Halatul

De trei zile, de trei nopţi, el nu mai dăduse delocpe-acasă ; se mai întimplase să lipsească multe ceasuri dinnoapte, în ultimele două luni ; de cîteva ori se întorseseaproape în zori.
Se culcase fără să scoată o vorbă, morocănos, supărat,supărat pe toată omenirea parcă, de parcă lui i-ar fi greşittoată omenirea cu ceva. Se culcase şi ea în pat lîngă el,dar departe de el : strînsă toată ghem, lîngă peretele rece,şi nici măcar un deget al piciorului ei nu se atinsese de-undeget al piciorului lui.
Nu dormise o clipă, cum nu dormise o clipă aşteptîndu-l. Nu-l întrebase nimic. Aşa era ea făcută : să nu punăÎntrebări. Şi le punea numai ei. Şi tot singură îşi dădearăspunsurile. Nu avea nici o prietenă. Vecinele care ocunoşteau cît de cît o numeau „Muta" sau „Proasta".
Şi el, Marin, credea că femeia pe care o luase are ominte slabă. Dar avusese de-a face cu destule femei isteţeşi vorbăreţe. Se aşezase lîngă una pe care o ştia cinstită,se însurase cu ea cu zece ani în urmă. Avusese amante pecare le iubise ; era un om pătimaş când iubea o femeie ;i se dădea cu totul ei şi o chinuia cu gelozia lui bolnavă.Nu avusese încredere în nici una, se însurase cu cea pecare n-o iubise deloc la început, dar în care avusese de laînceput încredere.
Singura care nu-i stîrnise gelozia.
Toate îl iubiseră cu oftaturi, cu lacrimi, cu vorbe.Multe vorbe.
Ea, fără nici o vorbă, fără nici o lacrimă. Tăcută. Doarcu fierbinţeala ei. Poate pentru tăcerea ei, poate pentru fierbinţeala ei, a început pe nesimţite să ţină la ea, fără săştie că ţine. Un timp, o înşelase foarte rar şi de fiecaredată plecase scîrbit de lîngă cealaltă.
Dar de cîteva luni s-a întîmiplat ceva. Nici banii nu-imai aduce toţi acasă ; tot mai puţini.
Şi-acum, el nu a mai venit acasă deloc, de trei zile, detrei nopţi.
Şi-l închipuise în pat lîngă o altă femeie şi alteori, într-un fel i se părea că lui i se cuvine totul. Şi orice ar fifăcut el, ea la fel l-ar fi iubit. Nu punea nici o condiţie.Dar cînd şi-l închipuia lîngă o altă femeie, îl şi vedea :rămînea cu privirea fixă, şi-atunci apărea el, cu gesturilelui de fiecare zi, atit de cunoscute ; apărea şi femeia pecare n-o cunoştea, dar cu un chip care era sigură că estechiar chipul adevărat al aceleia. Murise astfel de cîtevaori, cu privirea fixă, simţindu-se împuşcată în inima.Şi-atunci, pentru a se putea întoarce la viaţă, îşi spuneacă el, totuşi, peste o oră, peste cinci, va intra pe uşă.
Acum nu putuse învia de trei zile, de trei nopţi.
Luă hotărîrea. O hotărâre de care nu se ruşina. Niciodată nu se dusese să-l caute unde lucra el.
Se îmbrăcă îngrijit, cu rochia ei cea bună.
Acum el lucra pe un şantier, la periferia oraşului, unşantier mare, care trebuia să devină un nou cartier cublocuri. Era zidar. Zidar bun, căutat nu atît pentru hărnicia lui, ci mai mult pentru priceperea lui.
Să fi fost orele zece, cînd ea se apropia de una din schelele abia înălţate. Erau multe schele ; se zăreau pînă departe, departe.
Dar îl văzu din prima clipă pe Marin ; ca şi cînd nimicaltceva n-ar mai fi existat în jurul ei, cu acea dublă vedere a dragostei.
Marin şedea călare pe o bîrnă şi fuma. El n-o văzuse.Era neras, slăbit, murdar.
Ea nu îndrăzni să se apropie. Stătea în loc şi se uita la el. Aproape îi ajungea că-l poate privi.
Un glas de femeie :
— Pe cine cauţi dumneata ?
Răspunse numai fiindcă fusese luată cu totul prin surprindere — imediat îi păru rău că răspunsese...
— Pe Marin Constantin. Sînt soţia lui !

Parcă ar fi spus că este soţia nu ştiu cărui om de marevază, atit de mirată se uita la ea femeia tînără care-ipusese întrebarea. Şi nu numai ea. Alte două şi doi tineri ;se adunaseră cu toţii în jurul ei.
Vorbea pe rînd fiecare.
     Şi-a pierdut rău minţile nea Marin ! Om în toatăfirea !
     Ieri inginerul-şef i-a făcut raport. Umblă beat tottimpul. E căzut la patimă grea.
     De băut nu bea... vă spun eu ! I-am întilnit asearăla crîşmă. Au stat cu o jumătate de chil de vin în faţă,pînă s-a închis localul ! Ea nu bea, el nu bea...
     Stăteau unul lîngă altul, gură-n gură, şi-şi vorbeau,îşi sorbeau cuvintele din gură. Nu le mai trebuia vin. Beatn-am fost nici eu : l-am văzut cu ochii mei cum îi ştergeaochii cu batista lui... Pesemne ea plîngea...
     Au dat în doaga copiilor ! Mai mare rîsul !
    Să fi fost barem una mai tinerică !
     Astea mai bătrîne sînt mai ale dracului... Sînt unsecu toate alifiile !
     Chiar bătrînă, bătrînă nu e : să tot aibă patruzecide ani. Adică cam de-o seamă cu el. Dar dumneata n-aimai mult de treizeci... Aşa-i ? Ea nu răspunse. Ascultasetotul fără să spună un cuvînt.
     Uite-o ! Uite-o !
Cineva o trăgea de mînecă pe Niculina ; ea nu ştia încotro să se uite. Unul din cei doi tineri îşi făcuse o apărătoare la gură, într-o parte şi alta, cu palmele, şi strigachiuind aproape : „Zamfirooo ! Zamfiroo !"
Atunci văzu Niculina o femeie brună, slabă, care împingea o roabă plină cu pietriş, oprindu-se o clipă în Iocşi întorcînd capul spre flăcăul care-o striga. Acum îi făceasemne cu şapca, să se apropie.
     Să-i tragi o păruială... auzi ? Noi stăm pe-aici...Sărim în ajutor, dacă e nevoie.
Tînărul mai strigă o dată :
       Zamfiroo !
Făcea semne acum cu amîndouă mîinile. Zamfira ridicădin umeri şi împinse roaba mai departe ; o deşertă pesteo movilă de pietriş şi porni cu roaba goală. Trecu cu roabaplină prin faţa lui Marin, cîteva clipe mai tirziu, care sta acum întins pe pămînt şi părea că doarme. Femeia curoaba se uită lung la el. Îl mîngîie pe frunte şi porni maideparte.
     Neruşinata ! Parcă nu i-ar fi ibovnic ! Parcă i-ar fibărbat cu cununie ! Nu se sfieşte de nimeni ! Toată ziua îlgiugiuleşte şi-l corcoleşte... Cea care o trăsese de mînecăşi-i spusese : uite-o ! uite-o, vorbise.
Al doilea flăcău rămase gînditor :
    L-o fi iubind ! Dragostea la bătrîneţe — aşa amauzit — e mai grea decît la tinereţe. Se întoarse spreNiculina.
    Du-te acasă, femeie ! Lasă-l ! Se dezmeticeşte elsingur.
Şi plecă.
     Eu am lăsat-o cheală pe una care, tot aşa, a vrutsă-mi ia bărbatul ! Un fir de păr nu i-a mai rămas în cap !Bărbatu-meu a sărit să ne despartă, m-a lovit cu picioru-ngleznă, dar cînd a văzut că aia se repede să dea şi ea înmine, odată i-a pus mîna în piept şi s-a holbat la ea : Fă !In nevastă-mea n-am voie să dau dacît eu ! Şi a venit cumine acasă. Ascultă ce-ţi apun eu ! Du-te şi trage-i o chelfăneală, să te pomenească : Ăsta-i leacu ! Să vezi cumse potoleşte şi el, şi cum se potoleşte şi ea.
Cineva o împinsese din spate pe Niculina. Şi ea pornispre femeia care iar deşerta roaba peste movila de pietriş.Veni foarte aproape de ea.
     Sînt nevasta lui Marin. Am de vorbit cu dumneata...
Primi un răspuns care o năuci ; la orice s-ar fi aşteptat,
numai la un asemenea răspuns nu :
    Sînt în exerciţiul funcţiunii ! Vorbim după orele deserviciu !
Nu păruse deloc intimidată, aflînd că femeia care i seadresase era chiar nevasta lui Marin. Porni cu roaba maideparte.
Abia atunci observă Niculina halatul cafeniu pe care-lcunoştea. Era halatul lui Marin, pe care ea, cu cîteva zileîn urmă numai, îl spălase, îl cîrpise, şi-i schimbase buzunarele vechi cu două noi.
Acum halatul pornise mai departe, odată cu femeia,odată cu roaba. Şi Niculina rămase în loc, împuşcată înmimă. I se părea că odată cu halatul, Marin plecase pentru totdeauna. Şi nu mai vroia nimic de la femeia aceea,decît un singur lucru, cel mai important din lume :halatul.
Se auzi strigînd gros, înăbuşit :
     Dă-mi halatul ! E halatul lui Marin.
Alergă după Zamfira.
    Să-mi dai halatul !
    Sînt în exerciţiul funcţiunii, mai răspunse cealaltă.După orele de serviciu ţi-l dau.
Niculina o prinse de braţ :
     Acum, acum să mi-l dai !
Femeia brună păru că stă şi se gîndeşte o clipă ; colțurile gurii i se lăsaseră în jos ; avea o gură tristă, o fruntetristă, pleoape triste. Începu, încet, să-şi deschidă unulcîte unul nasturii halatului, apoi repede, repede, pînăajunse la ultimul de jos. îşi trase un braţ dintr-o mînecăa halatului, apoi pe celălalt. Rămase într-o cămaşă de molton veche, scurtă, pînă deasupra genunchilor. Umerii mici,goi, braţele slabe, goale, genunchii osoşi goi.
Azvîrli halatul în braţele Niculinei şi înălţă capul;stătea dreaptă, demnă în toată umilinţa Ia care se supusese, aşteptînd parcă ştreangul sau toporul care să-i retezecapul.
Marin dormea mai departe, întins pe jos, în faţa aceleiaşi schele.
Se strînseseră o mulţime de oameni în jurul femeii încămaşă; unii rîdeau, rău, grosolan ; alţii o arătau cudegetul.
Cîteva femei strigau, scuturîndu-i braţul Niculinei :
     Bine i-ai făcut ! Bine i-ai făcut !
Deodată, Niculina îşi acoperi faţa cu amîndouă mîi-nile ; cei din jur o văzură clătinîndu-şi capul de la stîngala dreapta, de la dreapta la stînga, a jale mare. Desluşirădoar atît printre hohotele ei de plîns :
    Cum am putut... Cum am putut să-i fac eu asta !Să fac eu asta unei femei !...
Se făcuse tăcere în jurul ei.
îşi descoperi faţa ; îşi şterse lacrimile cu mîneca ro-chiei. Se întoarse spre toţi cei care se strînseseră în jurulZamfirei. Strigă :
    Lăsaţi-o în pace ! Plecaţi, plecaţi de-aici !
    Luă halatul şi-l puse pe umerii Zamfirei.
în clipa aceea, Marin se trezise din somn. Se ridicaseîn picioare.
— Imbracă-l, repede, să nu te mai vadă ăştia aşa...Apoi plecă repede, fugind aproape.
I se părea tot timpul — şi mult după aceea — că înpas cu ea, alături de ea, mergea mereu femeia negricioasăcu trupul osos, acoperit numai pînă la genunchi cu o că-maşă veche de molton.
La prînz, Marin veni acasă.
Nu-i spuse un cuvînt Niculinei ; nici ea lui.
Ea nu află niciodată dacă Marin se rupsese de Zamfira în ziua aceea chiar, sau Zamfira de el — în ziua aceeachiar.

de Sidonia Dragusanu
Doamna cu ochelari negri