Gelozie


Doamna M. nu s-a bucurat de o reputaţie prea bună în tinereţea ei. Patru bărbaţi legitimi şi în pauza dintre ei un mariaj şi altul, de fiecare dată, una sau două legături, după cum se întîmpla. Este clar că o femeie nu se mărită chiar cu toţi bărbaţii pe care îi cunoaşte, nici cînd aceasta este sincera ei dorinţă. Aparent, o viaţă reprobabilă ; pentru moralişti, chiar scandaloasă ; onestă însă pentru cei care admit succesiunea, ca o lege fireascăşi condamnă simultaneitatea — cel puţin ca un nonsens, într-adevăr, doamna M. a fost perfect fidelă fiecărui bărbat în parte şi deşi o fiinţă cu un robust spirit practic, n-a putut fi acuzată de venalitate decît de reaua-credinţă a celor care nu admit că o femeie poate iubi dezinteresat chiar un bărbat cu stare. Echilibrată şi deloc frivolă, era menită pentru o viaţă liniştită şi stabilă, dacă ar fi avut cît de cît vocaţia martirajului. Dar doamna M. avea o adevărată intoleranţă pentru toate suferinţele, fie ele cele mai nobile. De aceea, cînd înceta să se mai simtă bine lîngă un bărbat legitim sau nelegitim, îl părăsea, lăsînd întotdeauna regrete în urma ei. Foarte plăcută convieţuire — ceea ce nu este una din calităţile cele mai obişnuite nici la oamenii cei mai înzestraţi ; de o umoare egală, curată biologic şi tandră fără expansiuni deranjante, devenea repede necesară bărbatului care iniţial fusese atras doar de lipsa ei de volubilitate şi de încîntătoarele ei defecte fizice.

O gură mare, cu buze groase, repudiată net de canoanele estetice ale vremii, ochi mongoloizi, pielea arămie — tot într-o vreme cînd o femeie frumoasă trebuia să fie albă şi roză — un trup şui, adolescentin, care iarăşi contraria bunul-gust curent. Fără îndoială, în zilele noastre, doamna M., ar fi putut fi vedetă internaţională de film ; în timpul ei, însă, deşi n-ar fi avut nici o şansă, a plăcut totuşi multor bărbaţi şi a fost iubită, cum numai o femeie fără nici o strălucire poate fi iubită.
S-a măritat tînără, nu avea douăzeci de ani împliniţi, cînd l-a cunoscut pe Gustav Terzian, un superb căpitan de artilerie, băiat de familie. A răspuns dragostei lui tumultuoase — de la început acaparatoare —, fără să ştie că dragostea confiscantă de astăzi va fi cea tiranică de mîine. După doi ani, doamna M. a intentat divorţ. L-a obţinut greu şi în bună parte datorită inteligenţei remarcabile a avocatului, un tînăr cu idei generoase, care s-a şi lansat cu prilejul acestui proces foarte controversat numai pentru că o femeie îşi reclamă dreptul la independenţă fără a avea să-i reproşeze soţului nimic altceva în afara unei excesive, unei posesive iubiri. Gustav Terzian era un gelos, deloc banal. Crizele lui izbucneau neaşteptat şi niciodată provocate de comportarea — dealtfel fără greş — a soţiei lui. Trecutul ei fusese de asemenea fără pată. Dar gîndurile ei ? Dar tăcerile ei ? Erau zone în care nu putea pătrunde şi iată că exasperau setea lui de a cunoaşte această femeie şi de a fi sigur că-i aparţine total. Îi supraveghea somnul, îi suspecta zîmbetele, privirile în gol : Unde ? La cine se gîndea ? O întreba tot timpul. Şi tăcerile ei, tot mai dese — erau singurele ei evadări —, îl înnebuneau. De cîte ori nu-i strigase, ca un bun comandant de oşti ce fusese :

— Iţi ordon să-mi spui la ce te gîndeşti în clipa asta !

Doamna M. încerca să-i răspundă cu cît mai multă exactitate, deşi orice om luat prin surprindere, cu întrebarea : la ce te gîndeşti acum ? — nu mai ştie foarte sigur la ce s-a gîndit şi este obligat să improvizeze.
Gustav Terzian făcea psihanaliză fără să ştie ; diseca fiecare gînd al ei, fiecărui cuvînt îi atribuia asociaţii de idei monstruoase, îndărătul cărora descoperea întotdeauna latenţele ei secrete pentru adulter. Îi inocula subtil un sentiment de culpabilitate, care o ducea uneori la mărturisiri uluitoare pentru ea însăşi — dar total false. Orice joc pervers are atracţia lui, şi doamna M. , deşi în fond simplă şi sănătoasă, s-a lăsat un timp captivată mai ales că bărbaţii care ştiu să chinuiască dau uneori cel mai bine
iluzia că ştiu şi să iubească. Numai că oamenii foarte geloşi — şi în special despotic geloşi — nu sînt înzestraţi şi cu cea mai mare credinţă în dragoste ; dimpotrivă chiar.
La rigoare, s-ar putea găsi şi o explicaţie : trăind sub teroarea spaimei de a nu fi înşelaţi, înşală ei, ca să se prezerve de eventualele suferinţe. Este semnul unei cumplite slăbiciuni. Şi marii despoţi sînt nişte bieţi oameni bîntuiţi de toate incertitudinile — n-au încredere în nimeni, dar mai ales în ei înşişi. Neputinţa de a stăpîni îi duce la tiranie.

Gustav Terzian îşi înşela nevasta cu femei facile, pentru a-şi întări convingerea că nu există femei capabile să reziste unui bărbat. Fiecare femeie pe care o avea îl făcea mai suspicios faţă de soţia lui.

Dar doamna M. n-a aflat niciodată nimic despre infidelităţile soţului ei, care, din punctul lui de vedere, nici nu erau infidelităţi, de vreme ce le dispreţuia atît pe toate femeile cu care o înşela. Mă rog, e un punct de vedere.

Dacă n-ar fi fost militar, opoziţia lui la divorţ ar fi fost mai înverşunată şi ar fi luat probabil forme mult mai spectaculoase. Dar, chemat la ordine de superiori, a trebuit să se comporte în cele din urmă ca un om de onoare.
Dar, surprinzător, după divorţ — de unde doamna M. se aştepta să fie urmărită şi chinuită pînă la sfîrşitul vieţii de gelozia lui bolnavă — el a abandonat brusc şi total lupta. Nu exista nici măcar explicaţia unei pasiuni pentru o altă femeie, cel puţin în timpul acela. Se pare că marii geloşi se consolează foarte repede — şi nu este ceva de neînţeles.

Dar doamna M. nu avea de unde să ştie că va scăpa
atît de uşor, şi pentru că îi era foarte frică de Gustav, s-a încurcat cu un doctor pe care îl cunoştea din familie.

Surpriza de a-l descoperi meschin şi grosolan a avut-o numai după convieţuire ; dar l-a părăsit destul de curînd.
Apoi, pentru un timp, doamna M. s-a retras la Craiova, în casa surorii ei mai mari, măritată bine. Cele două experienţe o obosiseră ; a trăit fără dragoste, fără apropierea nici unui bărbat în tot timpul acela. Abia anul următor, la Călimăneşti, l-a cunoscut pe Manole Cristescu — mic slujbaş la un minister din Bucureşti. S-a măritat cu el două luni mai tîrziu, fără un prealabil concubinaj, ceea ce a dus-o la divorţ în toamna aceluiaşi an, pentru motive pe care o femeie pudică nu le mărturiseşte decît la tribunal, în şedinţă secretă.

Al treilea bărbat legitim din viaţa ei a fost un moşier din Teleorman, mare cartofor şi beţivan. A ţinut la el fiindcă era generos şi duios ; plîngea ca un copil cînd o făcea să sufere. A murit de infarct, după ce îşi pierduse aproape toată averea. Doamna M. a rămas de pe urma acestei căsnicii, care a durat opt ani, cu un rînd de case în Bucureşti.
Cel de-al patrulea soţ al ei a fost tot un om cu o situaţie materială bună şi, în plus, fără vicii. In schimb, neurastenic în ultimul hal. Medicii îi recomandaseră să se însoare cu o femeie tonică, sănătoasă şi să plece cu ea într-o croazieră. Îl confundaseră cu un englez bolnav de spleen. Cînd medicii îi indică unui pacient un asemenea tratament — nu se gîndesc decît la bolnav ; astfel încît, cei doi ani de căsnicie alături de acest bărbat lîngă care se plictisea de moarte au fost cei mai grei din viaţa ei.

L-a părăsit fără remuşcări, pentru că el nu-i dăduse nici măcar o clipă sentimentul că are, într-adevăr, nevoie de ea. Ciudat însă, că pînă la sfîrşitul existenţei lui, care a fost destul de lungă, a rămas cu convingerea că n-a iubit nici o femeie cum a iubit-o pe doamna M. Este posibil, dar ea n-a simţit niciodată, în nici un fel, dragostea lui. In primele luni de căsnicie, manifestase un oarecare interes fizic pentru soţia lui, ceea ce îi făcuseră pe medici să devină optimişti ; trebuiră să recunoască, însă că se înşelaseră.

La patruzeci şi opt de ani, doamna M. era văduvă pentru a patra oară. A trăit apoi, cvasi marital, opt luni, cu Dorin Sofronescu, profesor de muzică la Conservator.
Era un bărbat plin de farmec, de care a fost foarte îndrăgostită. S-ar fi măritat cu el dacă i-ar fi cerut-o. Şi ar fi rămas cu el pînă la sfîrşitul vieţii, dacă n-ar fi descoperit că mai există o femeie în viaţa lui, cu care trăia de mulţi ani de zile. Doamna M. află, deci, că o înşelase tot timpul de la bun început, deşi în toate aceste opt luni cît au trăit împreună el se arătase permanent lacom de ea, cu o dragoste în plină efervescenţă. Nici un semn al declinului, o dragoste perfect conjugală...

Dar acelaşi lucru l-ar fi putut spune poate şi cealaltă femeie, care era căsătorită şi se credea unica în viaţa lui.
La cincizeci de ani, doamna M. a intrat în singurătate, fără suferinţă. Rîndul de case care îi rămăseseră după moartea moşierului îi aducea un venit bunicel. Pentru uz personal îşi păstrase un mic apartament. Cineva îi dăduse ideea să deschidă o mică pensiune ; cîteva persoane pentru care să pregătească zilnic dejunul. Era şi un cîştig şi o ocupaţie. Gătea excelent şi acumcomplimentele bărbaţilor — care constituiau majoritatea pensionarilor ei — nu mai erau adresate femeii, ci gospodinei. Altădată i se spunea : eşti încîntătoare. Acum : budinca a fost delicioasă...
După-amiezile, o dată pe săptămînă, se juca bridge la ea în casă. Doamna M. juca fără aplicaţie, dar cu străduinţă. Era simpatizată în cercul de bridgişti pe care şi-l făcuse ; femeile măritate n-o ocoleau, fiindcă doamna M. era rezervată, la locul ei, îşi mărturisea cinstit vîrsta şi se purta ca o femeie care a renunţat să mai placă.
Şi totuşi, la cincizeci şi patru de ani, a cerut-o în căsătorie un văduv prin deces, care de luni de zile venea regulat să ia dejunul la mica ei pensiune. Îşi spunea economist, deşi nu era decît contabil. O venerase pe soţia lui şi vorbea tot timpul numai despre ea. Cele şase sau opt persoane care se întruneau, zi de zi, în faţa aceleiaşi mese rotunde din sufrageria doamnei M., se obişnuiseră ca tot ce povestea George Bălănică să fie strict legat de decedata lui soţie. Şi nu se mulţumea să relateze lung, plictisitor, cu mii de amănunte, întîmplările cele mai obişnuite, dar o şi cita : Sofica zicea... Urma o platitudine, o banalitate, căreia neconsolatul Bălănică îi conferea un sens filozofic şi profetic chiar. Se ducea zilnic la cimitir cu o floricică în mînă, pe care o lua de cele mai multe ori din glastra de pe masa din sufrageria pensiunii.
Cu doamna M. nu schimba decît două-trei vorbe, părea că nu-i acordă nici o atenţie, nici măcar aceea cu care un bărbat cît de cît politicos răsplăteşte silinţa unei femei de a-l hrăni bine.
Dar într-o zi cînd venise la dejun cu întîrziere, ceea ce i se întîmpla pentru prima oară, se văzu singur în sufragerie cu doamna M. Avu o teribilă revelaţie : această femeie semăna pînă la identificare — văzută din profilul drept — cu Sofica lui. Era foarte tulburat. Cum de nu băgase de seamă pînă atunci ? Cu toată profesia lui— om de cifre — George Bălănică avea o anumită deschidere pentru ceea ce s-ar putea numi fenomen ocult. Pretindea, printre altele, că primeşte fel de fel de comunicări din partea Soficăi — că ori de cîte ori se afla în preajma unui eveniment important, ea îi apare în vis, îl avertizează şi uneori îl şi consiliază.
Şi acum, singur în sufragerie cu doamna M. , care pusese două ceşti de cafea neagră pe masă, o observa cu toată atenţia, din ce în ce mai emoţionat şi descoperind din ce în ce mai multe asemănări cu Sofica. începu să-şi rememoreze împrejurările care-l aduseseră în casa asta ; toate îi apăreau acum luminate de o nouă semnificaţie, purtînd un semn, care venea de dincolo, de acolo unde era Sofica şi veghea asupra vieţii lui. Sigur, ea îl trimisese să ia dejunul zilnic la doamna M., care era o gospodină atît de bună şi care condimenta, asezona şi prezenta chiar felurile de mîncare exact ca Sofica. Unde-i fusese mintea că nu băgase nimic de seamă pînă atunci ? Nici măcar că doamna M. punea trandafiri galbeni în glastra de pe masă — avea în curte cei mai frumoşi trandafiri — tocmai florile care-i plăceau cel mai mult Soficăi.
Dacă toate acestea erau păreri, închipuiri, în schimb că Sofica fusese colegă de şcoală în tot timpul cursului secundar cu doamna M. era un adevăr, o realitate. În după-amiaza aceleiaşi zile, stînd de vorbă îndelung cu doamna M., pe care atunci o descoperea, află din vorbă în vorbă acest lucru, care i se păru cel mai semnificativ şi cel mai decisiv, totodată. O săptămînă mai tîrziu, George Bălănică îi ceru mîna doamnei M. In memoria scumpei mele soţii şi pentru a-i respecta dorinţa, vă rog să deveniţi soţia mea. Nu fusese prea inspirat, rostind asemenea cuvinte, dar doamna M. nu se simţi lezată în feminitatea ei, s-ar fi măritat cu el, dacă l-ar fi găsit cît de cît pe gustul ei. Îl respinse deci — cu multe menajamente — spunîndu-i că de mult luase hotărîrea de a nu se mai căsători niciodată.
Bălănică stărui două luni încheiate, făcînd gafe peste gafe, invocînd tot timpul pe răposata, ca şi cînd doamna M. nu cu el ar fi trebuit să se mărite, ci cu Sofica.
Doamna M. îl trata cu compasiune şi, fiindcă îl refuzase, se simţea obligată să-i ofere o compensaţie : alegea acuma pentru el bucăţica cea mai bună de carne, îi umplea farfuria cu mîncare, ochi, îl proteja la desert, ceea ce stîrni curînd invidia celorlalţi comeseni şj antipatia lor pentru Bălănică.
Intr-o zi, el o întrebă dacă n-ar fi dispusă să mai primească pe cineva la masă, un cunoscut al lui. Cum doamna M. pierduse o clientă, o domnişoară bătrînă cu care avusese un incident stupid din cauza uneia din cele trei pisiciale casei, această propunere fu binevenită. Marţi, la ora prînzului, Bălănică veni însoţit de un bărbat foarte slab, cu un cap lunguieţ ca un dovlecel. Era Dorin Sofronescu, profesorul de muzică, iubitul din tinereţe al doamnei M., pe care nici nu-l mai zărise măcar, de peste unsprezece ani. Se schimbase enorm, slăbise, pierduse tot părul — dar mai avea totuşi ceva din farmecul lui de altădată. Privirea rămăsese aceeaşi. Ştia secretul de a se uita parcă cu sufletul în ochii unei femei şi nici glasul lui nu îmbătrînise deloc ; acelaşi timbru grav, acelaşi patos, cu care convinsese toate femeile pe care le dorise.
Doamna M. îşi spusese, ascultîndu-l şi primindu-i privirea, că înţelege şi acum, după atîţia ani, de ce îl iubise atît de mult. O asemenea constatare este rară, chiar cînd nu ne renegăm iubirile. O reîntîlnire, după foarte multă vreme, cu un om căruia i-am purtat cîndva o mare dragoste, chiar dacă ne mai emoţionează pentru o clipă, nu ne explică, cum, de ce a fost posibil.
Pe Sofronescu doamna M., l-ar fi putut iubi din nou dacă el ar fi dorit să reînvie legătura lor. Dar după efuziunile revederii, ea nu-i mai întîlni privirea de altădată.
Pleca grăbit, după ce mînca bine, tachinîndu-l mai înglumă, mai în serios pe Bălănică, pentru suplimentele pe care le obţinea la masă, deşi acum doamna M. îi proteja în egală măsură pe amîndoi. După o lună, în urma unui vis în care i se arătase Sofica, foarte încruntată, fără a-i spune un cuvînt, ceea ce dovedea că este foarte supărată pe el, Bălănică înţelese că dorinţa răposatei este de a-şi retrage cererea în căsătorie, cu toate că nu-i fusese primită. Mai deduse că Sofica vroise doar să-l pună la încercare. Plin de remuşcări, îi comunică doamnei M. Că o respectă foarte mult, dar că verificîndu-se mai bine — întrebuinţase chiar acest termen care făcea parte din vocabularul lui profesional — se simţea obligat să-i mărturisească cu sinceritate că n-o iubeşte şi că deci nu o poate lua în căsătorie. Ca prin farmec, descoperi că nu mai seamănă deloc din profilul drept cu decedata lui soţie.
I-ar fi trebuit totuşi prea mult umor doamnei M. Ca să nu se simtă vexată. Cînd rămase singură în casă, cu cele trei pisici, toate însărcinate, doamna M. se privi îndelung în oglindă, pipăindu-şi ridurile ca pe nişte răni şi niciodată nu se găsi mai bătrînă. Îşi spuse că numai faţă de o femeie iremediabil bătrînă, un bărbat îşi poate permite să fie atît de sincer şi regreta vremea cînd fusese minţită.
Sînt multe coincidenţe neverosimile în viaţă şi există şi o lege a seriilor de care vorbesc chiar oamenii de ştiinţă ; astfel se întîmplă, că după reîntîlnirea cu profesorul de muzică, doamna M. să-l găsească în casa unei cunoştinţe, instalat la masa de bridge, pe Gustav Terzian, primul ei soţ, căpitanul de artilerie, care o terorizase cu gelozia lui, demenţială aproape.
Îl revedea după vreo treizeci de ani — timp în care nu mai aflase niciodată nimic despre el şi nu-i întîlnise nici măcar pe stradă, din întîmplare. Cînd viaţa vrea să ne separe de cineva, îşi ia toate măsurile.
Ea îl recunoscu imediat. El — nici după ce îi auzi numele, acelaşi nume de familie pe care îl purtase şi în urmă cu treizeci de ani, cînd îi ceruse să fie soţia lui.
Este adevărat, Maria Marinescu este un nume banal — şi el îi spusese de la început Mara, tot din gelozie, ca să-i mai confere pentru el o virginitate în plus. O recunoscu după un sfert de oră, dar se abţinu să i-o spună — avea motivele lui — şi nici doamna M. nu îşi manifestă surpriza în nici un fel, aşteptînd primul cuvînt din partea lui.
Vedea în purtarea lui semnul unei iubiri grav rănite, care nu putuse ierta. Şi, în timpul acesta, el o privea rece, detaşat — constatînd cît o dezavantajează părul vopsit, negru-albăstrui. Îi privea mîinile uscate, cu venele îngroşate şi îl enerva cum ţine cărţile. Era de fapt ostil tuturor, pentru că Vera, amfitrioana cu care trăia de unan, avea prea multe atenţii — în ziua aceea — faţă de soţul ei.
— De ce eşti atît de tăcută, azi Mimi ? o întrebă la un moment dat, pe doamna M., chiar Vera.
Aştept un ordin din partea cuiva, ca să spun la ce mă gîndesc — răspunse doamna M. cu un sfert de privire aruncată spre Gustav.
Replica ei trecu neobservată, într-un moment de încordare a jocului. Iar pentru Gustav, cuvintele rostite de doamna M. nu avuseseră nici un ecou. Dar ei i se păru mult mai indispus din clipa aceea. Şi era într-adevăr, pentru că o auzise pe Vera spunîndu-i soţului ei : Iubiţelule, nu ţi-ai luat medicamentul !
La orele nouă, partida de bridge luă sfîrşit şi invitaţii plecară toţi deodată. Gustav Terzian era furios că nu fusese reţinut la masă.
In vestibul, singură cu el — din întîmplare — îşi luă curajul şi îi spuse :
— Nu te mai preface că nu mă cunoşti ! Sînt sigură că
ştii foarte bine cine sînt ! Doar nu mi-oi mai fi purtînd
pică — glumi ea cu un nod în gît.
— N-am ştiut dacă îţi convine sau nu să dezgropăm
morţii faţă de alţii — îi răspunse el.
Într-adevăr, lui nu i-ar fi plăcut deloc să afle Vera că fusese de trei ori însurat; nu-i vorbise decît de ultima lui căsătorie, ca şi cînd aceasta ar fi fost şi prima şi singura.
— Nu crezi că am procedat bine ? stărui el.
— Dacă aşa ai găsit tu de cuviinţă, Gustav...
Ceva din blîndeţea, din dulceaţa ei de altădată îl mişcă.
Porniră împreună spre staţia de tramvai.
— Şi ce ai făcut tu, Mara, în atîta amar de vreme ?
Eşti măritată ? Ai copii ?
O conduse pînă acasă. Şi nu reţinu din tot ce-i povesti
ea decît că acum ţine o pensiune.
—Nu mă primeşti şi pe mine ? Sînt şi eu un biet burlac. Îi vorbi de greutăţile lui materiale. Ieşise de mult din armată. Era acum administratorul unui bloc. Se interesă apoi care este preţul unui dejun şi din cîte feluri este compus, precizînd că pe el nu-l satură nici ierburile, nici lactatele, nici făinoasele : simte nevoia să mănînce carne în fiecare zi. Ea îl asigură că nu lipseşte niciodată carnea din menu-ul zilnic. Gustav o rugă să-i pună un tacîm pe masă chiar de mîine.
Doamna M. nu ştia să-şi explice de ce îi făcea atîta plăcere că îl va avea şi pe Gustav printre abonaţii ei. Dar se gîndea că e o soartă — o soartă bună de femeie, să fii încurajată la bătrîneţe de nişte bărbaţi care te-au iubit în tinereţe ; însemna că ştiuse totuşi să arunce bine sămînţa dragostei, de vreme ce putea strînge recolta peste ani şi ani.
A doua zi, pregăti un adevărat ospăţ şi totul aranjat cu un dichis ca pentru o expoziţie. Ouăle tari, nişte răţuşte care pluteau pe un lac de maioneză. Pateul de ficat de iepure putea fi uşor confundat cu un arici. Gogoşarii, tăiaţi cu foarfeca de manechiură, leit raci ; carnea albă şi neagră a unei curci bine fripte, o tablă de şah. Şi tortul de nuci, gătit ca o mireasă, învăluit tot într-un voal de spumă roz.

Abonaţii pensiunii veniră la ora obişnuită. Doamna M. îi rugă să mai aştepte puţin — singurul care nu se prezentase încă era Gustav — şi ca să-i bine dispună, le oferi un mic aperitiv. Ea, mereu cu ochii pe după perdelele ferestrei. Sofronescu se uita mereu la ceas, dîndu-i a înţelege că se grăbeşte.
In sfîrşit, cu jalea în suflet, începu să aducă platourile.
— Dar ce eveniment important sărbătorim astăzi, întrebau toţi uluiţi de bogăţia mesei. Şi mîncau ca la unpraznic.
Doamna M. nu se atinse de mîncare şi nici nu răspunse la întrebarea lor. La plecare, Dorin Sofronescu o rugă să-i facă un pacheţel pentru acasă — contra cost, fireşte. Şi îi şopti la ureche că are o iubită — o fetişcană zvăpăiată şi drăgălaşă, care îi toacă toţi banii. Dar „nu-mi pare rău, atîta plăcere mi-a mai rămas şi mie în viaţă..."
Ieşi pe uşă, legănînd de un deget pacheţelul, legat în cruce cu un firicel auriu de doamna M.
Gustav nu veni nici a doua, nici a treia zi... In săptămîna aceea, doamna M. se programase la coafor, ca să-şi revopsească părul — dar nu mai avu chef să se ducă ; lipsi şi de la partida de bridge. De ce se simţea atît de umilită de purtarea lui Gustav, nu şi-ar fi putut răspunde. Ştia doar că îmbătrînise din ziua aceea şi mai mult; şi avea dreptate. Dacă nici măcar un cuvînt de scuză pentru o necuviinţă nu mai merita din partea unui bărbat... Era încă un prag pe care îl cobora. Feminitatea ei înregistrase eşecul, fără a şti să-l formuleze perfect.
Dar, pe la sfîrşitul săptămînii următoare, cînd încetase să-l mai aştepte, se pomeni cu Gustav. Nu-i făcu nici un reproş şi el nu-i dădu nici o explicaţie. Rămase la masă, se arătă mulţumit şi plăti pentru zece zile înainte.
Doamna M. era sigură că nu s-ar mai fi dorit alături de Gustav, nici măcar pentru o zi, şi totuşi nu suporta indiferenţa lui. Fără să-şi dea seama, încerca să-l facă gelos. Era din ce în ce mai amabilă cu Dorin şi cu Bălănică, dar acum îl proteja la mîncare pe Gustav şi alcătuia menu-ul după preferinţele lui, pe care i le cunoştea. Sofronescu şi Bălănică îi deveniră duşmani ; nu-l putuseră suferi din prima zi, cînd doamna M. deschisese pentru el o cutie de sardele din care îi dăduse lui două şi celorlalţi numai cîte una.

Şi în fiecare zi cînd doamna M. împărţea mîncarea, Bălănică se uita în farfuria lui Gustav şi a lui Sofronescu, Sofronescu în farfuria lui Bălănică şi Gustav ; acesta din urmă în a lui Sofronescu şi Bălănică. Ei trei mîncau întotdeauna la aceeaşi oră şi veneau cu regularitate, foarte exacţi la rendez-vous-ul lor, nestabilit în prealabil, şi care îi enerva deopotrivă pe toţi trei.
Se înţepau în timpul mesei, se uitau pieziş unul la celălalt, şi doamna M. începu să devină cochetă, glumind cînd cu unul, cînd cu celălalt, convinsă că ostilitatea dintre aceşti bărbaţi este un omagiu adus feminităţii ei. Acum i se părea doar aparentă indiferenţa lui Gustav ; în fond, rămăsese probabil acelaşi incurabil gelos. Şi cu siguranţă, îşi spunea ea, pe Gustav îl irita prezenţa lui Dorin, care e încă un bărbat frumos şi distins. De fapt nu era deloc distins, avea doar un fel de morgă. Dar una cu cealaltă se confundă adesea.
— E voie ? întreba la masă Gustav, şi îşi mai umplea o dată farfuria cu ciorbă.
Şi fie că le mai era sau nu poftă, ceilalţi doi se grăbeau să-l imite.
In ziua de nouă martie, doamna M. aduse la masă o oală plină de mucenici. Chiar Bâlănică recunoscu :
— Numai Sofica îi făcea aşa de buni. Înghiţi repede porţia şi mai ceru una.
Umplîndu-i farfuria, doamna M. constată că oala se golise. Şi alţi nu mai avea. împărţise şi prin vecini, oferise porţii duble şi celorlalţi clienţi ai pensiunii. Nu bănuise că mucenicii ei vor avea chiar atîta succes.
Cînd întinse şi Dorin Sofronescu farfuria, ea ridică din umeri. Sofronescu se posomori : plecă repede fără să-i întindă mîna lui Bălănică. Gustav fuma nervos. Pentru prima oară de cînd mînca la doamna M. rămase ultimul. Ceru o cafea mare, deşi nu era prevăzută în menu. Doamna M. îşi făcu şi ei una şi se aşeză la masă vizavi de el. Ii era frică de ce va urma, dar o frică plăcută. Se întreba de ce ţinuse Gustav să rămînă singur cu ea ? Doamne, ce-i va spune ? Şi ce-i va răspunde ea dacă el îi va cere să fie iar soţia lui ? Nu, nu va accepta... Şi totuşi... Poate se schimbase... Era foarte tînăr atunci cînd îl cunoscuse şi se măritase cu el. Şi gelozia lui venea din patimă. Altfel clocoteşte sîngele într-un trup tînăr — altfel, într-unui bătrîn...
Altfel s-ar putea înţelege acum cu el... Nu, nu... Sigur, îi va răspunde că doreşte să rămînă prieteni toată viaţa. Dar altceva, nu... Bărbatul acesta nu o mai tulbura, nici un bărbat, dealtfel — recunoscu ea. Dar e plăcut să te ştii dorită...
Sorbea încet din cafea, aşteptînd.
— Ascultă, Mara...
— Da, Gustav...
— Vreau să-ţi spun ceva...
Strivi ţigara de marginea farfuriei din care mîncase mucenicii.
— Da, Gustav...
— Eu cred că toţi plătim la fel — aici — şi deci avem
toţi drepturi egale... Nu ? Şi atunci, de ce „domnul" Bălănică... Avu un tremur de enervare în glas şi nu mai continuă. Bău lacom cafeaua, care ţinu locul celei de a doua porţii de mucenici. Se uită la ceas. Peste o jumătate de oră avea întîlnire cu Vera şi cu soţul ei la cinematograful din colţul străzii pe care locuia doamna M.


de Sidonia Dragusanu
Doamna cu ochelari negri