Scris de pe / 0 Comentarii

– Hotărât, în teatru, în contextul feno­menului teatral actual, — spuneţi-i mă rog, cum vreţi ! — se poate vorbi despre un ade­vărat moment al regizorului, a puterii lui absolute, discreţionare, declara — sigur, cu mai multă convingere decât poseda — un spectator înrăit, adică reperabil la toate pre­mierele.

– Da, da, e momentul regizorului, a re­petat acelaşi, cu un glas voalat de zonele oculte pe care le străbătuse, pentru a-şi face drum apoi, spre lumina din foyer-ul teatru­lui. Nu reuşise să stârnească adeziunea râvnită, ceea ce nu l-a împiedicat să continue.

– Un regizor novator — şi toţi sunt no­vatori — şi bine fac că sunt! — nici n-ar fi de conceput, de admis, să nu fie! — când e dovedit că trebuie făcut un altfel de tea­tru decât cel bine sau rău cunoscut (n-are importanță!) — un cu totul altfel de tea­tru, si e salutar pentru soarta teatrului (ame­ninţată, zic unii, de atâtea şi atâtea!) că ni­meni nu ştie încă cum trebuie să fie acest altfel de teatru, e destul că se ştie: trebuie să fie cu totul altfel — pentru că dacă s-ar şti mai mult, s-ar ajunge iar la un punct stagnat, vecin cu moartea, sau cel puţin cu catalepsia! Pe când aşa, se poate încerca, încerca mereu altceva, chiar dacă e mereu acelaşi lucru — n-are importanță! — dar trebuie urnit teatrul din inerţia în care se instalase de prea multă vreme. Nimic nu se mai potrivea cu noi, cu mine, cu dumneata, cu smuciturile în toate sensurile ale timpu­lui pe care îl trăim, cu ritmul lui, cu pro­blematica acestui timp atât de controversat, timp al tuturor disperărilor, trecute în con­tul nevrozelor şi al optimismului extrem, de­şănţat şi delirant, tot nevroză şi el! — ni­mic nu mai e sănătos, vedeţi bine, şi tea­trul nu poate rămâne străin de toate aceste — să le zicem fenomene! — e obligatoriu să le reflecte, căci şi el — ca întreaga artă trebuie să rămână un document al vremii… Dar ce spuneam? Da, spuneam că un regi­zor novator — şi repet: este momentul re­gizorului — răbdare, vă voi explica ele ce, am argumente!

Primul: regizorul, re-scrie, re-compune, re-gândeşte de la sine înţeles! — re-organi­zează, de la a până la zet, o piesă şi bine face ce face, fiindcă toate au devenit ve­tuste, caduce, toate trebuie actualizate, mo­dernizate — şi, slavă domnului — că se pre­tează la actualizare, la modernizare, pentru că cu ştirea, a conştientului, a inconştientu­lui sau subconştientului autorului, el, dacă a avut măcar un pic de geniu, — şi dacă n-a avut trebuie luat de altundeva — a pus în plămada piesei acel etern valabil, convertibil oricând în actual şi modern, de la un meridian la alt meridian, indiferent de orânduirea socială şi politică. E momentul regizo­rului, pentru că numai el vede ce n-a văzut autorul — care cum bine se ştie, nu ştie bine niciodată ce a scris, ce a avut de spus, în­totdeauna a fost nevoie să o afle de la alţii, uneori prea târziu!

– Dacă vrei să-i ridici un soclu regizoru­lui — am intervenit eu — sunt gata să fiu Ana. Ana Meşterului Manole. Nu glumesc! Dar eu mă exprim mai simplu, zic că un re­gizor talentat, inspirat, un regizor artist, ştie să pună în valoare calităţile unei piese, să-i estompeze cusururile — că dintr-o piesă mai slăbuţă, încăpută pe mâna unui bun regizor, poate să iasă un spectacol interesant, de ca­litate, după cum o piesă, excelentă la lec­tură, cade cu un… buf dintre cele mai so­nore, de pe scenă, direct printre spectatori, gonindu-i şi pe ultimii, spre garderobă, îna­inte de lăsarea ultimei cortine, ca şi pe cei care au dezertat cu un ceas mai devreme.

Regizorul a trântit-o, vrând s-o facă mai bună decât era, ceea ce tot meritoriu ră­mâne, aşa că întotdeauna a fost momentul regizorului. N-am ştiut să-i fim destul de recunoscători, când a salvat de la deces cert, anumite piese — şi nu-i iertăm cînd… Nu e drept! Da, e adevărat, sunt piese care nu dau încă nici un semn de agonie, sunt zdra­vene sănătoase, tinere, împotriva vârstei lor — actuale, pentru că spun adevărurile cru­ciale, de neclintit — acele câteva despre om şi despre lume! — de care se ocupă de mi­lenii până şi filozofia… şi totuşi, sint şi ele, duse la camere de reanimare, de resuscitare… Dar, mă rog, şi în artă ca şi în medicină, se pot lua măsuri preventive, nu? Să-i dăm regizorului, ce-i al regizorului: mai mult merit, decât blam.

– Îmi permiteţi? Vedeţi dumneavoastră… şi în materie de modă… (o spectatoare, în drum spre uşă, s-a oprit în loc) în unele ţări se poartă rochii lungi, la noi, se poartă ro­chiile lungite… La fel şi în artă… Dar până una alta e bine şi aşa: se cheamă că suntem totuşi şi noi în pas cu moda…

 

text de Sidonia Drăguşanu, revista Teatrul, ubrica Antract, anii 60

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.