Un invidios si un…

Faptele pot trece neobservate, dar vorbele, tocmai fiindcă zboară, ajung departe; sînt de admirat oamenii care se admiră cu voce tare; este însă o lecţie care nu se învaţă fără vocaţie. Emil Zotea nu trebuia să-şi facă nicio violenţă, pentru a se convinge, convingîndu-i în acelaşi timp pe alţii, că este un om cu totul excepţional: o credea sincer. Şi tot ceea ce se face cu sinceritate are, cum se ştie, o forţă de transmisie. Fireşte, ar fi devenit repede ridicol (sau poate nici măcar atît de repede !), dacă, fiind un bărbat urît, s-ar fi crezut foarte frumos; dacă, fiind o minte foarte limitată, s-ar fi închipuit o mare lumină. Dar Emil Zotea avea o statură frumoasă, trăsături inestetice luate fiecare în parte, dar armonioase în ansamblu; un mers elegant şi un fel de a se exprima care conferea banalităţilor o strălucire.
Teoretiza mult în discuţie, cu predilecţia pentru abstract, ceea ce-i înnobila punctul de vedere; folosea pentru singura reuşită paradoxul. Deci, trecea drept un intelectual distins. Idei nu avea prea multe şi mai puţine de apartenenţă proprie. Gîndea cu capul altora, dar se exprima cu majuscule: Eu.
Făcuse studii: avea doctoratul în drept şi la treizeci şi opt de ani era şeful Oficiului juridic al unei fabrici. Deloc sforar sau intrigant — era mult prea prudent; şi deşi vizînd sus, încredinţat că i se cuvine mult mai mult, nu căuta cu tot dinadinsul relaţiile care i-ar fi putut fi utile. Avea în schimb o morgă care făcea impresie şi relaţiile veneau singure spre el. Personal nu făcuse nimănui în viaţa lui nici rău, nici bine. Era politicos şi rece, cu un total dispreţ pentru semenii săi — o altă calitate cu care reuşise să se impună.
Nu se ştie exact datorită căruia din toate aceste merite se trezi într-o zi brusc avansat, fără ca el într-adevăr.. să fi mişcat un deget”, în postul de director-adjunct al unei mari instituţii. Un salt, în cariera lui, afişă o demnă rezervă, care făcu iarăşi impresie bună.
Emil Zotea avu surpriza să constate, numai după cîteva zile de la instalarea sa în noul şi importantul post, că are nenumărate rubedenii, de toate gradele, pe care nici nu le bănuise; afla acum că vocea sîngelui ştie să strige şi de departe: veri, verişoare. pretinşi unchi şi pretinse mătuşi, de a căror existenţă habar n-avusese, se grăbeau acum să-l felicite, să-l caute, să-i telefoneze, să-i scrie; fiecare avea o problemă a cărei rezolvare i-o încredinţa cu toată încrederea lui Emil Zotea.
Crescu şi numărul foştilor amici. Descoperi şi admiratori care aşteptaseră pînă atunci, cu discreţie, în umbră, ascensiunea idolului lor.
I-ar fi fost necesară o schemă nouă, suplimentată cu zeci de posturi vacante, ca să satisfacă cererile care-l asaltau. Avea însă o mare calitate: refuza net, fără nicio discriminare, pe toţi solicitanţii, chiar cînd serviciul care i se cerea i-ar fi stat foarte la îndemînă. Aşa procedase toată viaţa, ceea ce îl scutise de mulţi duşmani, li făcea plăcere că se apela la el, dar şi mai mult să refuze. Dobîndi astfel faima că este drept, imparţial; nimeni nuse putea lăuda că primise sprijinul său.

Cînd i se anunţa vizita unui amic, sau a unei rude, se întreba dinainte ce-i va cere şi-şi pregătea răspunsul: fusese întotdeauna foarte suspicios, nu credea în gratuitatea nici unui gest. Nu iubise niciodată. Nu avea prieteni intimi; de un singur om era ceva mai legat: un fost coleg de şcoală — Costache — care îi dăduse mari dovezi de devotament în copilărie. Fuseseră colegi de bancă în cursul primar şi mai tîrziu, pînă într-a şasea de liceu. Locuiseră mult timp pe aceeaşi stradă. Placid, molatic chiar, Costache nu-şi ieşea niciodată din fire, dar cu un calm perfect, intra cu torsul lui puternic între doi care se încăierau şi-i despărţea. împărţind simplu şi echitabil două palme sau doi pumni, intr-o parte şi alta, fără drept de replică. Pe Emil, care polarizase multe antipatii, îl luase sub protecţia lui. Nu o dată Costache, casă-l apere, ţinuse piept unui grup de cinci sau şase vlăjgani din clasă, hotărîţi să-l judece pe „maimuţoiul” plin de fumuri şi de ifose, după legile lor.

Rămăsese legat de Costache. atît cît se putea el lega de cineva. Nu mai locuiau de peste două zeci de ani pe aceeaşi stradă. Aveau profesii diferite. Costache era mic slujbaş la un minister, nu frecventau aceleaşi cercuri, totuşi se vedeau cel puţin de două ori pe lună. întotdeauna, însă, din iniţiativa lui Costache; el îl chema la telefon pe Emil, ca să-l invite la un pahar de vin, la o bodegă din cartierul copilăriei lor. Era de la sine înţeles: Costache plătea. Emil era convins că aşa se şi cuvine; el se cheltuise destul, acceptînd întîlnirea.

Nu se întîmplase niciodată să treacă mai mult de două săptămîni, fără un semn din partea lui Costache. Şi-acum se scursese mai mult de o lună jumătate, în care timp Costache nu-l chemase niciodată la telefon. Nu-l chemase nici măcar să-l felicite, deşi fusese, sigur, primul care aflase: o verişoară a lui, una Lizette Spireanu, era dactilografă în biroul fostului Oficiu juridic al cărui şef fusese Emil. Este greu de presupus că Lizette nu l-a informat pe Costache: erau veri primari, se vedeau foarte des. Cum să-şi explice, atunci, ciudata şi lunga lui tăcere ? Să fie bolnav ? Oricît de bolnav ar fi fost, un telefon putea totuşi să dea… Chiar din spital — admiţînd că fusese internat în spital. Poate avea necazuri… Necazuri, la urma urmei, avea de-o viaţă întreagă: le atrăgea ca un magnet. E adevărat, nu prea vorbea despre ele…

Poate fusese între timp mutat, undeva, în provincie…Dar şi din provincie se poate telefona, telegrafia…

Nici una din aceste ipoteze nu stătea drept în picioare; fiecare se clătina într-o parte sau alta. Atunci,care să fie explicaţia ? Vai ! Să fie, în fond, un mare invidios acest blajin Costache ? Lipsit aparent de orice ambiţii ? Poate că o viaţă întreagă adunase picătură cu picătură, invidie în sufletul lui. Şi acum invidia era prea mare, pentru un suflet atît de mic… Nu şi-o mai putea stăpîni, nu şi-o mai putea ascunde… In copilărie, Costache îşi crease, prin forţa lui fizică, un ascendent asupra lui Emil. Şi cită vreme Emil nu urcase prea sus, pe scara socială, Costache nu-şi simţise, probabil, atît de dureros inferioritatea. Chiar faptul că-l invita întotdeauna la aceeaşi bodegă, de pe o stradă din cartierul copilăriei lor, nu dovedea că vroia să se întoarcă acolo, în locurile în care el fusese, odată, cel puternic ? Şi de ce ţinea să plătească întotdeauna el consumaţia ? Ce forme de travestire îşi găsesc complexele, cugetă Emil. Bietul Costache ! Nici măcar nu se poate spune despre el că este un ratat…Ca să ratezi — oho ! — trebuie să ai ce rata. Nu oricine o merită. El fusese un mediocru toată viaţa, cu aspiraţii mediocre… Dar ca atîtea alte suflete mărunte, meschine, nu suportă să ajungă altul, cu care a plecat de la acelaşi start, prea departe, chiar dacă personal nu-şi doreşte să ajungă şi el atît de departe. Există invidiosul logic, tonic, onest, care vrea să-ţi ia locul. Există invidiosul care ştie că nu-ţi poate lua niciodată locul, care nici nu doreşte măcar, dar nu-ţi iartă ţie că tu îl ocupi. Sînt invidioşi-viermi. Din această categorie face probabil parte şi Cos-tache. Dar dacă totuşi este grav bolnav ! Ar trebui să-l cheme la telefon… Să-l întrebe: ce-i cu tine, Costache ? Dacă va afla că-i sănătos, va isprăvi cu el pentru totdeauna, fără să-i facă onoarea unei explicaţii.

Dar nu-l chemă la telefon pe Costache nici în ziua aceea, nici în cele următoare, aşa cum nu-l chemase niciodată: nu-i venea să strice o ordine dinainte stabilită, care stabilise pe dedesubt şi o ierarhie, în schimb, primi într-o dimineaţă, la slujbă, vizita neanunţată a unui avocat; lucraseră cu ani în urmă, împreună, în cadrul aceluiaşi colectiv, la barou, înainte ca Emil Zotea să fi devenit şeful Oficiului juridic — penultimul său post. Avocatul era un om în vîrstă, acum pensionar. ll ştia pe Emil Zotea, vechi colecţionar de pipe, şi-i aduse în dar una, deosebit de frumoasă.

Emil se prefăcu că obiectul nu-l interesează. îl acceptă cu un aer care-l umili pe pensionar. Acesta se întreba, în tot timpul vizitei, cum să repare gafa. Nu avea nimic de cerut, de revendicat, de solicitat, în timpul ăsta, Emil se întreba care este scopul real al acestei vizite şi deveni şi mai bănuitor cînd fostul coleg de barou plecă după aproape o oră de conversaţie fără să-i ceară nimic.

II consideră un abil care-şi rezervă pentru a doua oară atacul. Dădu dispoziţie secretarei: pentru domnul… nu sînt niciodată disponibil. Dar pensionarul nu mai reveni niciodată.

Intr-o dimineaţă, printre numele celor înscrişi pe lista de audienţă întîlni şi pe acela al lui George Duncan, un individ cu care cu doi ani în urmă avusese un penibil conflict, din pricina unei femei. Pentru prima oară înviaţa lui, Emil Zotea fusese pălmuit în plină zi, în plină stradă. Din fericire însă pentru el, întîmplarea dezonorantă nu făcuse atunci vîlvă; agresorul nu se lăudase, pare-se, cu bravura lui. Iar printre curioşii care se adunarseră pe stradă nu se afla nici o figură cunoscută. Emil Zotea fusese luat prin surprindere — în general era lipsit de prezenţa de spirit — şi nu ripostase; scăpase fugind, în larma huiduielilor acelora care asistaseră la scenă. Femeia pentru care încasase palmele era numai de cîteva zile amanta lui Zotea şi de ani de zile soţia lui George Duncan.

Trei luni mai tîrziu, aflîndu-se în casa unor amici, unde printre invitaţi îl găsi şi pe Emil Zotea, George Duncan îşi făcu o plăcere din a relata cu glas tare întîmplarea de pe stradă, adăugind amănunte care subliniau grosolan, dar cu destul haz, laşitatea lui Zotea. Divorţase între timp de adulterina soţie.

Zotea avusese de ales atunci între a părăsi demn şi imediat casa, fără altă ripostă, şi între a-i restitui cu întîrziere, dar pe loc, palmele, îşi spuse că, plecînd, îi dădea din nou prilej lui Duncan să-l considere laş; dar provocînd un scandal ar fi stricat petrecerea, ceea ce n-ar fi fost purtarea cea mai elegantă pentru un om de lume şi ceea ce nu i-ar fi iertat nici gazda.

Socoti deci că nu-i rămîne decît să răspundă superior la toate grosolăniile lui Duncan şi să se abţină de la orice comentarii; atitudinea lui fu într-adevăr favorabil comentată, mai ales că Duncan se cam îmbătase spre sfîrşitul sindrofiei, devenise agresiv şi faţă de alţii, şi chiar faţă de gazdă.

Şi acum iată că acelaşi George Duncan, inginer chiuist de profesie, avea insolenţa, cutezanţa nemaipomenită, de a-i solicita o întrevedere. Dar ce prilej nesperat pentru a-i restitui palmele ! Vor fi nişte palme morale, care nu vor fi uitate toată viaţa. Le va administra cu fineţe, cu o subtilă perfidie. Intîi îl va ţine în picioare: îl va lăsa să vorbească, în timp ce el, directorul adjunct, cu pipa lui cea nouă în colţul gurii, se va preface că nu-l ascultă: ori va căuta ceva într-un sertar al biroului, ori va zmîngăli ceva pe o filă de hîrtie, ori, şi mai bine, va ridica din cînd în cînd receptorul, pentru a da la telefon fel de fel de dispoziţii… George Duncan va fi astfel nevoit să reia de la început, de zeci de ori, ceea ce începuse să spună, fără îndoială pierzîndu-şi pe parcurs toată îndrăzneala şi tot aplombul cu care venise, şi pînă la urmă şi şirul ideilor. Apoi, neaşteptat, directorul-adjunct se va ridica brusc în picioare, în semn că audienţa a luat sfîrşit. Iar dacă cumva George Duncan îşi va îngădui cea mai mică impoliteţe, secretara, chemată cu soneria — va fi rugată să-l conducă pe domnul pînă la uşă.

De obicei aştepta indiferent în cabinetul său să fie introduşi unul cîte unul cei înscrişi pentru audienţă; acum era plin de nerăbdare. George Duncan era al cinci-sprezecelea pe listă. Chemă secretara şi schimbă ordinea celor înscrişi: inginerul chimist primi numărul patru în loc de cincisprezece. Chiar la atîta bunăvoinţă din partealui Emil Zotea nu sperase Duncan. Intră jovial în cabinet, îl luă scurt, sportiv, pe Emil :

— Ce mai faci domne ? Zi, te-ai ajuns ! Il bătu pe umeri : — La mai mare !

Cît pe-aci să cheme secretara, dar se reţinu. Duncan se lăbărţă într-un fotoliu, scoase tabachera, îşi aprinse o ţigare. Ii smulse lui Emil pipa din gură. Fumează mai bine una de-asta. Şi-i vîrî în gură un Chesterfield.

— Abia alaltăieri am aflat că te-au făcut director-adjunct. Am lucrat şi eu aici din 59 pînă în 61. Ii ştiu pe toţi pe degete. Cu Cristea — directorul plin — că tu eşti numai adjunct… sînt prieten la cataramă ! Dar el e în concediu de boală, săracu ! La Herculane ! Am primit chiar azi o ilustrată de la el. Băiat bun, dar cam influenţabil… Ţine grozav la mine… El m-ar fi servit imediat, dar n-am timp să-l aştept. Mi-am zis: O să mă duc la Zotea, că doar sîntem prieteni. Chiar un fel de rude prin alianţă; am împărţit o vreme aceeaşi bucăţică de femeie. Se opri: mă, eu nu sînt omul care să port ranchiună… Şi îl bătu pe umeri.

Zotea nu mai făcea ordine în sertar, nici nu desena o barcă pe o foaie de hîrtie, nici nu dădea la telefon ordine, dispoziţii. Reţinuse: Duncan lucrase în instituţie trei ani. Avea relaţii multe şi era prieten cu directorul. Deci, dacă îl va refuza, va afla toată fabrica, în cap cu Cristea, că actualul director-adjunct primise o pereche de palme în plină stradă, pe bulevardul Magheru, şi că singura lui reacţie fusese fuga. Şi se va afla că n-a avut viaţa chiar cea mai morală. Trăise cu o femeie măritată… Duncan poate pretinde, la urma urmei, că i-a stricat casa. O asemenea discreditare poate fi fatală oricui.

Era în plină ascensiune… O pietricică în bocanc, un cui, te poate sili uneori să te opreşti la jumătatea drumului… Să cobori chiar, şi priveşti pe urmă de jos, de la poalele muntelui, vîrful pe care ai fi putut ajunge… Dacă n-ar fi fost pietricica, cuiul…

Zotea apăsă pe butonul soneriei. Intră secretara. Ceru două cafele mari şi două pahare cu coniac. Era pentru prima dată cînd primea în biroul său atît de bine pe cineva.

Duncan continua :

— Am un frate ! Mai mic cu opt ani decît mine. A absolvit Politehnica vara trecută. I-am făcut rost de un post la Galaţi. Băiatul e logodit. Vrea să vie la Bucureşti. Se însoară şi-şi aduce şi nevasta. Ia-l aici la tine.O să-mi zici sărumîna ! E un tip formidabil ! Să nu-mi spui că n-ai loc în schemă ! Ştiu precis că ai ! Doar am lucrat aici, am oamenii mei… Nu mai fuma pipă, mă ! Întîi că nu se potriveşte cu mutra ta… Şi rîse cu poftă: cu mutra asta a ta, care cere palme… Vroise parcă să spună rîsul.

Peste o oră, plecînd, îl mai bătu o dată pe umăr :

— Mă, va să zică pot să-i scriu lui frate-meu că s-a aranjat !

Directorul-adjunct suspendă restul audienţelor, le amină pe toate pentru marţea viitoare.

*

In aceeaşi săptămină, duminică dimineaţa, pe la ceasurile unsprezece, sună telefonul, îi vorbea Costache.

— Emile, aş vrea să te văd.

— Bine, Costache, consimţi el. Vroise să-l întrebe: Dar ce-a fost eu tine ? Cum de n-ai telefonat atîta timp ? Dar se abţinuse.

— Spune, astăzi eşti foarte ocupat ?

-— Sînt ! în sfîrşit, ai putea să vii la mine, spre seară, pe la şapte, să zicem ?… Sînt liber o oră.

N-avea nimic de făcut, nici peste o oră, nici peste două…

-— în regulă ! La revedere ! Şi închise telefonul. Nici măcar, acum, la telefon, Costache nu-i spuseseun cuvînt, un simplu „te felicit”, sau „îmi pare bine”. îl luase direct: „aş vrea să te văd”…

La şapte punct, Costache intră pe uşă. O strîngere de mână şi atita tot; nimic din efuziunile de altădată.

După o jumătate de oră, în care se vorbise desprefoşti colegi de şcoală — mai ales despre unul care murise într-un accident de motocicletă — Costache nici măcar nu-l întrebase cum se simte în noua slujbă. Nici o singură aluzie nu-i făcuse. Dar dacă verişoara lui, dactilografa, emisese să-l informeze ? !

— Ce mai face verişoara ta, doamna Spireanu, atacă în cele din urmă Emil, la un pas de explozie.

Costache surise :

-—- A plîns, sărăcuţa, atunci cînd a auzit că o să vie alt şef în locul tău… Cu tine se obişnuise. în sfîrşit, ştia că o apreciezi… M-a rugat, chiar în prima zi — cînd s-a ştiut că tu ai fost numit director-adjunct în altă parte — să intervin pe lîngă tine: s-o iei să lucreze… eventual la secretariat… Dar eu…

— N-am nici un post liber, se grăbi să răspundă Emil. Va să zică despre asta era vorba.

— A, nici nu mai e cazul ! Se împacă foarte bine şi cu noul şef. Dealtfel, eu i-am răspuns chiar atunci, că pentru nimic în lume nu te-aş deranja, îmi închipui că ai avut destui pe capul tău care ţi-au cerut cîte ceva… Şi nici acum nu te-aş fi deranjat, dacă… îmi închipui că de cînd eşti mare, toţi trag de tine. Cred că eşti asaltat cu tot felul de cereri, de intervenţii. Se opri. Emil tăcea aşteptînd.

— Eu atît aş vrea să te rog, dacă poţi, bineînţeles, dacă nu-ţi este prea greu… Nici nu ştii cit mă jenez.

Emil tăcea. Se uita drept în ochii lui Costache. Vroia să-i dea o lecţie invidiosului, care nu-şi putuse înfrînge invidia, pentru a spune: ,,Te felicit !” Dar care trecuse totuşi peste invidia lui, pentru a veni să ceară ceva. Probabil să-l numească într-un post mai bun… Sau o slujbă pentru cineva din familie.

Descurajat de tăcerea lui Emil, Costache nu mai continuă.

Emil se lăsase pe speteaza fotoliului; îşi bălăbănea un braţ de la stînga la dreapta. Costache îi urmărea mişcările. I se părea că braţul e acul unui metronom, că secundele îi sînt numărate.

— Aş vrea să te rog, reluă el după un timp.

Braţul se bălăbănea în continuare. Emil nu scotea uncuvînt.

— Aş vrea să te rog să-mi dai un antinevralgic şi un pahar cu apă, spuse în cele din urmă. îl durea întradevăr îngrozitor capul. Durerea îi începuse de cînd intrase pe uşă, hotărît să spună ce avea de spus: de-atunci îşi simţise capul intrînd într-un cerc de fier care-l strîngea.

— Asta-i tot ? !

Emil surise. Ştia sigur că nu pentru a-i cere antinevralgic şi un pahar cu apă venise Costache la el. Se ridică şi-i aduse un piramidon şi o cană cu apă. Apoi se uită la ceas.

— Mi se pare că a luat sfîrşit audienţa, spuse, cu un zîmbet, Costache.

Emil strînse buzele. Nu-l petrecu decît pînă în hol

— Invidiosul !

— Ei, ce-ai făcut ? Nevasta făcuse pasienţe, aşteptîndu-l acasă şi pasienţa care-i ieşea de obicei cel mai greu îi spusese că rezultatul va fi sigur bun.

— Nu i-am putut vorbi nimic. Mi-a fost imposibil. Mă înţelegi ? Mă înţelegi ? — se ruga el de ea să-l înţeleagă şi de data asta, cînd încă o dată nu reuşise.

Ea se uita la el cu milă şi cu puţin dispreţ.

— Acum e prea mare, înţelegi ? — se ruga el iar să-l înţeleagă. Tocmai ca să nu-şi închipuie că vreau să-i cer ceva, sau că vreau să-l măgulesc — nici nu l-am felicitat. Şi nici n-am încercat să-l văd atîta vreme… înţelegi ? Şi nu m-aş fi dus acum,, dacă nu m-ai fi împins tu, înţelegi ?

Ea strîngea supărată cărţile, care o minţiseră. Oftă.

După o tăcere, el spuse:

— E mai uşor uneori să ceri un serviciu unui străin, decît unui prieten, înţelegi ? O să-l rog pe Zamfirescu…Ştiu că are două mii de lei pe carnetul de CEC… O să-mi împrumute cu siguranţă o mie… Şi cu cinci sute pe care-i avem, o să putem plăti prima rată. O să avem sigur televizor… Mă crezi ?

Ea nu-l credea. Oftă iar.

— Lui Emil mi-a fost imposibil, imposibil să-i cer…Sînt convins că nu e prieten, nu e cunoscut care să nu-i fi cerut ceva, acum cînd e mare. Ce Dumnezeu ! Pînă şi eu, care sînt prietenul lui din copilărie ? ! Mă doare îngrozitor capul !… îngrozitor !