseră să fie înghiţiţichiar de către toţi musafirii) se amestecau acum cu cojile de alune americane, în scrumiere. Unul dintre invitaţi adusese în loc de flori arahide, declarînd că sîntfoarte bune şi că lui îi plac foarte mult. Peste o oră,cojile pocneau vesel, sub paşii dansatorilor, pe parchetulproaspăt ceruit.
Dar şpriţul era bun şi rece, iar gazda anunţase că frigiderul este plin cu sticle de vin, bere şi chiar sifon.
Era foarte multă veselie ; fiecare zbîrnîia în felul luica o sonerie stricată ; şi dintr-o centrală întreagă deranjată, iese un fel de zăpăceală generală, care, amestecatăcu mult zgomot, dă ceva care seamănă, pînă la confuzie,cu antrenul, cu buna dispoziţie maximă.
Şi, în plus, ca la orice petrecere, exista şi aici cineva,care, nesilit de nimeni, se simţea obligat să anime societatea, să fie motorul. Era o doamnă între două vîrste, cuun fals temperament, pus de ocazie în priză. Invita bărbaţii la dans, era agresiv glumeaţă, spunea fără nici oreticenţă tot ce-i trecea prin minte şi, inevitabil, printresutele de prostii cu care-şi întreţinea verva, nimerea dincînd în cînd şi un cuvînt de duh, cum reuşeşti în celedin urmă şi la bîlci, să scoţi mireasa, după ce ai tras îngol de nu ştiu oîte ori.
îl atacase şi pe Pavel, îl silise chiar să danseze cu ea.în schimb, Marius, de cînd venise, se retrăsese în cameraalăturată, în care se afla telefonul. Cu agenda în faţă,făcea număr de telefon după număr, conversînd cu toţiamicii şi cu toate amicele lui, invitîndu-i pe unii de acolounde se afla el, invitîndu-se el la alţii, ştiind sigur de labun început că nu-i va aştepta pe primii, că nu se vaduce acolo unde se anunţase şi că-şi va sfîrşi seara, ca deobicei, la barul Lido.
în hol se dansa după nişte benzi de magnetofon, camhalandala imprimate. Şi cel mai frenetic dansau gazdele,uitînd să umple paharele cu şpriţ. Dar musafirii se descurcau singuri: descoperiseră locul frigiderului, din caremai scoaseră nişte chifteluţe reci. Un intim al casei seoferi să aducă din cămară borcanul cu muştar ; zăbovi însă mult şi se întoarse fără.
în prima jumătate de oră, Pavel nu se gîndise decîtcum să dispară neobservat. Îşi jura să înveţe să refuze,chiar riscînd să devină antipatic. îşi jura să nu mai accepte nici o invitaţie, pînă nu va termina de scris nuvelaistorică — de fapt un scurt roman ; şi chiar după. Nopţi,zile pierdute şi atîtea întâmplări regretabile, în care sepomenise antrenat, fără voia lui, numai pentru că nuştiuse să le respingă de la început, cu un simplu nu. îşijura să devină mai ferm, mai puţin delicat cu oamenii,chiar dacă, trebuind să se apere, va trebui să-i jignească.
Dar invazia aceasta continuă de oameni, de fapt străini— în viaţa lui —, nu este o jignire care i se aduce permanent lui însuşi ? Nu dovedeşte de fapt dispreţ pentrutimpul lui, pentru munca lui, şi în ultimă instanţă pentru talentul lui ! Marius cînd lucrează se închide în atelier, o săptămînă, două. Nu are nimeni acces. Te dă purşi simplu afară dacă încerci să-l deranjezi. El se respectă,îşi respectă munca. Pe urmă, cînd îşi acordă vacanţă, arenevoie de cineva, ca de un căţel care să-l urmeze pretutindeni.
Ei bine, nu va mai fi căţelul nimănui ! De exemplu,ce căuta în seara asta aici ? ! De cel puţin zece ori îi răspunsese în gînd lui Marius, acasă (Marius dăduse buzna,ca de obicei !) : Nu ! Nu merg cu tine ! Îi spusese în gîndchiar destul de violent : Du-te dracului, unde vrei, şi lasă-mă odată să-mi văd de treaba mea ! Dar, ca de obicei,se petrecuse un fenomen foarte ciudat : aceleaşi cuvintecare în minte sunau clar, fără echivoc, exprimînd fermdorinţa lui, pe parcurs, pînă să ajungă să iasă din gură,se prefăceau în cu totul altele, care contraziceau total nunumai decizia lui, dar şi dorinţa lui intimă : „Bine, Marius, dacă vrei tu, vin cu tine !" Şi venise. I se întîmpla cucuvintele ca şi cu melodiile pe care în gînd le cînta foarteexact, dar cînd le dădea glas nu le mai recunoştea :erau cu totul altceva. Ce căuta aici, se întreba din nou,din ce în ce mai furios pe el însuşi, dar şi pe Marius,cu care nici măcar nu putea să stea de vorbă. Se dusesedupă el în camera în care telefona, dar el, fără să-şi întrerupă convorbirea, îl expediase cu un singur gest. Pavel îi răspunsese în gînd cu o înjurătură, prefăcută însurîs pe buze. Se retrăsese. Dar se hotărî, în clipa aceea,să plece acasă.
Tocmai cînd se îndrepta spre ieşire, o văzu în hol (in-fernalul magnetofon încetase pentru o clipă) pe Ioana.Era o tînără doctoriţă — o fată frumoasă, căreia îi fuseseprezentat odată în foaierul unui teatru. O invită la dans,grăbit să nu i-o ia altul înainte. Pavel dansa prost, şifata, invocînd oboseala, îi sugeră că preferă conversaţia.Se aşezară pe o canapeluţă inconfortabilă, unul lîngăaltul, în camera din stînga holului. Ioana citise recentvolumul de nuvele istorice pe care Pavel îl publicase cu ani in urmă şi observaţiile ei, deşi nu toate măgulitoare,i se părură lui mai interesante decît ale criticilor — ceidoi-trei care comentaseră proza lui.
Astfel încît, regretul de a fi venit se schimbase acumîn plăcerea de a mai rămîne.
Dar este un făcut : ori de cîte ori doi oameni stau devorbă, intervine un al treilea, care, sigur nu are alt ţelîn viaţă decît să le strice intimitatea ! Doamna Petrescuvenise transpirată din hol, să bea un şpriţ, şi nu-şi găsialt loc decît pe canapeluţă, între Pavel şi Ioana. Avea deplasat nişte anecdote. Tot ea îl trase de mînă şi pe undomn (tocmai intrase pe uşă), pe care Pavel nu-l văzusepînă atunci. Noul-venit se numea Dorel Lizeanu. Era unbărbat de statură impunătoare, elegant îmbrăcat. Fusesemare polisportiv în anii primei lui tinereţi, şi acu era antrenorul unei echipe de rugby, care repurtase succese şipeste graniţă. Omul călătorise mult, avea o vervă factică,chiar seducătoare, trebui să recunoască Pavel. Ioana îlasculta amuzată.
Doamna Petrescu nu-şi mai putea înfrînge tempera-mentul : după ce-şi săltase umerii în ritmul twistuluicare se auzea din hol, se duse să danseze şi cu restultrupului ei.
Profitînd de pauza pe care o făcuse Lizeanu (istorisisecu haz peripeţiile ultimei lui călătorii), Pavel încercă săo retragă pe Ioana în conversaţia lor dinainte, urmată deanecdotele doamnei Petrescu.
— Despre ce carte vorbiţi ? li se adresă Lizeanu, careschimbase între timp cîteva cuvinte cu gazda, în treacăt,prin încăpere.
— Despre... şi urmă titlul romanului franţuzesc, pecare îl comenta Pavel.
— L-am citit ! Interesant !
Lizeanu se limită la această apreciere.
— Povesteşte-mi mai departe subiectul, îl rugă Ioanape Pavel. Scriitorul se întoarse cu totul spre tînăra doctoriţă, conştient de impoliteţea pe care o comite, dardorind într-adevăr prea mult să-l excludă pe celălalt dinconversaţie. Marius, într-o asemenea împrejurare, ar filuat fata de mînă şi ar fi plecat cu ea altundeva, eliminand sigur din joc adversarul, cel puţin pentru searaaceea.
Lizeanu îşi trase scaunul mai aproape de Ioana, ca săaudă mai bine ce spunea Pavel.
— A, da, exact! interveni el. Scena la care te referi(ştia să plutească în vag, ca pe un colac de cauciuc înapă) mi-a plăcut şi mie colosal. Şi peste cîteva clipe, îlîntrerupse pe Pavel : — Ai dreptate. Cartea este plinăde notaţii deosebit de subtile, de profunde.
Vrînd să se refere la un personaj, căruia se scuză că-iuitase numele, Pavel se văzu cu regret nevoit să apelezela memoria lui Lizeanu.
— Nu-mi amintesc nici eu... Parcă — Jules, nu ?
— în nici un caz... Dintr-un cotlon al memoriei luiPavel ţîşni numele exact al personajului.
— Da, da, ai dreptate, Filip — îl asigură Lizeanu cănu se înşală.
Se discută apoi muzică. Ioana are o bună cunoscătoare. Pavel aproape deloc. Deci el tăcea, în timp ceantrenorul de rugby se mişca foarte liber şi în acestsubiect. Sublinia acuma aprecierile fetei.
— Perfect de acord ! Sau : Da, exact; este şi sonatamea preferată. Concertul lui Schumann ? ! O ! ! era un„o" !, care spunea totul : şi cît de mult îi plăcea acestconcert, şi cît de mult îl ascultase, şi cît de bine îl ştiape dinafară.
Totul auzise, totul văzuse, totul citise.
Pavel îl zări pe Marius, strecurîndu-se pe uşă, fărăsă-i dea şi lui de veste. Se ducea probabil să se plictisească în altă parte şi să telefoneze de acolo altor amici —îşi spuse Pavel. Se gîndi să se ridice şi el, şi s-o lasepe Ioana să converseze mai departe cu Lizeanu, despresimfoniile, toate sonatele şi toate geniile muzicale dinlume. Dar îşi promise, în acelaşi timp, să-şi ia neapăratabonament la Filarmonică, pentru viitoarea stagiune.Totuşi, nu se îndură să plece.
— Ai văzut filmul... ? i se adresă scriitorul Ioanei.Şi numi unul, care nu plăcuse deloc marelui public, darfusese decretat genial de către marii rafinaţi. Ioana nu-lvăzuse. Domnul Lizeanu, bineînţeles, da. Lui nu-i scăpanimic. Pavel ar fi dorit să mai facă unele observaţii despre film, dar polisportivul aduse imediat în discuţie unaltul, şi începu să povestească subiectul. Pavel citise recent într-o publicaţie a noastră un articol în legătură cuacea nouă producţie a studiourilor franco-italiene, lacare se repezise Lizeanu. — Ei, drăcia-dracului ! Polisportivul pretindea că premiera filmului — despre carePavel ştia că e doar în curs de turnare — avusese loc şică asistase chiar la ea... nu în ţară, fireşte.
Pavel îl contrazise cu voluptate şi cu violenţă ; ştiasigur de tot că filmul nu fusese pus încă în circulaţie.Veni în sprijinul afirmaţiei lui cu citate din interviulcare-i fusese luat scenaristului. Dar Lizeanu susţinea cuaplomb, cu o siguranţă de nezdruncinat, că filmul rulade mult în Occident.
— Şi cu ce interpreţi ? îl provocă Pavel.
Dorel Lizeanu făcu un gest larg şi elegant cu braţuldrept, vrînd parcă să spună : „Dacă nici atît nu ştii..." Şivorbi îndată despre altceva.
„Biinee ! Bineee!..." îl ameninţă în gînd Pavel.
Domnul Lizeanu îi oferi o ţigară străină şi Pavel oprimi mulţumind politicos. Polisportivul umplu paharelecu vin. Şi-l apropie încet, cu tandreţe de-al Ioanei, ca şicînd şi-ar fi apropiat cast buzele de-ale ei.
— Aţi citit romanul lui Richard Stout, întrerupsedupă un timp tăcerea Pavel.
— Care din ele ? Are mai multe, răspunse leneşDorel, muind chipul Ioanei în privirea lui lirică.
— Ultimul : Eroul Herbert.
— N-am citit nimic de autorul ăsta ! Cum aţi spuscă se numeşte ? Este englez sau american ? întrebă fata.
— American, dacă nu mă înşel, răspunse Lizeanu,aşteptînd cu modestie, de data asta, o confirmare dinpartea lui Pavel, vrînd parcă să-i acorde, ca un campion de şah, cîteva mişcări înainte partenerului multmai slab.
— Nu, englez, cu voia dumneavoastră ! punctă ironicPavel.
— Cred că vă înşelaţi, dar, în sfîrşit... şi făcu iar gestul cu braţul drept, însoţit acum şi de un zîrnbet concisiv.
„Măgarule" — îl apostrofă în gînd Pavel. Spuse tare :
— N-am impresia că mă înşel...
— A fost tradus în româneşte ? se interesă Ioana, pecare totul o interesa.
— Eu l-am citit în original, se precipită să precizezeLizeanu. Şi transpuse în engleză, cu aproximaţie scuza-bilă, titlul pe care îl citase Pavel.
Fata stărui :
— Există sau nu o traducere românească ?
— Nu ! o lămuri Pavel.
— Poate că este considerată nocivă această carte,lansă de data asta cu destulă prudenţă polisportivul.Dumneavoastră, ca scriitor, sînteţi desigur mai orientatdecît mine. Dorise să fie amabil.
Schimbă repede vorba : reveni la cancanul monden,pe care începuse să-l povestească mai înainte.
Dar Pavel nu-l lăsă să continue.
— M-aţi întrebat dacă consider nocivă această carte...Depinde ! !
— Dar pentru ce pledează, vru să afle Ioana, romanulpe care-l discutaţi... care este mesajul lui ?
— Lizeanu îşi căuta prin buzunare bricheta, care erape masă.
— Ideea de bază a romanului este imprimată într-oreplică a unui personaj secundar : „Destinul sîntem noi.Tot ceea ce ni se întîmplă este pe măsura noastră. Totceea ce ni se întîmplă sîntem noi... Viaţa fiecărui om estepecetluită de trăsătura lui de caracter dominantă. Herbert este un laş. Şi...
— O carte fatalistă, interveni Lizeanu. Tocmai deaceea mă întrebam dacă la noi n-ar fi respinsă o asemenea teză. Pe influenţa mediului, a colectivului, se pune totuşi o mare nădejde în educaţia individului. Şi socotesc că este o iniţiativă foarte fericită, punctă el, uitîndu-se fix şi destul de sever în ochii lui Pavel.
— Fatalistă... repetă cu dispreţ Pavel. Eroul cărţii, acest Herbert, este un fals erou : toate actele lui de curaj sînt acte de desperare, inspirate de cea mai dramatică frică, de cea mai chinuitoare laşitate. Vă amintiţi scena morţii lui ?
— O ! Teribilă !... zguduitoare !
— Dimpotrivă : aproape umoristică, îl contrazise Pavel.
— Un umor tragic însă...
Pavel trecu cu un surîs indulgent peste replică:
— Eroul moare de trei ori în cele cinci sute de pagini ale cărţii. Moare în trei ipostaze diferite, dar identice din punct de vedere al cauzalităţii psihologice. (In gînd formulase mult mai bine : „Din punct de vedere al cauzalităţii psihologice" i se păru pedant şi puţin ridicol !)
— Cum moare de trei ori ? se încruntă Ioana.
— Autorul îi trasează în carte trei existenţe diferite, continuă Pavel ; sînt de fapt trei romane — fabulistic vorbind — în acest roman, cu unul şi acelaşi erou...Richard Stout tocmai acest lucru vrea să demonstreze, că omul este propriul său prizonier. Viaţa-i va putea oferi totul, dar el va rata totul, din pricina trăsăturii dominante a caracterului său.
—- Dar sînt şi oameni care izbutesc, datorită calităţilor — se împotrivi Ioana.
— Evident ! Dar niciodată laşii... răspunse Lizeanu.
— De necontestat, îl aprobă Pavel. Eroul moare de trei ori în trei împrejurări diferite : se sinucide de fiecare dată din frica de a nu muri...
Ioana ridică din umeri : poate citit, romanul să fie interesant.
Pavel înţelese că o plictisise...
— Dacă vă interesează — aş putea să vi-l procur, seoferi Lizeanu. Nu ştiu dacă-l mai am în biblioteca mea.Dacă îl găsesc, mi-aş permite să vi-l trimit acasă, doamnă... Nu spunea nici unei femei, indiferent de vîrsta ei, nici duduie, nici domnişoara. Şi avusese grijă să precizeze : să vi-l trimit, nu să vi-l aduc.
Ştia să se poarte.
Fata îi dădu numărul ei de telefon. Dacă găseşte cartea....
Lizeanu îşi apropie iar paharul de al Ioanei, cu acelaşi gest delicat, care cîştigase parcă în intimitate.
Pavel repeta în gînd : „Stimate domn, dacă procedeul meu n-a fost unul dintre cele mai elegante, dar aflaţi că..."
Lizeanu o întrebă acum pe Ioana în ce cartier locuieşte.
„Stimate domn — reluă în gînd cu indignare, Pavel.Eşli un farseur... Romanul pe care l-am povestit... Ţi-amîntins o cursă, stimate polisportiv, şi poliinfatuat, şi polimincinos".
Lizeanu se ridică în picioare şi o invită pe Ioana la dans.
„Romanul Eroul Herbert pe care l-ai citit dumneata, află, stimate domn, că n-a fost încă scris ! Richard Stout nu există... striga el în gînd. Eşti un farseur ! Eşti un impostor ! Cuvintele se rostogoliră toate din gîndul lui Pavel, în sufletul lui, ca nişte pietre grele, lîngă alte pietre, care-l clădiseră aşa cum era".
Ieşi prin bucătărie, de-a dreptul prin curtea casei şi porni grăbit spre casă. Ajuns în dreptul holului se opri : o văzu pe Ioana rîzînd în braţele polisportive ale lui Lizeanu : dansau admirabil împreună.
Era noapte tîrziu. Porni trist, umilit, spre casă... Eroul Herbert îl însoţea tăcut, ca o umbră...