Scris de pe / 0 Comentarii

Vreau să vă spun cum s-a întâmplat cu copilul acela care nu a mai vrut să se ducă la şcoală: Stătea într-o după amiază de iarnă,cu nasul lipit de geamul odăii lui şi privea în stradă. Nu-i venea de loc să se apuce de lecţii şi se gândea ce să mai scornească spre a putea rămâne a doua zi acasă. Cu câteva zile înainte, minţise că e bolnav şi mama lui i-a dat o doctorie amară şi l-a ţinut în casă,nu l-a lăsat să se joace în curte cu fetiţa proprietăresei. S-a plictisit singur şi n-a avut voie să mănânce din cozonacul cu nucă şi din tortul cu cremă. Altădată, s-a prefăcut răcit şi a trebuit să bea ceai de tei şi să ia aspirină. Nu, altceva trebuia să găsească, gândea el.

Şi cum sta la fereastră şi se uita la oamenii cari treceau, auzi deodată, un glas în odaie:

— Băieţelule, ai vrea să nu te mai duci niciodată la şcoală?

— Sigur că aş vrea, a răspuns el îndată, privind în odaie să vadă cine-l întrebase. A rămas foarte surprins, ne văzând pe nimeni.

— Nu te speria, sunt un duh bun şi vreau să-ţi împlinesc o dorinţă.

— Dar ce o să spună părinţii mei, dacă eu n-am să mă mai duc niciodată la şcoală ? Crezi, că aşa merge ?!

— Dacă te-ai gândit bine, dacă eşti hotărît, te iau cu mine într-o ţară în care copiii stau acasă, şi părinţii se duc la şcoală.

— Viu cu tine, dacă e aşa.

Şi băieţelul n-a mai ştiut apoi ce s-a întâmplat cu el, cum a ajuns în ţara aceea în care părinţii se duceau să înveţe la şcoală şi copiii stăteau acasă. Destul că dimineaţa în loc să se scoale devreme, să-şi îmbrace uniforma, să-şi ia ghiozdanul, a rămas în pat
cetind gazeta, iar tăticul lui, a venit să-i ceară bani de cornuri şi de tramvai, îmbrăcat în şorţul albastru cu guler alb, cu geanta cu cărţi sub braţ.

— N-am bani, a răspuns băieţelul, să-ţi dea mămica.

— Mămica a plecat mai de vreme, şcoala la care învaţă ea emai departe. Bine, dacă n-ai bani, o să rabd de foame, a spus tăticul nevrând să se arate trist. Şi a plecat. Băieţelul a sărit din pat şi s-a dus drept la fereastră să vadă cum sunt străzlie, cum sunt casele în ţara asta, în care părinţii se duc la şcoală. Şi ce a văzut, nu i-a prea plăcut: peste drum, într-o curte, un băiat mic cât el, tăia lemne şi o fetiţă întindea rufe pe o frânghie. Mai departe, într-altă curte,două fetiţe se rugau de un zarzavagiu să le dea pe datorie nişte cartofi şi el nu vroia de loc, zicea că de luni de zile le-a tot dat marfă şi n-a văzut un ban din ce i se cuvine. Pe stradă, treceau grăbiţi, domni şi cucoane îmbrăcaţi şcolăreşte, cu ghiozdanul în mâini sau pe spate.

Treceau şi copii, dar toţi aveau feţele triste, mohorîte, încruntate, niciunul nu zâmbea, niciunul nu cânta, niciunul nu sărea într-un picior, niciunul nu se dădea pe ghiaţă. Erau toţi îngrijoraţi, fiecare era apăsat de o grea răspundere. Băieţelul se întoarse de la fereastră şi se vârî repede în aşternut; în odaie era frig, sobele erau reci. Îi era foame. Se duse la cămară, dar nu găsi nimic de mâncare. Intră iar în pat. Cineva bătu în uşă.

— Intră, zise el bucuros, crezând că vine maică-sa, sau taică-său. Dar era un copil cu faţa bătrânicioasă, nespălat, cu hainele murdare şi rupte.

— Am auzit că ai venit şi tu, în ţara asta. Mă mai cunoşti? Sunt fostul tău coleg de bancă, din clasa I primară. Am rămas repetent, îţi mai aduci aminte ? Sunt de un an aici!!!

— Vai, cum te-ai schimbat, cu greutate te recunosc! Parcă eşti un pitic: ai trupul mic şi faţa de om bătrân.

— Ehei, aşa o să fii şi tu peste un an. Nu e uşoară viaţa din ţara asta! În ţara asta, copiii muncesc de dimineaţă până seara şi părinţii se duc la şcoală. Îmbracă-te şi vino cu mine!

Băieţelul şi-a tras repede hainele pe el şi a plecat cu fostul luicoleg de şcoală.

— Uite, aici e o fabrică, în ea lucrează băieţi între opt şi doi-sprezece ani. Totul merge foarte anevoie, ei nu se pricep la munca asta deloc, au stricat maşinile şi de câteva luni de zile, nu mai sunt ţesături de haine în toată ţara. Umblăm cu toţii rupţi şi mai mult goi decât îmbrăcaţi. Aici, e o cismărie, aici e o prăvălie cu de-alemâncării; vezi, rafturile sunt goale şi în cismărie e pustiu: nimeni nu are curajul să-şi dea singura pereche de ghete pe care o are pe mâna băieţilor ăstora… Eu umblu desculţ… Te-ai uitat la fetiţa cu cozi blonde care a trecut adineauri pe lângă noi? Era grăsuţă şi frumoasă când a venit în ţara asta, în luna trecută, acum e sfrijită şi urîtă: trebue să facă mâncare, să cureţe în odaie şi ca să aibe bani cu ce să-şi întreţină părinţii în şcoală, cârpeşte şi spală rufele, prin gospodării…

— De unde au copiii bani pentru mâncare, pentru chirie, pentru haine?

— Cei cari muncesc, de bine de rău, mai agonisesc un ban, atât cât să nu moară de foame… Cei mai mulţi, rabdă şi cu ei, rabdă şi părinţii lor. Dar acu, te las, am treabă, du-te şi tu acasă.

Băieţelul nostru, a rămas singur şi tare mâhnit. A luat drumul spre casă. Când se gândea că intră în odăile reci, i se strângea inima. Şi îi era foame de nu mai vedea cu ochii.

Ce să facă şi el? S-a întors acasă şi s-a apucat să deretece. Dar tare era neîndemânatec şi nepriceput: pe ce punea mâna, spărgea sau lovea, se trudea pentru fiecare lucru din greu şi treaba tot prost ieşea.

La prânz, au venit de la şcoală, părinţii.

— Avem ceva de mâncare ? au întrebat ei.

Băieţelul a dat din umeri, încurcat.

— Şi ce frig e! N-ai făcut focul ?

— N-am avut lemne.

— Nu e nimic, au răspuns ei şi s-au apucat amândoi să-şi scrie temele pentru a doua zi.

Băieţelul nostru a început să plângă.

— Ce ai? Ce s-a întâmplat? l-a întrebat tăticul lui.

— Mi-e foame!

Mămica a scos atunci din ghiozdan o bucată de pâine şi i-a întins-o:

— O am de la o colegă, mi-a dat-o dimineaţa s-o mănânc, dar m-am gândit că o să-ţi fie ţie foame şi nu m-am atins de ea.

— Uite şi partea mea, mi-a dat-o profesorul, pentru că am ştiut lecţia foarte bine.

Dar băieţelul nu se îndură să-şi lase părinţii flămânzi şi să mănânce numai el. Izbucni şi mai tare în plâns.

** *

— Ce ai visat dragă, auzi el un glas şi simţi o mână cunoscută pe frunte.

Căci aţi înţeles, nu-i aşa, că băieţelul care nu mai vroia să se ducă la şcoală, a adormit pe canapea, tot gândindu-se ce să mai născocească spre a rămâne acasă a doua zi…

— Am visat,… bâigui el.

— Poate eşti bolnav? Poate nu vrei să te duci mâine la şcoală, îl întrebă speriată mama lui.

— Bolnav? N-am nimic, mi-e foarte bine, sunt sănătos tun, răspunse el şi sări drept în mijlocul odăii!!

de Sidonia Dragusanu
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.