Umorul negustorilor și gustul căpșunelor

Unde sunt vremurile când negustorii din piaţă, patronii şi băieţii de prăvălie îşi întâmpinau clienţii cu ploconeli, cu „săru’mâna”, cu „să trăiţi”, cu „mai poftiţi pe la noi”, când îi petreceau până la uşă cu o politeţe onctuoasă şi uneori penibil de servilă? Unde sunt vremurile când negustorul nu numai că nu se uita strâmb la client când îi ciugulea din marfă şi nu cumpăra până la urmă nimic, dar se şi scuza că n-are ceva mai bun, pe gustul lui supra rafinat?

Azi trăim alte vremuri. Negustorii nu mai au nevoie de clienţi, îşi pot permite luxul să şi-i aleagă pe sprânceană, numai pe aceia care cumpără tot și la orice preţ, fără să discute, și care cumpără cantităţi mari, de la câteva kilograme în sus.

Clientul sărac, care vine în piaţă sau în prăvălie cu banii număraţi şi îşi face de zece ori în gând socoteala pentru fiecare obiect înainte de a se decide să-l cumpere, este primit cu dispreţ, cu răutate şi aroganţă şi de foarte multe ori concediat cu un „n-avem” sau „s-a isprăvit” când hainele sau mutra lui nu plac negustorului.

Negustorii au devenit foarte snobi, nu le mai convine să aibe de-a face cu oricine, vor clientelă şic, cu maşină şi cu valeți. Se simt jigniţi când le intră în dugheană sau se apropie de taraba lor un om fără guler sau o cucoană neînsoţită de sluga care să-i poarte paporniţa.

Dar n-au devenit numai snobi, ci şi „esteţi”. Da, da, ca să-ți vândă trebuie să le placi. Să fii bine pieptănată și fardată și elegant îmbrăcată. Nu exagerez deloc: eram zilele trecute în piaţă și un negustor a refuzat să vândă unei cucoane carne, deşi avea din abundenţă. Cucoana a insistat cerând explicaţii, iar negustorul plictisit și enervat i-a răspuns cu o sinceritate exagerat de brutală, chiar pentru un măcelar: „Nu-ți vând, cucoană, nu-mi plac ochii dumitale şi gata!”

Cum cucoana n-avea alţi ochi la îndemână, a plecat din prăvălie și bănuiesc că nici n-a mai îndrăznit să intre într-alta de teamă să nu găsească un măcelar mai sincer… Când e vorba de fizicul lor, femeile sunt foarte sensibile şi fac uşor grave complexe de inferioritate.

N-ar fi exclus ca doamna, ai cărei ochi n-au fost pe placul măcelarului, să fi devenit din ziua aceea vegetariană, neştiind sărmana că și negustorii de legume pot fi la fel de grosolani cu clientele care nu le plac. Venise una într-o zi la piaţă să cumpere mazăre.

—    E cam bătrână mazărea dumitale, i-a zis ea băiatului care vindea la tarabă.

—    Dacă ai ști ce spune mazărea de vârsta dumitale, (i-a răspuns, recunosc, destul de spiritual băiatul) ţi-ai vedea mai repede de drum.

—    Obraznicule! Măgarule! Și pe rând, toţi băieţii de la tarabele vecine:

—    La Ghencea, babo!

—    La Azil! (unul mai uman).

Mai știu și altele:

Eram într-o băcănie. A intrat o femeie și a cerut cincizeci de grame de unt. Vânzătoarea i-a răspuns pe un ton tăios că n-are decât pacheţele de două sute de grame.

—    Costă prea mult, a zis femeia.

—    Cine te pune să mănânci unt? Untul e pentru boieri, nu pentru dumneata.

—    Da, ştiu, dar am un copil bolnav.

A intervenit patronul:

—    Dacă e bolnav, du-te la farmacie, noi nu vindem cu gramul…

Spiritual, nu?!

Un băiat desculţ a cerut două ouă.

—    Două? s-a prefăcut mirat vânzătorul. Să nu le mănânci deodată că o să ţi se aplece. Altul din prăvălie a adăugat:

—    O fi având musafiri la masă!

Eu am vrut să cumpăr căpșuni (Am ieșit din grevă, decepționată de rezultate) M-am supărat când am văzut că costă 12.000 kilogramul. Dar mult mai rău s-a supărat olteanul care le vindea, și care, spre deosebire de mine, avea umor la ceartă:

—    E scump, hai? Da p-un ruj de buze cât dai, cucoană?! Și barem de l-ai mânca dumneata. Da’ ți-l mănâncă alții.

Am cumpărat imediat o jumătate de kilogram de căpșuni pentru că toată viaţa mea am avut o mare slăbiciune pentru oamenii spirituali. $i ca să fiu sinceră până la capăt: ador căpşunile.

Editorial de Sidonia Drăgușanu, publicat în Femeia și căminul din 30 iunie 1946, „Cafeluțe”