Marea pasiune


Avea douăzeci şi şase de ani, cînd s-a însurat cu Amalia, care, la începutul acelei veri absolvise clasa a X-a de liceu. I-a împins unul spre celălalt una din acele iubiri care se numesc fulgerătoare. Ea întruchipa idealul iui de femeie : blondă, fragilă şi mai ales pură ; ea nu avea încă un ideal în materie de bărbaţi, deci îi putea place oricare.
Întîmplarea a făcut, şi numai întîmplarea, să fie fiica unică a unor oameni bine situaţi. Tatăl fetei, medic ginecolog cu cabinet şi faimă, salvase multe căsnicii de la naufragiu : în unele cazuri ajutase femei însărcinate, sterile pînă atunci, să procreeze. Gurile rele spuneau că tratamentul dădea rezultate, numai cînd pacienta, vrînd cu orice preţ să-şi păstreze soţul, accepta contribuţia — se pare foarte eficientă — a medicului ; astfel veniseră pe lume destui copii, meniţi să reconsolideze căsătorii în pragul destrămării. Dar şi multe femei vroiau să scape de sarcină — şi aceasta făcea parte tot din meritele ginecologului, bine cunoscute şi productive. Era şi un bărbat frumos tatăl Amaliei şi ea îi semăna. Nu moştenise de la maică-sa decît nasul foarte mic, cu şeaua prea adîncită, ceea ce însă pentru Romulus — Romi. cum i se zicea — era încă un semn de frumuseţe. Şi el trecea drept un bărbat foarte bine şi tocmai ochii lui de cadină, uşor bazedovicieni, plăceau. Era înalt, şi suplu, îşi purta capul cu o semeţie care-l făcea impunător şi temut, atît cîttrebuie.
Deşi tînăr, avea principii : nu s-ar fi însurat pentru nimic în lume cu o fată a cărei reputaţie să fie cît de cît îndoielnică ; Amalia era un model de virtute. Fusese premiantă pe şcoală în toţi anii şi nu numai că nu iubise niciodată pînă la Romulus, dar nici măcar nu fusese văzută la plimbare în tovărăşia unui bărbat. Şi nu pentru că ar fi fost foarte sever crescută şi nici pentru că ar fi avut exemplul unor părinţi în deplină ordine de moralitatea. Taică-său, în numele profesiei, îşi permisese destule. Maică-sa, mare jucătoare de cărţi, şi nici uşă de biserică se pare că nu prea fusese. Despre Amalia se spunea că moştenise firea unei surori a tatălui ei, care se călugărise de foarte tînără. Nimeni n-ar fi putut bănui că o fată atît de sobră, de reţinută, cam sălbăticuţă chiar,,va fi capabilă să se îndrăgostească din prima clipă de un bărbat, şi să întrerupă liceul, cînd mai avea un singur an pînă la examenul de maturitate.
Părinţii ei nu s-au împotrivit deloc, şi astfel, o lună după ce Amalia l-a cunoscut pe tînărul arhitect Romulus Diacu, deveni soţia lui. Surprinzător pentru o fată de vîrsta ei — nu avea şaptesprezece ani împliniţi — cît de bine făcu faţă chiar de la început tuturor îndatoririlor de soţie.
Romulus cunoscuse destule femei înainte, dar nici una nu reuşise să-l înlănţuie. N-a înşelat-o niciodată, timp de zece ani încheiaţi, ceea ce merită să fie consemnat. Perechea trăia foarte fericită. Romulus prospera in profesia lui, ajunsese să conducă serviciul de arhitectură al unui minister. îşi ţinea nevasta acasă, şi fiindcă ea nu avea studii, şi pentru că din salariul lui, la care se adăugau ajutoarele largi primite de la socri, puteau trăi mai mult decît lipsiţi de orice griji.
Amalia era şi gospodină şi econoamă ; în sfîrşit, o soţie plină de merite. Totuşi, dacă i s-ar fi putut reproşa ceva acestei tinere femei înzestrate era lipsa ei de discernămînt în relaţiile cu oamenii, nesuplinită nici de instinct. În al treilea an de căsnicie, se împrietenise cu o femeie mult mai în vîrstă decît ea.
Mona Cojan era în doliu cind a cunoscut-o Amalia. Îi murise recent soţul, pe care spunea că-l adorase. Toată lumea ştia, în afară de Amalia, că Mona avusese nenumăraţi amanţi în timpul căsniciei. Dealtfel, fără nici o predispoziţie pentru ceea ce se numeşte intrigă, cancan"— refractară structural chiar —, nici nu vru să audă informaţiile care începură să-i vină, după un timp destul de scurt, în legătură cu Mona. Ţinea la ea mult, o invitaaproape zilnic la masă, o umplea de daruri. Brusc, într-o seară, intenţionând să nu dea explicaţii — Romulus îi interzise să o mai vadă. La stăruinţele Amaliei, el îi puse sub ochi două scrisori de dragoste primite de la Mona.Rezulta limpede din acele scrisori că Romulus nu avusese nici o iniţiativă şi că trecuse indiferent pe lîngă avansurile pe care i le făcuse această femeie.
Amalia plînse zile şi nopţi în şir ; era dezamăgită, îndurerată şi totuşi îi era deseori dor de Mona ; şi oricît ar părea de necrezut, şi Monei îi era dor de ea, şi-l ura acum pe Romulus, socotindu-l pe el şi numai pe el vinovat pentru tot ce se întîmplase : un gentleman nu procedează aşa, nu strică prietenia dintre două femei — spunea cu convingere Mona. Nu ştia că lăsase un gol în viaţa Amaliei, care deşi mereu mai îndrăgostită de Romulus, simţea nevoia unei prietenii cu o femeie. Şi Mona fusese singura ei prietenă.
Şapte ani mai tîrziu, doctorul Andrei Manolescu, tatăl Amaliei, muri zbătîndu-se dramatic cu valurile mării, la Eforie, într-un sfîrşit de august. La înmormântare veni şi Mona, în ale cărei braţe se prăbuşi Amalia, plîngînd în hohote.
Dar Romulus nu-i îngădui să reia prietenia, şi Amalia nu ieşea niciodată din cuvîntul lui.
După moartea medicului, Amalia se mută cu Romulus în fosta ei casă părintească : n-o putea lăsa pe maică-sa singură, la vîrsta cea mai grea, cînd o femeie nu este nici destul de bătrână pentru a capitula total, şi nici destul de tînără pentru a mai putea spera. Nu-şi iubise prea mult bărbatul nici în tinereţe, nici mai tîrziu.

Amalia fusese foarte ataşată de tatăl ei ; cu maică-sa nu se înţelesese prea bine nici în copilărie, şi nu reuşiră să devină prietene nici mai tîrziu. De aceea, poate, s-a legat atît de puternic de Mona, care era aproape cu cincisprezece ani mai în vîrstă decît ea.
Deci, cînd Amalia şi Romulus au început să locuiască cu doamna Manolescu, intraseră în al unsprezecelea an de căsnicie. Nefast an !
Cei care au cunoscut bine acest cuplu, mai susţin şi astăzi că, în mare măsură, tot ceea ce s-a întâmplat mai tîrziu se datorează mamei Amaliei. E-adevărat : n-a fost o idee fericită instalarea lor în comun. Doamna Manolescu nu înţelese să renunţe la rolul ei de stăpână a casei.Ea dirija, ea conducea, fără pricepere, însă, şi preocupată în principal de partidele ei de pocher, care ţineau pînă în zori, blocînd sufrageria.
De la început, lui Romulus nu-i fusese plăcută această casă, iar cu soacră-sa s-ar fi certat în fiecare zi, dacă ar fi dat curs impulsurilor lui şi provocărilor ei. Amalia la mijloc, tampon, între aceşti doi adversari nedeclaraţi, străduindu-se să-l apere pe unul împotriva celuilalt.Plîngea de multe ori pe ascuns, în fundul grădinii, pe o băncuţă, sub un vişin.
Niciodată o ruptură nu se produce brusc, decît aparent ; dedesubtul aşa-zisei cauze determinante, declanşatoare, stau ascunse, cine ştie de cînd, altele neînregistrate chiar, care au lucrat pe ascuns, dar temeinic, fiecare cu contribuţia ei la rezultatul final.
De pildă, în lunile de doliu, Amalia refuzase să-l însoţească pe Romulus la spectacole, dar îl îndemnase cu stăruinţă să se ducă singur. în general, de cînd locuiau cu doamna Manolescu, Amalia era aproape bucuroasă să-l ştie plecat de-acasă pe soţul ei, mai ales în serile — şi erau trei-patru pe săptămînă — cînd jocul de cărţi începea de la orele opt şi nu ştia niciodată cînd se termină. Romulus nu spunea nimic, dar era evident că partidele de pocher ale soacră-si îl indispun, îl dezgustă chiar : intrau în joc sume mari de bani şi Romulus, care muncea cinstit, găsea această „distracţie", complet imorală. Şi Amalia, dealtfel, dar nu avea nici un fel de autoritate asupra doamnei Manolescu : ea ţinuse să se mute copiii în casa ei, ceea ce n-o împiedica insă să-i considere toleraţi.

La început, Romulus, şi din dragoste pentru soţia lui, şi tributar convenţiilor sociale, nu se ducea cu plăcere singur, nici măcar la spectacolele de balet ale Operei, pentru care avea o veche slăbiciune. Dar neaşteptat de repede se obişnui ; însurat de tânăr, se bucurase de o prea scurtă perioadă de libertate. Dădea de un gust nou. Şi cind ? La treizeci şi opt de ani, în plină poftă de viată.

într-o seară — în aceeaşi iarnă — se întîlni în foaierul unui teatru cu un fost coleg de universitate, pe care îl pierduse din vedere de multă vreme. îi păstra o bună amintire : băiat de ispravă, vesel, petrecuse seri plăcute cu el în anii studenţiei. Acceptă imediat propunerea lui Dan Vicol de a cina împreună după spectacol, la Capsa. O trezi din somn pe Amalia, ca s-o anunţe că va întîrzia.
De la Capsa se duse cu amicul său la barul Melody.
Veni acasă în zori. Amalia nu-i făcu nici o mustrare, dar mama ei zvîrli în treacăt cîteva cuvinte grele, în aceeaşi săptămînă, joi seara, Romulus avea întîlnire la Gambrinus cu acelaşi Dan Vicol. Sîmbătă seara din nou.
— La orele unsprezece sînt acasă — o asigurase el pe Amalia.
Dar abia la cinci dimineaţa intră pe uşă, uşor ameţit de băutură şi foarte bine dispus.
Amalia îi ieşise în întîmpinare, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte largă, cu floricele roz şi bleu. Era lividă şi parcă atunci remarcă Romulus pentru prima oară cît este de slabă. Şi-şi lămuri totodată de ce nu-i face destulă plăcere de la un timp s-o cuprindă în braţe.
Nici nu apucase bine să-l întrebe soţia lui de unde vine la ora aceea, cînd doamna Manolescu ţîşni din iatacul ei, unsă pe faţă cu o cremă grasă, care-i accentua pungile de sub ochii-i vineţii.
— Mi-ai nenorocit fata ! strigă ea, clocotind de furie.Pierduse mult în noaptea aceea la cărţi. — Uită-te la ea în ce hal a ajuns ! Un cadavru ambulant! Un cadavru ambulant — tremura toată, cu guşa ei cu tot.
— Mamă, taci ! Te rog, taci ! Amalia o împingeafără brutalitate afară din odaie.
Lui Romulus îi rămaseră în urechi cuvintele „un cadavru ambulant" şi nu şi-ar fi putut explica de ce îi provocau rîsul.
— Eşti un inconştient şi un nesimţit, îi aruncă în faţăsoacra. „Dumneata" îţi închipui că eşti la dumneata acasăşi poţi să-ţi faci de cap ?
Doamna Manolescu făcea parte dintre persoanele, carela furie folosesc pronumele „dumneata", ca o invectivă printre altele.
Şi continuă :
— In treizeci de ani de căsnicie, sărmanul meu soţ,n-a îndrăznit să lipsească de-acasă o singură noapte !Andrei era un om de onoare ! Explică cu acelaşi ton ridicat ce însemna pentru ea „un om de onoare" : un soţ care, chiar dacă-şi înşală nevasta, o înşală ziua, nu noaptea. Respectă casa, respectă masa !
— Mamă, încetează ! Du-te la tine în odaie ! Te rog !Şi schiţă iar gestul de a o împinge afară. Doamna Manolescu o plesni peste mînă la iuţeală, cum făcuse adesea şi cînd Amalia era copil. Şi întorcîndu-se spre Romulus, strigă : — Criminalule !
Romulus zîmbea. Nu răspunsese nici un cuvînt, o lăsase pe soacră-sa să strige, să-l insulte cît îi plăcuse ei. În cele din urmă mama Amaliei obosi şi plecă.
Romulus fusese la barul Continental în noaptea aceea ; Dan Vicol venise însoţit de două femei. Romulus dansase cînd cu una, cînd cu cealaltă, cu egală plăcere, dar spre sfîrşitul nopţii constată că o preferă pe cea brună — pe Ina. Era o femeie sub treizeci de ani, cu o faţă mai mult interesantă decît, frumoasă ; un trup elansat, cu sinii mari. Lui Romulus îi păru şi mai distinsă Ina decît cealaltă femeie, o roşcată prea veselă, şi care părea dealtminteri, destul de intimă cu Vicol. Totuşi nu-i făcuse curte Inei şi nustabilise o întîlnire cu ea.
— Romi !
Romulus se dezbrăca acum, după ce ieşise soacră-sa din odaie. Arunca la întîmplare haina, cravata, cămaşa.
— Romi !
El se descălţa, zvîrlind un pantof departe.
— Romi ! Spune-mi doar atît : unde-ai fost. Şi-ţipromit că nu mă supăr. Amalia se aşezase pe taburetul din dormitor.
Romulus se încăpăţîna să tacă. N-o minţise niciodată şi adevărul se jena să i-l spună.
Se culcă, tot fără să scoată un cuvînt, obosit, cu dureri de cap şi dezgustat de totul : de viaţă, de Amalia, de mama Amaliei, de el însuşi şi chiar de femeia brună.
Lipsi de la slujbă a doua zi, şi dormi pînă la ora prînzului.
Cînd se trezi, îi trecuse durerea de cap şi dezgustul.Se împăcă cu nevastă-sa în pat. Ea renunţase să-i mai pună vreo întrebare.
Seara doamna Manolescu avea musafiri. Romulus şiAmalia ieşiră să facă o plimbare pe jos, la Şosea. La întoarcere, îi aştepta pe măsuţa din dormitor două felii de tort şi un bileţel : Poftă bună ! iscălit : mama.
— Vezi, nu are suflet rău ! ? — comentă înduioşată Amalia. E din cauza vîrstei. Vîrsta critică ! Sînt convinsă că regretă de fiecare dată cînd îşi iese din fire. Şi îndrăzni :— Nu vrei totuşi să-mi spui unde-ai fost, Romi ? Miroseai aşa de tare a băutură şi parfum.
Nefericit inspirată fusese rostind aceste cuvinte : el simţi deodată în nări, ca şi cînd ar fi plutit acolo în odaie, parfumul Inei. Şi şi-o aminti brusc, înaltă, cu braţele lungi şi rotunde, cu sînii puternici. Şi ochii ei negri, cu priviri repezi, ascuţite, ca nişte săgeţi negre.
— Haide, Romi, tu nu mi-ai ascuns niciodată nimic...
Romulus îi povesti totul cu dubla plăcere pe care şi-o provoca, aceea de a fi cinstit faţă de Amalia şi de a-şi repovesti lui totul.
—Şi-ai de gînd să te mai vezi cu femeia aceea, întrebă rănită Amalia. Şi cum o cheamă ?
— Habar n-am, minţi el, numai din dorinţa de a o linişti pe Amalia. O sărută. — Cum îţi închipui că am de gînd s-o mai văd ?
Ea îl puse să jure că nu se va mai întîlni nici nu acel Dan Vicol, pe care îl găsea mai vinovat decît Romi şi pe care începuse să-l urască.
El îşi ţinu jurămîntul.
Amalia părăsi doliul şi începu să iasă la spectacole cu soţul ei, ca înainte. Dar doamna Manolescu continua să-I suspecteze tot timpul. Era destul ca Romulus să întîrzie, fără nici o vină, la ora prînzului, ca ea să intre în agitaţie şi s-o stîrnească şi pe Amalia.
Astfel, relaţiile dintre soţi nu mai erau chiar atît de bune.
Romulus şi cu Amalia plecară la Sinaia pentru douăzeci şi una de zile, în vara aceluiaşi an. Din întîmplare, chiar în vila de pe Furnica, în care îşi reţinuseră ei cameră, locuia de aproape o săptămînă Ina Popian.
întîlnindu-se pe culoar, se prefăcură şi unul şi celălalt — Amalia era de faţă — că atunci se văd pentru prima oară:
A doua zi. Amalia intră în vorbă cu Ina, şi seara stăteau toţi trei pe terasa vilei, în şezlonguri — ascultînd muzica transmisă de aparatul de radio minuscul, pe care îl ţinea în mînă femeia brună. După un timp, Amalia, simţind că o pătrunde răcoarea serii, se ridică să-şi aducă şalul din odaie.
Singuri pe terasă, Romulus şi Ina se priveau lung, în tăcere. Fumau amîndoi. Era o noapte cu lună plină și munţii păreau nişte voievozi negri, călare. Pe genunchii Inei, aparatul de radio cînta Paloma.
Prea multă vrajă pentru o inimă slabă, de bărbat.
Amalia se întoarse cu şalul ei roz pe umăr. Îşi reluă locul în şezlong. Slabă şi palidă, părea o bolnavă de plămîni la cură de odihnă.
Continuară conversaţia în trei, susţinută de Ina ; se exprima fluent, cu eleganţă chiar, ceea ce n-o împiedica să plaseze destul de neaşteptat şi de brutal, în mijlocul unei fraze şlefuite, un cuvînt prea verde. Dar glasul, intonaţia ştiau să alunece pe lîngă vulgaritate, fără să se contagieze.
Timpul trecea plăcut in tovărăşia ei ; uitîndu-se la ceas Amalia constată că trecuse miezul nopţii.
— Ţi- somn ? o întrebă Ina. Şi se ridică în picioare.Spuse : noapte bună ! Şi dispăru.
— E încîntătoare femeia asta. — exclamă Amalia.
Şi, în odaie, singură cu Romulus, simţi nevoia să vorbească despre Ina, ca o şcolăriţă îndrăgostită de o vedetă de cinematograf.
Romulus se abţinea de la comentarii.
A doua zi dimineaţa, Ina şi cu Amalia plecară într-o plimbare. Romulus rămase să joace table cu administratorul vilei. Cele două femei se întoarseră abia la ora prînzului, vesele, cu braţele pline de flori.
Se aşezară toţi trei la aceeaşi masă. Spre seară, Ina îl provocă pe Romulus la o partidă de şah. Juca foarte bine, dar cu o încruntare permanentă. O liniuţă verticală, între sprîncenele subţiri, distanţate.
— Te-am învins, maestre ! spuse ea, la urmă, adunînd cu mişcări repezi şi îndemînatice piesele, şi închizîndu-le în cutia lor.
A doua zi juca table cu Romulus.
Ore întregi Amalia stătea lîngă ei, pe un scaun, tricotînd, în vreme ce Romulus şi Ina îşi atingeau mîinile.schimbau priviri şi foarte puţine cuvinte.
Seara, din nou, toţi trei pe terasă. Ina era melancolică.Tăcea. Romulus aduse din cameră o sticlă cu coniac şi trei pahare.
ploua, terasa era acoperită. Ina, cu tranzistorul pe genunchi, privind departe. Din cînd în cînd întorcea capul spre Romulus şi-l privea pe sub gene. Amalia tricota sub lumina becului.
— Eşti prost dispusă azi ! o întrebă ea pe Ina, după un timp.
— Nu... ! Făcu o pauză, apoi adăugă : Sînt într-o anumită dispoziţie, rău prevestitoare. Şi-şi înfipse, ca o gheară, privirea ei, în ochii lui.
— Rău prevestitoare ? se miră Amalia. Şi continuă să lucreze la mîneca jachetei de lînă pe care i-o făcea lui Romulus. El turnă coniac în pahare. Amalia şi-l acoperi pe-al ei cu palma. Nu mai vroia să bea. Peste o jumătate de oră se scuză că-i este somn. O sărută pe Ina pe obraz.
— Romulus, dacă ţie nu ţi-e somn, poţi să mai rămîi.
— Ia-l la culcare, protestă Ina. Nu mi-l lăsa mie ! Şi rîse.
Romulus plecă odată cu soţia lui.
Amalia adormi foarte repede. Erau două paturi în odaie. Romulus lăsase veieuza de pe noptiera lui aprinsă.Citi cîteva pagini din romanul poliţist pe care i-l împrumutase Ina. Dar citise doar cu ochii. Mintea, atenţia lui erau dincolo. Nu-şi găsea liniştea. După o oră se ridică din pat, îmbrăcă peste pijama halatul şi ieşi din odaie deschizînd şi închizînd uşa cu precauţie. Cu paşi repezi şi mari, ca şi cînd s-ar fi grăbit să nu întîrzie la o întâlnire, se îndreptă spre terasă, la care se ajungea prin uşa de la capătul culoarului.
Deasupra uşii, ceasul mare, arăta ora unu şi jumătate.
O găsi pe Ina stind în picioare, rezemată de zid privind cerul. O fi fost atît de sigură că Romulus va veni ? Îi auzi paşii, dar nu întoarse capul spre el.
Fără un cuvînt, Romulus o cuprinse în braţe. Şi tot fără un cuvînt, ea îşi lipi buzele de ale lui ; un sărut nesfîrşit, dureros aproape, în care se năruiră amîndoi. Se priveau în ochi fascinaţi, el pipăindu-i cu palmele volumele feţii.
Amalia dormea. Se visa elevă la şcoală, la o serbare de fine de an. Directorul liceului era în vis tatăl ei, şi acest lucru n-o surprindea deloc.
Cînd Romulus reintră în cameră, peste două ore, în care se consumase totul, acolo pe terasă, o găsi pe Amalia trează. Se deşteptase din somn numai cu cîteva clipe înainte, acoperită de sudoare şi cu bătăile inimii accelerate. În partea a doua a visului, era la Eforie cu taică-său şi asista la înecul lui.
— Unde-ai fost, Romi ? Cînd m-am uitat în patul tău şi am văzut locul gol, mi s-a făcut şi mai frică... Ce vis groaznic ! Şi i-l povesti.
Romulus îi spuse că fumase o ţigară pe culoar.
Amalia îi ceru un pahar cu apă şi o pastilă de bromoval.
Fără să-şi dea seama, Romulus îşi ducea mereu degetele la gură, le plimba deasupra buzelor, ca şi cînd sărutul Inei s-ar fi materializat şi ar fi rămas acolo, şi el îl căuta.
Nu închise ochii toată noaptea.
A doua zi, Ina nu se arătă la micul dejun.
— O fi bolnavă, să-i bat în uşă, spuse Amalia.
— Las-o... poate vrea să doarmă mai tîrziu, o opri Romulus. Dar, spre orele prînzului, el o îndemnă să se ducă in camera Inei. Amalia o găsi pe femeia de serviciu singură, schimbînd aşternutul. Află că Ina plecase dimineaţa, foarte devreme, la Bucureşti. Îşi luase bagajele.Achitase totul.
Nedumerită şi puţin vexată se interesă la administrator dacă doamna Popian primise o telegramă sau un telefon, în urma căruia plecase atît de urgent. I se răspunse că nu.
Romulus primi cu un ciudat calm vestea, deşi nimic din cele întîmplate cu o noapte în urmă nu-l pregătise pentru o atît de bruscă despărţire ; era sigur că povestea nu se sfîrşise. Văzu în plecarea ei semnul unei frumuseţi morale ; presupuse că i-ar fi fost foarte greu să se mai uite a doua zi în ochii soţiei lui.
Romulus îşi spunea că de Amalia nu se va despărţi niciodată, dar că pe Ina o va revedea cu siguranţă.
La orele cinci după amiază, în aceeaşi zi, Amalia se duse singură la poştă. Căută în carte numărul de telefon al Inei Popian şi făcu comanda. Îi răspunse chiar Ina.
— Spune-mi, ce ţi s-a întîmplat ? Ai plecat fără un cuvînt...
Primi o explicaţie laconică :
— Am fost nevoită să plec !
— Dar sper că nu-i nimic grav.
— Ştiu şi eu ! Dacă aş putea să-ţi spun cît e de grav sau nu...
Amalia stărui, dar dincolo de acest răspuns, nu mai primi altul.
— Noi mai rămînem aici optsprezece zile, o informă ea pe Ina. O să-mi facă foarte multă plăcere să ne revedem la Bucureşti, bineînţeles dacă o să vrei... Eu nu sînt de felul meu nici prea expansivă, nici prea prietenoasă, dar pentru dumneata am avut din prima clipă...
Cealaltă o întrerupse destul de tăios :
— Şi ce mai e nou ? Cum vă mai amuzaţi ? Ai terminat puloverul ? Trei întrebări în şir, dovedind că n-o interesează răspunsul la nici una din ele.
Amalia îi relată lui Romulus convorbirea.
— N-am s-o mai caut... Era aşa de distantă, de convenţională ? E măritată ? întrebă ea după un timp.
— De unde vrei să ştiu ? îi răspunse Romulus. Observă, cu acest prilej, că nu ştia nimic despre femeia de care se îndrăgostise. Nici unde, nici cu cine locuieşte. Nici dacă are o profesie, nici dacă-i măritată.
Peste o săptămînă de la plecarea Inei, conchidea că totul fusese o simplă aventură. Îşi rememora cu detaşare noaptea de pe terasă. Dar se plictisea din ce în ce mai mult la Sinaia. Şi, înainte de a expira concediul, o întrebă pe Amalia, dacă n-ar prefera să se întoarcă la Bucureşti. Cum plouase de dimineaţa pînă seara, în ultimele zile, şi vremea se răcise ca în plin octombrie, ea acceptă imediat.
Amalia şi Romulus găsiră casa pustie ; covoarele strînse sul, mobilele ca nişte stafii, în husele albe. Şi în toate încăperile un miros puternic de naftalină şi analcid.Doamna Manolescu era plecată la nişte rude din Brăila.
Amalia deschise toate ferestrele. Romulus se duse săcumpere ceva de mîncare de la Alimentara ; ea rămase să despacheteze.
Sună telefonul. Era Mona. Avusese de gînd, dacă ar fi auzit glasul lui Romulus, să lase imediat receptorul în furcă, aşa cum mai făcuse dealtfel şi altă dată. Amalia se bucură că e singură acasă şi poate vorbi în tihnă cu Mona.Şi povestindu-i despre vacanţa de la Sinaia, ajunse şi la Ina.
— Sper că n-ai de gînd să ţi-o faci prietenă ! Mi-e antipatică fără s-o cunosc.
— De ce ? se miră Amalia. Şi o apără pe Ina : Să ştii că are foarte mult farmec.
Trebui să întrerupă conversaţia. Auzise uşa de la vestibul. Romulus renunţase să se mai ducă la Alimentară : mai bine o friptură la grătar, într-o grădiniţă de vară. Era una plăcută şi intimă, chiar în cartierul lor.

La capătul săptămînii următoare, Romulus se prezentă la slujbă. La prima oră, abia intrase în birou, auzi soneria telefonului.
— Alo !... Era un glas de femeie. Îl recunoscu imediat.
— Nu ţi-e dor de mine ? întrebă Ina.
Notă în fugă adresa ei. De la slujbă se duse direct la Ina. Se oprise în drum la un debit, şi de acolo o anunţase pe Amalia să nu-l aştepte cu dejunul ; avea mult de lucru, şi în plus o şedinţă...
Ina locuia singură, într-o garsonieră : o cameră dreptunghiulară, cu o nişă în fund. în care se afla un divan scund, acoperit cu mătase grea, albă, cu dungi fine, galbene. Lumini indirecte, cîteva aplice pe perete, şi o fereastră largă, care dădea într-un mic scuar.
Nişa era despărţită de restul camerei printr-o perdea din aceeaşi mătase care învelea divanul. Ca decor de teatru totul şi salonaşul Louis XVI, care urma nişei. Multe flori, cu tije înalte, în vase grele plasate pe jos. Şi pe o pernă neagră, o înfricoşătoare pisică birmaneză, care părea ea stăpîna casei. Îl măsurase cu o privire suverană, ofensată, pe Romulus, apoi întoarse capul cu dispreţ.
Romulus îşi imaginase că de la uşă o va lua în braţe pe Ina, şi se vor pierde amîndoi într-un nesfîrşit sărut, urmat de tot ce a urmat atunci, pe terasă.
Ina îl primi însă protocolar, ca pe un domn străin, care venea în vizită de politeţe. Nimic din purtarea ei nu vroia să amintească noaptea lor de dragoste.
Şi pisica birmaneză, nemişcată şi enigmatică pe pernă, cu ochii mai mult închişi.
Romulus se simţea stînjenit şi stupid. Conversaţia lor lîncezea.
Peste două ore plecă, neînţelegînd de ce fusese chemat la telefon, de ce ea îi spusese acele cuvinte care retreziseră totul în carnea lui.
A doua zi, făcu el numărul ei de telefon. Şi la orele şapte seara sună la uşa garsonierei din strada Zefirului.Dar totul se petrecu la fel ca ieri, mai rău chiar : Ina fusese mai distantă, mai ceremonioasă, cu un aer plictisit pe deasupra.
Se hotărî să n-o mai caute ; aşteptă însă toată dimineaţa, la slujbă, fără să-şi mai poată vedea de lucru, un semn din partea ei, ispitit de o mie de ori să-i telefoneze.O întrebase cu o zi în urmă unde lucra şi aflase numele instituţiei.
Dar se stăpîni să n-o caute nici acasă, după-amiază.
Ieşi seara la un cinematograf cu Amalia şi se purtă drăgăstos cu ea.
A doua zi, spre orele trei, cînd se pregătea să plece, sună telefonul de pe biroul lui. Era Ina. Şi direct de la slujbă se duse la ea. Găsi masa pusă pentru două persoane.Storurile trase ; era răcoare în odaie şi mirosea a parfum bun, franţuzesc.
Se aşezară imediat să mănînce. Romulus adusese două sticle de coniac.
După ce băură şi cafelele, Ina îl întrebă :
— Vrei să te odihneşti puţin ?
El ceru voie să-şi scoată haina şi cravata.
O urmă în nişă. trecînd pe lîngă pisica birmaneză, care-şi zbîrli deodată spinarea şi căscă larg, cu toată gura deschisă, ca un leu.
Ina împreună perdelele care despărţeau nişa de cealaltă încăpere.
Romulus se întoarse acasă spre ziuă. Soacră-sa nu se înapoiase încă de la Brăila. Amalia îl aştepta, plînsă, în cadrul ferestrei deschise spre stradă, îi ceru explicaţii.
Şi Romulus ştiind că va lipsi şi nopţile următoare, ştiind că nimic nu-l va putea împiedica de aici înainte s-o revadă pe Ina, să fie cu ea, îi mărturisi soţiei lui că i s-a întîmplat ceea ce n-ar fi dorit să i se întîmple, o nenorocire, se îndrăgostise nebuneşte de o altă femeie.
Nimic nu este mai dezarmant pentru o soţie decît o asemenea explozie de sinceritate. Să nu şi-o dorească nici una. Şi mai ales să nu şi-o dorească acelea care jură că pot înfrunta adevărul cel mai dureros, preferîndu-l minciunii celei mai consolatoare.
Amalia, aşteptîndu-l în noaptea aceea pe Romulus, îşi spusese că desigur el se află la o femeie. Şi îşi jurase să-i ierte totul dacă el va spune adevărul. Dar nădăjduise că mărturisirea lui va fi însoţită de făgăduiala că va pune capăt unei aventuri, probabil abia începute.
Acum ştia adevărul şi ar fi dat orice ca Romulus să-l dezmintă, să-i inventeze ceva, să-i spună că se plimbase singur pe străzi, că avusese de terminat o lucrare la birou, că veghiase un prieten muribund... Orice ar fi fost dispusă să creadă. De ce nu-i spunea că nu fusese la nici o femeie, că vroise doar s-o pedepsească pentru că-l bănuise pe nedrept...
Dar din toate acestea nu veni decît o amară consolare :
— Ţin la tine... Sînt foarte ataşat de tine... Dar...
Şi-i vorbi iar — mulţumit că poate fi atît de sincer şi de onest — despre ceea ce i se întîmplase fără voie : trăia o mare pasiune.
— Şi ce-mi ceri, Romulus ? Să aştept să-ţi treacă ?
Nu ştia ce să-i răspundă. Dar ştia că nu vroia deloc să-i treacă...
— Vrei să ne despărţim, Romulus ?
— Asta nu !
— Atunci, ce vrei ? — reveni ea, cu o inimă mai uşoară. Slavă Domnului, nu era vorba de o despărţire.
— Nu ştiu, nu ştiu ce vreau — se zbătea el.
— Acum, după ce mi-ai mărturisit atît de loial totul — şi-ţi sînt recunoscătoare, se minţi ea, minţindu-l —, spune-mi şi cine este... O cunosc ?
Romulus şopti :
— Da !
— Mona !
El rîse : Mona !
Amalia înşiră numele celor citeva femei, din micul lor cerc de cunoştinţe.
— Atunci, cine e ? Probabil că nu o cunosc. Numai la Ina nu se gîndea. O şi uitase.
După o tăcere, îl auzi mărturisind tocmai acest nume.Nici un altul n-ar fi trezit atîta alarmă în ea. Se simţi pierdută.
— Deci, totul a început de atunci, de la Sinaia... Cînd eu îi arătam atîta prietenie...
Deplasă gravitatea problemei pe acest aspect : fusese ridicolă, acordînd încredere, prietenie, unei femei care abuzase de buna ei credinţă. Dar de ce plecase atît de precipitat, totuşi ?
— A fugit de mine. Şi-a dat seama că mă iubeşte — răspunse Romulus la întrebarea ei.
— Nu-i adevărat, izbucni Amalia. A fost o tactică !După ce te-a stîrnit, a dispărut, tocmai ca să te întărite mai mult..
— Nu-i adevărat, spuse cu convingere, Romulus. A avut scrupule faţă de tine.
— Şi le mai are încă ! Ina nu pomenise niciodată numele Amaliei, nu-l întrebase un cuvînt despre ea.
— Scrupule ? ! îşi ieşi din fire. Urmă un şir de invective la adresa Inei. Romulus îi aruncă o privire ca un scuipat.
— Eşti stupidă şi vulgară, întoarse spatele şi nu-i mai vorbi.
Dar la prînz veni acasă; Ina îi telefonase că este obosită şi că-l aşteaptă seara.
Sîmbătă, în aceeaşi săptămînă, doamna Manolescu se înapoie de la Brăila.
Amalia ar fi dorit să-i ascundă suferinţa prin care trecea ; dar cum Romulus continua să lipsească seară deseară, scandalul nu putu fi evitat. Ea îşi sfătui totuşi fiicasă nu accepte sub nici un motiv divorţul. Să-l şicaneze peRomulus cît poate, dar să nu-l lase liber. Dealtminteri,el nu pomenise de divorţ, deşi Ina îl prevenise din primele nopţi că ea nu este femeia care să trăiască în umbra vieţii unui bărbat căsătorit.
Amalia reluă prietenia cu Mona.
La început primi consolări de ordin general :
— Toţi bărbaţii îşi înşală nevestele ; toţi bărbaţii,chiar şi cei care-şi iubesc soţiile — se pare că mai alesaceştia —, fac mari pasiuni pentru alte femei. Dar începuşi ea să-l desfigureze pe Romulus, ca şi doamna Manolescu, îndemnînd-o şi ea, ca şi doamna Manolescu, să seopună la divorţ ! Şi nu numai atît : să se apere. S-oreclame pe Ina la serviciul de cadre al instituţiei la carefuncţiona. Mona se interesase, aflase că Ina ocupă un postde desenator tehnic la Ministerul X.
— Nu, nu, mi-e imposibil să fac declaraţii, denunţuri,delaţiuni, protestă Amalia. E degradant, e josnic.
Fără să-i spună nimic Amaliei, Mona scrise ea reclamaţia. N-o semnă, fireşte.
Dar reclamaţia nu avu nici un fel de urmări grave ;nu se dădu curs unei scrisori anonime. Veneau prea multede acest fel. Ina fu discret avertizată. Folosi prilejul, pentru a-şi înainta imediat demisia. Lui Romulus i se plînsecă fusese concediată în urma unei şedinţe, în care fuseseadus în discuţie denunţul.

Romulus, „om de onoare", în altă accepţie decît a doamnei Manolescu, îşi spuse că este de datoria lui să-i oferereparaţii morale femeii ultragiate, rămasă fără existenţă,şi care nu avea altă vină decît aceea de a-l iubi. încetă sămai aibă remuşcări faţă de Amalia ; dimpotrivă, fiindîncredinţat că ea făcuse reclamaţia, pentru prima oară decînd erau căsătoriţi, o înjură trivial, o acoperi cu insulteşi o ameninţă că va intenta acţiune de divorţ, foartecurînd.
— Bine, Romulus, vei face cum vrei tu, dar îţi repet :să ştii că nu mint niciodată. Nu eu am făcut reclamaţia.
— Atunci maică-ta ! Ea te-a nenorocit! Dacă nu seajungea aici, n-aş fi divorţat de tine niciodată.
Amalia bănuia că maică-sa în complicitate cu Monaticluiseră denunţul. Amalia rupse prietenia cu Mona, fărăsă-i amestece totuşi numele, în ceea ce precipitase ruptura gravă dintre ea şi soţul ei.
Gîndindu-se că o sinucidere ar putea fi interpretatădrept un şantaj (ghinionistă, cum sînt, n-am să mor, amsă mă fac doar de rîs !), Amalia hotărî să moară încet...Refuza să mai mănînce... Nopţile înghiţea în neştire calmante şi somnifere.
Pierduse în trei săptămîni zece kilograme, din celepatruzeci şi opt cîte avusese cînd se măritase.
Romulus îşi transportase în timpul acesta, la Ina,cîteva cămăşi şi un costum de haine. Consultase un avocat. Urma foarte curînd să intenteze acţiunea de divorţ. într-una din acele zile, se întîlni din întîmplare pestradă cu un fost amic, pe care nu-l mai văzuse în ultimiicîţiva ani. Află că este directorul serviciului de cadre alministerului în care lucrase Ina pînă mai deunăzi. Îi reproşă că o concediase pe viitoarea lui soţie. Hogeanu rămase foarte surprins : el ştia că Ina Popian demisionasede bunăvoie, că nu avusese loc nici un fel de şedinţă încare să fi fost criticată. Că nimeni nu-i spusese o vorbărea. Mai mult decît atît, de reclamaţia la care se refereaRomulus, el, directorul, aflase ulterior, după plecareaInei, şi într-un context în care numele ei picase cu totulasociativ.

Era pentru prima oară cînd Romulus îi descoperea ominciună. O minciună foarte gravă. Prin urmare, ea făcuse totul, pentru a-i forţa mîna. Deci, femeia asta... Deci,femeia asta...
Porni în galop, aproape, spre casa ei, temîndu-se parcăsă nu-i scadă indignarea, furia. Era scîrbit, dar trebui săremarce că simţea un fel de uşurare, chiar de mulţumire.Orice prilej de eliberare dintr-o sclavie erotică e un chiotsecret de biruinţă, trădînd şi ura acumulată împotrivafiinţei care te-a invadat. Şi gîndindu-se că va rupe cu Ina,îşi spunea că Amalia nu ar fi fost capabilă de o asemeneaminciună.
Ina îl primi nu prea bucuroasă de apariţia lui cu multînainte de ora fixată. Era singură, îşi programase cîtevaore de odihnă, de relaxare. înţelese, doar receptîndu-î privirea, că s-a întâmplatceva. In clipa următoare, intui chiar ce. Nu-şi arătă îngrijorarea. Nu puse nici o întrebare, ceea ce pe el deodatăîl descumpăni. începu totuşi să-i vorbească ; îşi consumase însă o bună parte din furie, din vehemenţă, discutînd cu ea în gînd, pe drum.
Ina îl asculta tăcută. Nu încercă de fel să se disculpe.Continuă să tacă şi după ce el nu mai avu nimic deadăugat.
— Vorbeşte, spune ceva ! Poate nu este adevărat !Poate am fost indus în eroare ! Ştia sigur că Hogeanu îlinformase foarte exact.
Tăcerea încăpăţînată şi arogantă a Inei îl exaspera şiîl umilea.
Pisica se lungise pe perna neagră şi-şi arăta tot cerulgurii printr-un lung căscat.
— Ina, te rog vorbeşte !
După trei ore, în care ea tăcuse tot timpul, Romulusplecă învins. Ina nu făcuse un singur gest pentru a-l reţine.
Cînd ajunse acasă, seara, află de la femeia de serviciu, care lucra la ei cu ziua, că Amalia fusese transportată cu salvarea la Spitalul de urgenţă.
— A vărsat un lighean de sînge ! Era galbenă ca omoartă. Şi, să mă iertaţi, ştiţi, dînsa, are de obicei un nascit un bob de porumb... Ei, să fi văzut dumneavoastrăcum i s-a lungit deodată nasul... Doamne, iartă-mă ! Ofi avînd dînsa un năduf mare, că de cîte ori nu se duceasă plîngă singurică, acolo în grădină !...
Romulus se pierduse cu totul. Chemă la telefon Spitalul de urgenţă, deşi mai potrivit ar fi fost să se arunceîntr-o maşină şi să pornească într-acolo. O făcu numaidupă ce încercase, fără reuşită, să comunice cu mediculde gardă. Lucreţia, femeia de serviciu, tot lîngă el, poves-tind cu tot mai multe şi mai noi amănunte, cum i sefăcuse rău din senin doamnei, cum curgea sîngele din guraei ca dintr-o cişmea, cum i se lungise nasul...
Romulus îi ceru un pahar cu apă, vru să bea, dar îlscăpă din mînă. Tremura tot, o trimise în cele din urmăpe Lucreţia să-i aducă un taxi. Intre timp, el chemaîntruna la telefon spitalul, dar acolo suna mereu ocupat.Avea o presimţire îngrozitoare.
Dar o găsi în viaţă. La căpătîiul ei jelea maică-sa ;cînd îl văzu pe Romulus, îşi regăsi întreagă toată energiaei, de femeie rămasă prea de tînără fără bărbat. Se năpusti asupra lui :
— Criminalule ! Criminalule ! Mi-ai omorît fata !
Amalia deschise încet ochii. Întinse o mînă subţire şi galbenă ca de fildeş, spre Romulus. Îi zîmbi. El îi vorbeaîn şoaptă aplecat deasupra patului :
— Sînt aici, Amalia, sînt lîngă tine, draga mea, scumpamea !
Doamna Manolescu scuipă scîrbită pe jos.
Intră în cameră profesorul, însoţit de o soră şi de doimedici tineri. Romulus află că hemoptizia Amaliei provenise dintr-un ulcer perforat. Primi asigurările că va fi salvată.
Doamna Manolescu nu-i îngădui să rămînă pestenoapte.
— Eşti în stare s-o sugrumi cu mîinile dumitale, casă scapi mai repede de ea.
Trebui să plece. Pe stradă, îşi dădu seama că uitasesă se mai gîndească la Ina. Şi acum, atît minciuna — cîtşi tot ce ascundea — şi tăcerea agresivă în care se închisese i se păreau fără nici o însemnătate, în raport cudurerea, cu spaima lui. Avea nevoie să vorbească cu ofiinţă apropiată, să plîngă de remuşcare, să fie mîngîiat.Porni spre casă, dar la jumătatea drumului se întoarse.Nu se simţi în stare să suporte singurătatea. Intră într-unbirt de mîna a zecea. Ceru vodcă, un pahar mare, şi încăunul, şi încă... Şi pe urmă n-ar mai fi putut spune, cumajunsese în toiul nopţii, în strada Zefirului.
Ina ii povesti în dimineaţa următoare că el se prăvălisepe covor, de cum intrase în casă, lîngă perna pisicii, şiadormise pe perna pisicii. Gemuse şi plînsese prin somn.Ea nu putu să închidă ochii din pricina lui. Îl dezmeticiseîn cele din urmă, punîndu-i o sticluţă cu amoniac subnas. Îi dăduse apoi să înghită o cafea neagră puternică.
Şi tot ea îl dusese de mină — după ce-l dezbrăcase — subploaia duşului rece.
Nu aflase încă nimic despre Amalia. Era sigură căRomulus se îmbătase din desperare, în urma celor cîtevaore din ajun, în care ea îl lăsase să vorbească singur, săstrige, să întrebe, fără să primească un răspuns.
Limpezit, el îi povesti, după ce ieşi din baie, ce seîntîmplase.
— Să nu fie mai rău decît un simplu ulcer perforat,spuse ea, după ce-l ascultase cu destulă nepăsare.
— Cum adică ? tresări el.
— Boala la modă ! Dealtfel, m-a frapat de la Sinaiapaloarea ei ! Specifică !
— Nu, nu, strigă Romulus, urînd-o violent pe Ina înclipa aceea. Şi izbucni în plîns.
— Dragul meu, crizele de isterie nu folosesc nimănui.Dacă vrei într-adevăr s-o ajuţi, punctă ea cu un tonobiectiv, este mai mult decît necesar să-ţi păstrezi calmul.
Luă de pe masă ceaşca de cafea din care băuse el şi ospălă în chicinetă cu săpun. Aruncă în coşul cu rufemurdare prosopul cu care se ştersese el, apoi trecu în baie,unde-şi dezinfecta mîinile cu spirt albastru. El intră tocmai atunci, să-şi ia ceasornicul, uitat pe cristalul chiuvetei.
— Ar trebui să fii şi tu mai prudent, îl sfătui ea, explicîndu-se totodată : nu se ştie încă dacă boala este saunu contagioasă...
Romulus încercă s-o asigure că Amalia nu avea decîtun ulcer. Dar nu mai era convins.
— Ina... sînt foarte îngrijorat...
— Cred, dragul meu. Ce pot să fac pentru tine ? ÎImîngîie pe obraz.
De la spital, unde o găsi pe Amalia în aceeaşi stare desomnolenţă, Romulus se duse la slujbă. Şi de acolo laIna, deşi nu luaseră înţelegere să fie împreună la dejun.O găsi acasă.
— Sînt frînt de oboseală, spuse el. Şi se dezbrăcă, cumfăcuse de atîtea ori pînă atunci. Îşi schimbă costumul cu pijamaua.
— Ai mîncat ? îl întrebă ea.
— Nu mi-e foame. Am înghiţit un sendvici la birou,după ce m-am întors de la spital.
— Ce mai face Amalia ?
— Tot aşa...
Se lungi pe divan, alături de Ina. Ea se retrăsese la perete.
— Unde fugi ? întrebă el, obosit, zdruncinat, simţindtotuşi că o doreşte. Vino lingă mine !
Ea veni. Vru s-o sărute. Ea ţinea buzele strînse. Ro-mulus îi căută privirea :
— Ce e cu tine, Ina ?
— Nimic... Făcu o pauză lungă, apoi se ghemui lapieptul lui.
Pisica se strecurase la picioarele patului, se uita neruşinată la ceea ce se întîmpla. Ina adormi apoi cu capul culcat pe braţul lui întins pe pernă.
După o oră de somn adînc, Romulus se îmbrăcă repede,îi lăsă Inei cinci sute de lei şi alergă la spital.
Acelaşi medic, care îl asigurase cu o zi în urmă căAmalia va fi salvată, se arătă astăzi nu mai sceptic, darmai puţin dispus să reconforteze. Poate pentru că aveanişte plictiseli de ordin personal.
— Doctore, te rog, nu mă cruţa. Vreau să ştiu adevărul. Va trebui să fie operată ? I se va face biopsia ?
— Nu sînt semne că ar fi cazul, răspunse mediculdestul de evaziv şi intră în camera optsprezece, vecină cua Amaliei. Romulus îl aşteptă un timp pe culoar. Apoi,pierzîndu-şi răbdarea intră în odaia Amaliei. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte proaspătă, şi maică-sa îifardase uşor obrajii şi buzele. Părul blond cu firul subţire fusese împletit în două cozi. Părea o fetiţă de porţelan.
— O să te faci bine, îi spuse Romulus, aşezat pe marginea patului ei. Doctorul m-a asigurat că în două săptămîni cel mult, te trimite acasă, o minţi el.
Doamna Manolescu nu era de faţă.
— O să plecăm împreună, undeva, într-o staţiune, săte întremezi...
Amalia îi strînse mîna :
— Nu, Romulus... într-un fel sau altul, trebuie să-ţiredau libertatea.
— N-am nevoie de libertate ! Am nevoie de tine !
Gîndise cuvintele acestea, credea că le va dărui din generozitate, din milă. Dar după ce le auzi, înţelese că ceea ce spusese îl consola pe el cel dintîi. Şi mai pricepulimpede, în aceeaşi secundă, cu forţa adevărului care zace de mult tăcut în noi, că nu va rămîne cu Ina, chiardacă Amalia ar muri.
— Dacă nu mor — reveni Amalia, printr-o telepatiedefectuoasă —, îţi promit să divorţăm foarte curînd. Măsimt atît de jenată — nu găsi alt cuvînt — că ţi-am făcutbuclucul ăsta şi m-am îmbolnăvit. Dar ai să vezi ce bravă am să fiu dacă mă însănătoşesc.
Tăcu. Intrase sora în odaie ; adusese medicamentele pecare pacienta trebuia să le ia în restul zilei. Şi imediat sosişi doamna Manolescu, care se repezise pînă acasă să seschimbe. Se uită urît la Romulus şi el înţelese că trebuiesă plece. Se aplecă şi-i şopti Amaliei la ureche :
— Te iubesc...
Ea mişcă încet capul, de la stînga la dreapta, de ladreapta la stînga, ca şi cînd ar fi spus : „Nu e adevărat !Nu e adevărat!"
Romulus se duse totuşi şi în seara aceea la Ina. îipovesti cu satisfacţie că o găsise pe Amalia înviorată, căarăta foarte bine. Exageră totul, intenţionat. Minţi : medicii îi rîseră în nas ! Nici pomeneală de operaţie ! Biopsie ? Pentru ce ? ! îi urmărea reacţiile Inei. Ea surîdeaironic, îl privea cu o compasiune insolentă. Spuse în celedin urmă :
— E bine, dragul meu, să-ţi păstrezi optimismul !Ajută şi la creşterea părului !
— E tot ce găseşti să-mi spui ?
Ochii ei lucioşi zvîrleau suliţe mici, negre. Faţa eismeadă devenise subit roşie.
— Ce vrei să-ţi spun ? explodă ea. Nu-mi vorbeştidecît de boala ei. Cu ce sînt eu vinovată ? Şi dacă o săzacă ani de zile ? O să ne dăm toată viaţa noastră pestecap ? Trebuie să purtăm doliu şi înainte ? N-o să fiedestul după ? Trebuie să aştept să moară ca să mă măritcu tine ?
Fără un singur cuvînt, Romulus o plesni peste gură ;o dată, de două ori, de trei ori. Cu sete, cu forţă ; îi umflă buzele.
Ina clipise doar din ochi ; nu încercase nici un gest deapărare. Apoi trecu în nişă şi împreună perdelele, izolîndu-se.
Pisica miorlăia sălbatic.
Romulus dădu perdelele la o parte. Intră în nişă, îşiluă pijamaua, costumul de haine, înghesui totul în valizacu care venise într-o seară la Ina.
— Romulus !
El nu-i răspunse.
— Romulus ! Vreau să-ţi spun numai citeva cuvinte.ÎI apucă de mînă. El se smuci.
— Romulus, trebuie să ştii că eu ştiu... Se opri.
Curiozitatea îl făcu să întrebe :
— Ce ştii ?
— Nu m-ai iubit niciodată... Ce-ai avut tu pentru mine e cu totul altceva.
— Poate !
închidea valiza cînd o auzi şoptind :
— Vino ! Aruncase de pe ea capotul uşor de vară. Rămăsese goală, lungită pe divan.
— Haide... Vino !...
Din privirea lui înţelese că el va veni.
— Haide, iubitule... Mi-e dor !
Pentru ultima oară. Pentru ultima oară, îşi repeta el, aruncînd pe jos cravata, haina. Şi restul...
O cuprinse în braţe lacom. Dar deodată îi întâlni privirea în care dansa biruinţa. Se uită lung în ochii ei. Şidin nou fu ispitit s-o lovească. Dar o împinse doar spreperete. Se ridică, îşi aprinse o ţigară, întoarse privirea spreIna. Fuma şi ea. Nu se mişcă, nici cînd îl văzu plecînd cuvaliza în mînă. Era sigură că se va întoarce. Dacă nu chiarîn noaptea aceea, mîine, poimîine...
Dar el nu se mai întoarse niciodată.

de Sidonia Dragusanu
Doamna cu ochelari negri