Scris de pe / 0 Comentarii

despre Sidonia Drăgușanu, scriitoarea uitată, și romanul ei recent reeditat – „Una din noi e de prisos” – un text de Christian Crăciun, publicat în revista Tribuna

            Dacă ar trăi astăzi, Sidonia Drăgușanu ar fi aproape cert moderatoare a unei emisiuni Tv de succes cu și despre femei. Scriitoare și traducătoare prolifică, rămâne în memoria presei românești mai ales prin rubrica ei „Spune-mi secretul tău”, semnată Catrinel din Femeia și căminul. De bună seamă multe dintre „cazurile” întâlnite în această rubrică vor fi furnizat materie epică pentru romanul de față[1]. Roman scris ca o rafinată pledoarie pentru feminitate, a unei reprezentante remarcabilă a unei întregi generații. Într-un articol din Viața Literară din 1935, (care avea să stârnească firește polemici, ca tot ce scria autorul, în special cu Lucia Demetrius) intitulat Generația fetelor, Eugen Ionescu încheia:

„Nu mai avem deci scriitori tineri. Dar avem fete, numai fete, pensioane de fete, școli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Să faceți cultură și bucătărie! Și iată bucătăria devenită salon cultural: Erastia Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc. În curând se vor politicianiza la rândul lor. Și literatura și cultura se vor copilări de tot”. (Război cu toată lumea, 1992, p.104).

Literatura feminină a interbelicului și anilor imediat următori este un  teritoriu literar care rămâne de recitit. Ascunde încă multe surprize.

În ciuda titlului oarecum „telenovelistic”, avem de-a face cu un roman de dragoste de o finețe neabătută și cu soluții epice ingenioase. Printre care atrage atenția alegerea formei de roman epistolar, cu un singur sens. Soluția facilă compozițional a jurnalului este astfel înlăturată. Iar destinatara scrisorilor, personajul absent, Catrinel,  – cum a fost semnat și romanul la prima ediție din 1946 – despre care nu aflăm decât din scrisorile Aurorei, naratoarea epistolară, creează un pol de tensiune epică foarte interesant compozițional. Avem prin această opțiune tehnică o narațiune modernă la persoana întâi, o posibilitate de utilizare a analizei psihologice, dar și a tabloului social. În felul acesta, romanul se înscrie în seria romanelor de (auto)analiză care au modernizat epica noastră interbelică. Subiectul nu ambiționează originalitatea, un scurt capitol introductiv, al cărui narator este Catrinel, ne prezintă două domnișoare în ultima clasă de liceu, aparent adversare dar în fond prietene, care se prefac bolnave iar Aurora Crăciun își propune să-l seducă pe doctorul Alexandru Negoianu. Evident că reușește și, odată cu despărțirea lor în pragul vacanței de iarnă, cele două prietene se văd pentru ultima oară, pentru mulți ani de atunci înainte.

De aici începe propriu-zis romanul. Care nu este numai povestea/ poveștile de iubire ale Aurorei și a căsniciilor ei eșuate. Ambiția autoarei este ca, în jurul acestui ax, să construiască o serie de alte istorii alternative. Explic astfel titlul pe care l-am dat acestei prezentări. Sartrian (nu e vorba de viață în orice roman?), autoarea pare a ambiționa să cuprindă un catalog tinzând spre completitudine de situații tip ale iubirii. De aceea romanul nu este nicio clipă banal, pentru că, fenomenologic, situațiile erosului sunt de veacuri standardizate, contează forța eroinei care-și povestește trăirile, autenticitatea analizei. Găsim, mai simplu spus, aproape toate situațiile în care te poți afla într-o iubire. După modelul inubliabilului seminar al lui Roland Barthes despre discursul îndrăgostit (aș trimite însă și la alt curs, devenit firește carte: Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea-pasiune la comunicarea corporală, Ideea Design&Print, Cluj, 2004, unde poate fi găsită toată armătura teoretică a analizei situațiilor erotice) am încercat un astfel de sumar inventar, incomplet, firește. Gelozia, „Gelozia este un cancer”. Inconstanța, schimbările de umoare, „Ți-am trimis o scrisoare oribilă acum câteva zile”. Prezența copleșitoare a Celuilalt, „Când vine Sandu”. Nehotărârea, „Uneori, simt deodată că Sandu nu mă mai iubește”. Tiranizarea din cuplu, „se tiranizau reciproc”. Eșecul, „Eșecul, falimentul e al meu”. Durerea, „Cum mă doare, cum mă doare!”. Resemnarea, indiferența față de sine, „Ajung încet, încet la un grad de nesimțire căruia îi voi spune în curând cu un cuvânt frumos: resemnare”. Prăbușirea în interior, „Am căzut în adâncul meu”. Fericirea, „Sunt beată de fericire”. Replica, „Mă cercetez adânc și mă întreb dacă totuși mai profundă decât dorința de a fi pe placul părinților nu este nevoia de a da o replică lui Sandu!”. Dragostea cade greu, „Dinu mă iubește și cu toate că dragostea lui îmi cade de atâtea ori greu…”. Nepotrivirea, „Rar am văzut un cuplu mai dezasortat”. Măsura iubirii, iubirea are totdeauna o măsură a ei, „Dar Dinu mă iubește cu măsura lui”. Puterea dragostei, „Și cu o dragoste ca asta nu se poate clinti nimic din loc”. Regretul, „Cer dor mi s-a făcut de el, Catrinel!”. Defazarea, vârstele, „Trebuie să ne grăbim să îmbătrânim, dragă Catrinel, ca să fim și noi iubite”. Tinerețea, „Nu conta pe tinerețea dumitale” (apar și vreo două Lolite irezistibile de altfel în acțiune). Plinătatea ființei, „Îmi plăcea ce mi se întâmpla, participam cu toată ființa mea”. Dezolarea, uscarea ființei, „Apoi, începe deodată să sufle în mine un vânt de dezolare care îmi veștejește, îmi usucă toate iluziile”. Viața ca în teatru, film, carte, „…acest ultim episod al marelui meu roman de dragoste cu Tibi Herța…”, vezi și rezumatul epic de la pagina 55. „Geografia, distanța, „Nicio prietenie, nicio legătură sentimentală nu rezistă la geografie”. Vina, „Față de el mă simțeam vinovată, nu față de Dinu”. Altruismul fericirii și exaltarea. Femeia ca obiect al dorinței. „…nu mă iubește nimeni, nu mă dorește nimeni! De altfel, observ că de la o vreme, nu numai la birou nu mai inspir niciun interes bărbaților, dar nici pe stradă; înainte nu era zi să nu se ia câte unul după mine, acum parcă nu se mai uită nimeni la mine și nici bărbații pe care îi întâlnesc pe la prietene nu fac niciun haz de mine”. Vacantarea, „Am rămas prea disponibilă, prea vacantă”. Femeia care nu iartă, scrisoarea de la pagina 286. Recitirea scrisorilor ca o recapitulare a istoriei, a ceea ce a mai rămas din iubirea pierdută. Frigul, „Nu știu, parcă adusese cu el în odaie tot frigul de afară, tot frigul din inima lui”. Femeia tip soră de caritate, personajul Maria Roibu, cealaltă iubire a lui Tiberiu. Prezumtivul, „M-aș amoreza și eu puțin de el”. Cicatricile vechilor iubiri. Purtări în societate lamentabile (p.158). Sentimentalismul, răsfățul, „mi-ar fi poate rușine de sentimentalismul meu și le-aș șterge”. Teama de a iubi, „De ce mi-e atât de teamă uneori?”. Fumatul, „Am fumat 40 de țigări”. Altceva, „Cu Sandu era altceva, cu totul altceva”. Tachinarea, cochetăria. Plictiseala de celălalt, „Din anumite confidențe pe care mi le-a făcut, mi-am putut da seama că de Cornel s-a cam plictisit”. Clandestinitatea. Vulgaritatea și brutalitatea, „Recunosc, am fost vulgară și brutală, dar mi-a fost peste putință să mă stăpânesc”. Dragostea ca datorie, „O admir pe Ileana cât de bine știe să-și iubească bărbatul!”.

 

Harta aceasta luată din aer arată are avantajul de a depăși nivelul epic. De a rezuma, cum spuneam, situațiile erotice. Scrisorile devin la un moment dat rare, una, două pe an, alteori mult mai frecvente, în funcție de ritmul sufletesc și al evenimentelor importante. O căsătorie grăbită după o dragoste „literară”, adolescentină, înșelări, altă căsătorie, din disperare. Eșec. Bovarizări. Alte îndrăgostiri și apoi marea iubire, (nume convențional, toate apar așa la început) cu momentele ei de extaz și de prăbușire. Încet, în acest spațiu se introduce discret istoria: ascensiunea legionarilor, rebeliunea, războiul, cutremurul din 1940, bombardamentele, refugiul. Finețea (auto)analizei este, în fond, cea a unei lumi obișnuită să observe și să semnalizeze prin cele mai delicate moduri conținuturi sufletești. O lume tihnită, codificată, și preocupată să respecte codurile, care își permite răgazul trăirii și analizei trăirii. Oare să fie o legătură, o directă proporționalitate, între otium și profunzimea iubirii? Eu cred că da, nu se poate iubi de pe motocicletă. Felul de a se îmbrăca, de a-și aranja casa, de a vorbi, de a face o vizită sau o ieșire în oraș, de a primi oaspeți, de a răspunde la o jignire sau o întâmplare neprevăzută, de a vorbi în societate – comunicând, firește, mult dincolo de cuvinte, de a flirta, toate sunt atent codificate. Într-un cuvânt, asta se numește civilizație.

Și, ajungând inevitabil la marele cod care este iubirea, din care am dat mai sus câteva excerpte. Aspectul social al romanului, citadin, psihologic, autenticist, cum voia Lovinescu, într-această convenție socială interiorizată se prezintă. De altfel, acțiunea se încheie (neîntâmplător) imediat după 1944, odată ce această lume (adică toate aceste alfabete secrete) avea să fie definitiv distrusă. Nu ar trebui să scape lecturii nici cele câteva aluzii culturale, presărate cu o parcimonie care atrage atenția asupra însemnătății lor reale, pentru că sunt nume ce aveau să fie în curând trimise în clandestinitate: Kierkegaard (citat cu Crainte et tremblement), Jean Giraudoux (Război cu Troia), Freud, Proust, Roger Martin du Gard. Referințele acestea nu sunt întru snobire, ci adaugă delicat câteva semitonuri la romanul de atmosferă care ne vorbește astăzi ca un document de epocă. Câteva cuvinte merită și bărbații din roman, la fel de diferiți și de atent portretizați ca și femeile, fără urmă de parti-pris. Feminitatea (nu feminismul, Doamne ferește!) pentru care militează romanul se vede, printr-un inteligent paradox, tocmai în puterea femeilor de „a-i îmblânzi” pe bărbați și în puterea acestora de a fi la înălțimea pretențiilor acestora.

„…dacă mă uit mai bine în jurul meu, nu văd decât femei dezamăgite, nu văd decât femei cu o viață devastată de o mare dragoste”.

Este, poate, în această frază întreaga „morală” a romanului, explicația cazuisticii amoroase aproape exhaustive pe care o ambiționează autoarea. Fiecare aproape își poate găsi în constelația „situațiilor” din roman propria poveste. Este, poate, și explicația succesului pe care l-a avut la apariție, cu o a doua ediție imediat în anul următor. Dar el merită, cu siguranță, recitit și azi, când contextele nu mai seamănă deloc, iar codurile erotice s-au schimbat și ele radical. Tocmai pentru a ne convinge că există „ceva” greu de numit în adâncurile noastre care nu se schimbă. Poate chiar situația fundamentală, cea sugerată de chiar titlul romanului și descifrată în final.

Anume că oamenii funcționează pe principiul vaselor comunicante: o fericire se construiește aproape totdeauna pe o nefericire a altcuiva.

„Când un bărbat are de optat între două femei, nu este destul să se decidă la una din ele, mai trebuie să o respingă pe cealaltă. Trebuie să o sacrifice pe cealaltă. Și nu se poate fără să sacrifice și ceva din el. Uneori, ambiția lui de a fi om de caracter… Mă gândesc foarte des la Aurora. Mi-e foarte des dor de ea. Dar n-o caut”.

Cuvintele acestea le spune Catrinel, vocea tăcută din tot restul romanului. Prin asta ele devin adevăratul memento. Totdeauna cineva, undeva, fie că-și dă sau nu seama, este de prisos…

Christian Crăciun

15 ianuarie 2020

[1] Sidonia Drăgușanu, Una din noi e de prisos, Cărțile Tango, 2019.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.