Valsul

BĂRBATUL IN GRI – vîrstă incertă
FLORENŢA, o tînără fată dintr-un orăşel de provincie — 18 ani; pe urmă, la 21 de ani, apoi la 26 de ani, la 34—35 de ani şi, în fine, la 48 de ani.
UN TÎNĂR CU OCHELARI, 23 de ani; mai tîrziu…
PROFESORUL DE DESEN ŞI CALIGRAFIE, 26 de ani; apoi, acelaşi, la 31 — 32, la 39 de ani şi la 53 de ani.
UN OFIŢER, într-o seară, la un bal, 25 de ani; mai tîrziu…
DAN POMPILIAN, 53 de ani
NEGUSTORUL AMBULANT, 35 de ani
SUCIU, farmacist, 43 — 45 de ani
PAUL ŢUNDREA, inginer, 30 de ani
MARA ZLĂTESCU, casnică, 34-35 de ani
PICKI ZLĂTESCU, funcţionar, 50 de ani
VOICULESCU, funcţionar, 60-61 de ani
COCA, mică funcţionară, 35 de ani
DINA ŢUNDREA, inginer, 27-28 de ani
O FATĂ la bal, 18-20 de ani
A DOUA FATĂ la bal, 18-20 de ani
DOI TINERI la bal

Pauza de antract va fi decisă, după necesitate, de către regizor.
O cameră spaţioasă — sufragerie veche, bătrînească. O masă mare, la mijloc; scaune de jur imprejur. Bufet, servantă etc. Pe masă, o glastră cu trandafiri. Două fotolii. O pianină veche. O oglindă în ramă de bronz. Pe peretele din fund, un tablou în ulei, înfăţişînd un chipeş şi tînăr ofiţer. La vedere, o fotografie mare — o mireasă şi mirele ei, amîndoi în picioare; o a doua fotografie — bustul unui bărbat gras: fălci puternice, vîrstă mijlocie. O uşă la stînga, alta la dreapta.
La ridicarea cortinei: Bărbatul în gri, într-un fotoliu, citeşte ziarul. Trec cîteva secunde. Se aude gongul anunţind începerea piesei.
BĂRBATUL ÎN GRI (continuă să citească; sunetul gongului se repetă; Bărbatul tresare, ca şi cînd abia atunci ar fi auzit; se ridică, vine în mijlocul scenei. Iarăşi gongul.
Bărbatul întoarce capul spre culise): Am auzit! Am auzit! (Gongul se opreşte.) Doamnelor… Domnilor…
Iertaţi-mi mica întîrziere. Citeam cu foarte multă atenţie un articol despre efectele dezastruoase ale zgomotului asupra sistemului nostru nervos. Se pare că trăim într-un univers intoxicat de zgomot. Se pare că nu ne mai putem auzi glasul inimii. Şi uneori — al amintirilor. Se pare că însăşi tăcerea parţială esteun zgomot de mult asimilat şi amplificat pînă la tăcerea absolută, ceea ce explică şi surzenia noastră virtuală. Slavă Domnului! (Pauză.) Se pare că nu există zgomote benigne. Se pare că nu există, de fapt, nicăieri tăcere, linişte… Nici dincolo de noi — de lumea asta! (Pauză.) Voi continua lectura, după ce mă voi achita de sarcina… Nu-mi place cuvîntul.
După ce mă voi achita de misiunea… Poate e prea mult spus. Mai exact, de rolul care mi s-a încredinţat. Sînt Bărbatul în gri. Vîrstă incertă. Culoare neutră. Ar trebui să trec neobservat; voi face tot posibilul. Trebuie totuşi să vă spun cîteva cuvinte în legătură cu… În orice caz, nu cu persoana mea.
Nu ştiu despre mine nimic. Nu am o biografie. Vă rog să mă scuzaţi: e o lipsă penibilă. Am numai un costum gri. Şi datoria de a vă informa, de exemplu, că uşa din stînga răspunde într-un culoar, prin care se ajunge în bucătăria acestui apartament. Trebuie să mă credeţi pe cuvînt, nu vă pot invita pe toţi — şi mai ales deodată! — să vizitaţi apartamentul.
Uşa din dreapta comunică cu vestibulul, la capătul căruia se află o altă uşă. Prevăzută cu o sonerie. Sunaţi cu încredere, şi intraţi în apartament. Dar, vă rog, nu acum. Şi nu toţi deodată. Despre ferestre nu trebuie să vorbesc. Ferestrele vorbesc singure. E un proverb spaniol, sau turc, sau ad-hoc — n-are importanţă. Cred că aţi remarcat: încăperea în care mă găsesc este, după toate aparenţele, o sufragerie.
Destul de veche, dar cuviincioasă şi, în orice caz, bine întreţinută. Meritul stăpînei. Este o bună gospodină, într-adevăr. La această masă ea serveşte zilnic dejunul, pregătit gospodăreşte, celor patru abonaţi ai ei, patru bărbaţi care, contra unei sume relativ convenabile, găsesc aici… Vă asigur, e o pensiune la care se mănîncă bine. În plus, doamna este o fiinţă agreabilă. Oricît vi s-ar părea de curios, a fost şi ea odată foarte tînără. Oamenii tineri rîd adesea de cei bătrîni. Au un fel de milă, în cel mai bun caz, şi în orice caz, amestecată cu mult dispreţ. Dacă bătrîneţea ar mai avea dinţi să rîdă cu gura pînă la urechi, şi dacă ar mai avea puterea să dispreţuiască — da, da, se pierde şi puterea asta! — ar trebui să spună: noi am fost ca voi, asta e sigur! Dar nu e deloc sigur că voi veţi fi ca noi! (Pauză; se duce în faţa tabloului în ulei.) Era locotenent. Sînt treizeci de ani de atunci.

Ce-o fi devenit?! (Pauză.) Dar ce poate fi mai banal? O fată, într-un orăşel de provincie, face cunoştinţă la un bal — la primul ei bal — cu un ofiţer. Subiect pentru o parodie. Vă rog să rîdeţi… Şi totuşi, un fapt atît de banal, ridicol de banal, poate pune stăpînire pe o viaţă. N-am înţeles niciodată de ce viaţa face uneori glume atît de sinistre. De foarte prost-gust. (Tresare.) Trebuie să mă întrerup. Aud paşi. Sînt paşii ei. (îşi reia locul în fotoliu. Şi ziarul, răsfoindu-l.) Să nu vă surprindă dacă doamna — stăpîna casei — va trece pe lîngă mine fără să mă vadă.

Sînt vizibil numai pentru cine vreau eu. E o proprietate a mea — nu chiar cu totul particulară… (Citeşte mai departe.)
(Pe uşa din stingă intră Florenţa — 48 de ani. E îmbrăcată şi pieptănată îngrijit, cu cochetărie chiar. Are chipul unei femei care a uitat de mult să mai rîdă. Dar nu e nici aspră, nici rigidă. Se îndreaptă spre bufet. Trage un sertar; scoate o faţă de masă. O aşterne.)

BĂRBATUL ÎN GRI (se uită la ceasul-brăţară): Este ora douăsprezece şi jumătate. Pentru doi dintre abonaţii acestei mici pensiuni, dejunul este evenimentul cel mai important al zilei. Cu timpul, în general, mîncarea devine cel mai important lucru. Pentru bărbaţi, mai ales. Şi mai ales la o anumită vîrstă. (Florenţa pune masa, apoi iese tot prin uşa din stînga. Bărbatul în gri se ridică din fotoliu. Strînge ziarul. ÎI vîră în buzunar.)
Deci, s-au cunoscut la un bal, într-un orăşel de provincie. Ea era fiica unor oameni modeşti. Tatăl ei, mic slujbaş la primărie — de o viaţă întreagă. O viaţă măruntă, economii mărunte, zi de zi. Tatăl poartă acelaşi costum de haine, an de an. Mama stă zile şi nopţi la maşina de cusut. Fata brodează. Într-o zi constată: a făcut două sute de butoniere! Ziua nu se mai măsoară în ore, minute, secunde. Cîte butoniere într-o zi? Zece? Douăzeci? Şi zilele trec. Şi butonierele se înmulţesc. Nimic altceva nu se mai întîmplă. Dar, într-o seară, vine marele eveniment din viaţa ei: primul bal. Ianuarie 1938!
Se aude orchestra. Un tango: Adios, muchachos. Se stinge lumina pe scenă. Se aprinde un candelabru în avanscenă. Din stînga, intră o tînără fată: Florenţa, la 18 ani. Frumoasă, blondă, suavă. Poartă o vaporoasă rochie de bal — albă. În urma ei, un tînăr cu ochelari, slab, sfrijit, stîngaci, nefericit. Ea caută febril cu privirea pe cineva. Muzica în surdină.

TÎNĂRUL CU OCHELARI: Domnişoară, vă rog… (Alearg ădupă ea.) O clipă numai.
FLORENŢA (se opreşte): Ce doreşti? Nici aici nu scap de dumneata? Văd că mă urmăreşti pas cu pas.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Da, domnişoară: pas cu pas. Pluteşti ca o lebădă pe lac. (Recită.) „Trece lebăda pe lac…/Apele deodată tac/Mîngîiate ca de-o mînă…”
Eu am scris versurile astea, pentru dumneata. (Florenţa n-a auzit: caută cu privirea pe cineva.) Domnişoară! (îi ia mina.)
FLORENŢA (se smuceşte): Te rog să mă laşi în pace! Nu pot să te sufăr. Nu pot să ies o dată pe stradă, în parc, la cinematograf, să nu dau de dumneata. Te uiţi întotdeauna la mine ca un cerşetor, ca un milog.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Dacă ai început să observi cum mă uit, e bine. Îți mulţumesc.
FLORENŢA: Ah! Cînd am să scap de dumneata? Am ajuns să-mi spun, de cîte ori plec de-acasă: ah, iar o să-l întîlnesc!
TÎNĂRUL CU OCHELARI: E bine. E din ce în ce mai bine. În ziua în care nu mă vei mai întîlni, vei fi întîi surprinsă, ţi se va părea chiar că eşti bucuroasă. Pe urmă, îţi vei descoperi tristeţea. Dar nu te speria, o să mă doară să te ştiu tristă şi voi veni din nou…
FLORENŢA (caută neliniştită, cu privirea, pe cineva): N-ai văzut… un tînăr ofiţer? Am dansat cu el — mult… Dincolo, în salonul mare. (Cu spaimă.) Să fi plecat?
TÎNĂRUL CU OCHELARI: A plecat.
FLORENŢA: Nu-i adevărat!
TÎNĂRUL CU OCHELARI: N-a plecat.
FLORENŢA: Unde e? Spune-mi, te rog, unde e?
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Neaşteptat de repede ai început să mă rogi: încă un semn bun! (Rîde neplăcut.) Dacă dansezi cu mine, îţi spun.
FLORENŢA: Nu mă chinui. De unde ai aflat că o să vin la bal? E primul meu bal şi dumneata vrei să mi-l strici. Eşti urît. Eşti caraghios. Mă enervezi. Pleacă!
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Fie-ţi milă şi pomană de un biet cerşetor. Dansează cu mine. Te implor! (îngenunchează.) Te implor…
FLORENŢA (cu ciudă): De unde ştii că sînt bună? De unde ai ştiut că pînă la urmă o să-mi fie milă? (Se îndreaptă spre el; se opreşte.) Nu, nu mi-e milă. Nu dansez cu dumneata. (Vrea să plece, dar se opreşte din nou.) Dansez numai dacă-mi făgăduieşti că de azi înainte nu o să mă mai urmăreşti, nu o să te mai ţii după mine niciodată. Că ai să dispari.
TÎNĂRUL CU OCHELARI (se uită disperat în ochii ei): Să dispar? Dar ce ai să te faci fără mine?
FLORENŢA: Repetă după mine: îţi promit, îţi jur că o să dispar. (Rîde.) Haide, repetă. îţi ordon! (Rîde.)
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Dansează cu mine. (O înlănţuie. Muzica se intensifică. Acelaşi tango. Florenţa şi tînărul dansează. El, mizerabil, grotesc.)
FLORENŢA (izbucneşte in rîs): Dansezi îngrozitor! îngrozitor! (Intră Ofiţerul. Florenţa se opreşte.)
TÎNĂRUL CU OCHELARI: încă… Te rog! încă! (Florenţa se desprinde din braţele lui. Stă în loc şi se uită ţintă la tînărul ofiţer, care şi el o priveşte intens. Tînărul cu ochelari pune mîna pe braţul ei.) Nu pleca. Te iubesc.
FLORENŢA (se smuceşte. Îi dă o palmă peste mînă): Nu mă atinge. Eşti ca o omidă…
TlNĂRUL CU OCHELARI: Eşti ca un măr înflorit. (Ofiţerul s-a rezemat de un stîlp. O priveşte. Are un surîs amuzat.)
FLORENŢA (către Tînărul cu ochelari): Eu nu te iubesc… Şi nu te voi iubi niciodată.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Nu poţi să ştii…
FLORENŢA: Ştiu. Niciodată. Pleacă. Ah, te detest, te detest!

(Din nou muzica. De data aceasta, un vals. Ofiţerul işi părăseşte fără grabă locul. Înaintează spre Florenţa, care se îndreaptă spre el.)
OFIŢERUL (se înclină, lipind călcîiele): Domnişoara dansează? (Florenţa deschide braţele, se abandonează. Valsează împreună, privindu-se în ochi. Dansul lor este graţie, plutire.)
TlNĂRUL CU OCHELARI (se reazemă de acelaşi stîlp. Priveşte. Privirea lui şi-a pierdut orice urmă de lirism; rosteşte pentru sine): Şi totuşi, va fi a mea. Va fi a mea!

(Florenţa şi Ofiţerul au dispărut prin dreapta. Tînărul cu ochelari iese şi el. Valsul a încetat. Florenţa şi Ofiţerul revin, ţinîndu-se de mînă.)

OFIŢERUL: …Mi-ai făgăduit.
FLORENŢA: Da, ţi-am făgăduit. N-am să mai dansez decit cu dumneata în seara asta.
OFIŢERUL: Şi în alte seri? (O trage spre el.) Spune: şi în alte seri?
FLORENŢA (tulburată, emoţionată): Nu ştiu. (Imediat.) N-am să mai dansez cu nimeni, niciodată.
OFIŢERUL (rîde uşor): Nici cu frumosul domn cu ochelari?
FLORENŢA (rîzînd): O! învaţă-mă cum să scap de el.
OFIŢERUL: Vrei să-l ucid?
FLORENŢA (rizînd): Da. Pe loc. Te rog.
OFIŢERUL: Nu cred că e singurul îndrăgostit de dumneata. Cîţi sînt? Mulţi? Foarte mulţi?
FLORENŢA: Nu i-am numărat.
OFIŢERUL: Dacă sînt foarte mulţi, nu-i voi putea ucide chiar pe toţi în seara asta. N-o să am timp. Mai vreau şi să dansez cu dumneata între timp.
FLORENŢA: Cum ai nimerit la balul ăsta?
OFIŢERUL: Soarta mi-a făcut un semn. Mi-a şoptit: du-te! Va fi acolo! O vei cunoaşte!
FLORENŢA: Ne-am mai întîlnit vreodată? Eu te văd acum pentru prima oară. (Cu emoţie.) Şi totuşi…
OFIŢERUL: Sînt din întîmplare în oraşul ăsta.
FLORENŢA: Bănuiam că nu eşti de aici! Cînd ai venit?
OFIŢERUL: Astăzi! (Imediat.) Te-am văzut din prima clipă cînd am intrat în salonul mare. Erau cîţiva bărbaţi în jurul dumitale. Te-am privit lung. Şi ţi-am chemat privirea.
FLORENŢA (cu emoţie): Da… Am simţit…
OFIŢERUL: M-ai auzit cînd mi-am spus: ea este? Ea este cea pe care o caut din totdeauna?
FLORENŢA (glas mic, acoperit de emoţie): Aşa ai spus? E foarte ciudat. Şi eu am spus: el este. El este cel pe care îl aştept din totdeauna. (Copilăroasă.) Cum îţi explici?
OFIŢERUL: E fără explicaţie.
FLORENŢA: Da. E fără. E un mister aici.
OFIŢERUL: E chiar misterul vieţii. Şi al dragostei! în lume aleargă, disperate, unele după altele, jumătăţi de oameni. Fiecare jumătate şi-o caută pe cealaltă, cu care vrea să se întregească. Foarte, foarte rar se întîlnesc cele două jumătăţi: bărbatul şi femeia. Dar cînd se întîlnesc, este aşa ca acum: regăsesc cărarea pierdută a primei perechi de îndrăgostiţi din lume… Şi nu se mai pot despărţi niciodată… Nu ştiu nimic despre tine. Ştiu numai că eşti Tu. Nu m-am îndrăgostit nici de ochii tăi albaştri, nici de părul tău blond. Nici de lujerul ăsta — care e trupul tău. (O înlănţuie.) M-am îndrăgostit din prima clipă, fără să ştiu de ce. Cu o clipă în urmă, erai pentru mine nimeni, o străină… Eşti frumoasă. Dar toate fetele sînt frumoase la vîrsta ta. Şi am trecut, fără să le văd, pe lîngă atîtea… Te-am văzut pe tine, şi n-am mai văzut apoi pe nimeni. (O sărută pătimaş.)

FLORENŢA: Rămîi aici pentru totdeauna?
OFIŢERUL (după o tăcere): Mîine în zori trebuie să plec.

(Imediat.) Dar mă voi întoarce. Curînd ! Foarte curînd !

FLORENŢA: Cînd? Cînd?
OFIŢERUL: Curînd! Foarte curînd! Peste o oră! Peste o zi! Cum aş mai putea trăi fără tine?
FLORENŢA: Şi n-ai să mai pleci? Niciodată?
OFIŢERUL: Niciodată. (O sărută.)
FLORENŢA: Dă-mi o fotografie. N-ai plecat încă şi simt o strîngere de inimă. Mi-e dor de tine de peacum. (Copilăroasă.) Dar de ce nu-ţi pot spune încă pe nume?
Ne-am sărutat. Şi nu l-ai rostit încă pe al meu. Mă cheamă Florenţa.
OFIŢERUL: Tu eşti „Ea”. Unica.
FLORENŢA: Dă-mi o fotografie.
OFIŢERUL (scoate portofelul): Cred că am una la mine. (O găseşte.) Ia-o.
FLORENŢA (scoate din deget un inel): Ia-l.
OFIŢERUL (pune inelul în deget): Pentru logodna noastră. (O îmbrăţişează. Intră două fete cu partenerii lor.)
O FATĂ: Florenţa!
FLORENŢA (se desprinde greu din îmbrăţişare. îl ia de mină): Logodnicul meu. (Ofiţerul se înclină.)
A DOUA FATĂ: Te-ai logodit? (Se întoarce către ceilalţi.) Auziţi: s-a logodit! Vă cunoaşteţi de mult?
FLORENŢA: Dinainte de a ne cunoaşte! (Orchestra reia valsul.) Să dansăm valsul nostru.

Se îndreaptă cu braţele deschise spre el. Valsează. Şi cele două cupluri, la fel. Cuplurile dispar, dansînd. Se stinge lumina în avanscenă. Muzica încetează. Se aprinde lumina în sufragerie.

BĂRBATUL IN GRI (e în fotoliu, citeşte ziarul. Masa este pusă. Bărbatul în gri se ridică. Se opreşte in faţa fotografiei-bust a unui bărbat): Este cel de-al doilea soţ al ei. Cînd s-a măritat cu el, ea avea treizeci şi cinci de ani; el trecuse de cincizeci. Era un negustor destul de bogat. Avea o prăvălie cu stofe şi mătăsuri, pe Gabroveni. Aici, în Bucureşti. Casa asta i-a rămas moştenire de la el. Era un om simplu, dar avea ceea ce se cheamă „inteligenţa vieţii” — cu totul altceva decît inteligenţa curentă, comună, care se găseşte pe toate drumurile. Cu care se fac speculaţii intelectuale, subtile şi total inutile. Fusese cu ani în urmă un biet negustoraş ambulant. Dar încă de pe atunci îl ştia tot orăşelul. Era numit „nebunul cu nasturi”. în fiecare seară se oprea sub o fereastră…
Se aude valsul din seara balului, cîntat la pian. Se stinge lumina pe scenă. Se aprinde în avanscenă.

NEGUSTORUL (poartă, legată la gît, o cutie mare de carton; stă sub o fereastră şi ascultă valsul cîntat la pian. Şi, cînd pianul se opreşte, el începe să strige): Nasturi! Nasturi! Năsturaşii! Strîngeţi nasturi albi pentru zile negre. Nasturi negri pentru zile albe. Nasturele bun se cunoaşte de dimineaţă. Bate nasturele cît e cald. Nasturele de dar nu se caută la dinţi. Nasturele blînd suge la două oi. Bate şeaua să priceapă nasturele. Dacă în Paradis ar fi crescut nasturi, şi nu mere, era mult mai bine pentru omenire.

FLORENŢA (la 18 ani, sau poate 19, apare în cadrul ferestrei): Isprăveşte! Mă scoţi din fire. Ce cauţi în fiecare seară sub fereastra mea?
NEGUSTORUL: Cîntaţi atît de frumos, domnişoară! După o zi de muncă, de alergătură, îmi place şi mie să aud puţină muzică… N-am dreptul?
FLORENŢA: Dar nu cînt pentru dumneata. Şi, în definitiv, ce tot umbli pe strada asta? Nu e nici măcar o stradă comercială.
NEGUSTORUL: Nu este. Dar toţi oamenii au nevoie de nasturi. Toată viaţa ne încheiem şi ne descheiem la nasturi. E şi ăsta un blestem! Nu, n-ar fi fost bine să crească nasturi în Paradis. (Strigă.) Nasturii! Năsturaşii! Năstureii frumuşeii! Cine nasturele ajută, pe Dumnezeu împrumută. (Porneşte.)
FLORENŢA (închizînd fereastra): Eşti nebun. Să nu te mai prind pe-aici. Auzi?
NEGUSTORUL (plecind): Nasturele cu clopoţei nu prinde şoareci…

Întuneric în avanscenă. Lumină pe scenă.

BĂRBATUL ÎN GRI (e în faţa portretului în ulei: Ofiţerul): Portretul este executat de un pictor după fotografia pe care tînărul ofiţer i-a dat-o Florenţei în seara balului. (Pauză.) O fată de optsprezece ani, dintr-un orăşel de provincie, cunoaşte într-o seară, la un bal
— la primul ei bal! —, un ofiţer. Ce poate fi mai banal?! Şi ani de zile îl aşteaptă! Ce poate fi mai banal?
Şi ani de zile cîntă, seară de seară, la pian „valsul lor”. Ce poate fi mai banal? Şi ani de zile se duce, zi de zi, la gară. La toate trenurile. Şi din nici un tren nu coboară niciodată el. Ce poate fi mai banal: un bărbat care a uitat totul din prima clipă. Ce poate fi într-adevăr mai banal, mai ridicol, pentru inteligenţa noastră contemporană: o fată care îmbătrîneşte, încetul cu încetul, aşteplînd să se întoarcă „logodnicul”, cavalerul cu care a valsat într-o seară!… Asemenea femei, asemenea specimene sînt, spre binele omenirii, pe cale de dispariţie. Sîntem oameni moderni şi n-avem timp să aşteptăm. Nici timpul nu-şi mai poate aştepta timpul său. Sîntem grăbiţi, foarte grăbiţi. Nu vedeţi? Se moare fără preaviz. De la o clipă la alta. Nici moartea nu mai are timp să facă din timp un semn. Explorăm cerul, aştrii; vrem să ştim cît mai repede totul… Şi, deodată, natura, blajina natură, care ne lasă să-i mai smulgem încă un secret şi încă unul, tuşeşte, deodată, sau ridică un umăr. Strănută poate numai, sau rîde. Un singur hohot de rîs — un cutremur; un strănut — o mare inundaţie!

O tiflă — un cataclism! E şi ea grăbită să lichideze unele socoteli. Dar sîntem oameni moderni, trebuie să trăim intens. Un sentiment, zece sentimente, succesiv, simultan. Nu acelaşi, n-avem timp. Sînt multe sentimente; pe care să-l alegi mai întîi? (Face cîţiva paşi. Se opreşte în faţa fotografiei: mireasa cu mirele ei.) Florenţa mireasă. Cu primul ei soţ. Un profesoraş din orăşel.

Se stinge lumina în sufragerie. Se aprinde în avanscenă.

TlNĂRUL CU OCHELARI (din seara balului, acum profesor, la 26 de ani): Domnişoară! Domnişoară!… (Florenţa — 21 de ani; îmbrăcată în rochie de vară. Poşetă în mînă. Trece grăbită. Nu întoarce capul.) Dăruieşte-mi măcar o privire. Fie-ţi milă! Un surîs! Un cuvînt! Sînt trei ani de cînd cerşesc o privire, un surîs, un cuvînt… (întinde mîinile, disperat, spre ea.)

FLORENŢA (se opreşte, se întoarce cu faţa spre el): N-am să te iubesc niciodată.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Dar el nu se va mai întoarce niciodată.
FLORENŢA: Nu spune asta. Nu spune!
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Te iubesc şi nu mă iubeşti. Îl iubeşti şi nu te iubeşte. Sînt nefericit. Şi eşti nefericită. Am putea fi atît de fericiţi, dacă eu aş pune nefericirea mea lîngă nefericirea dumitale. Şi dacă dumneata ai pune nefericirea dumitale lîngă… Ca la algebră, minus cu minus dă plus.
FLORENŢA (absentă): Nu am ce face cu dragostea dumitale. Nu-mi trebuie.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Dumneata eşti dintre cele, foarte puţine la număr în toată lumea, care ştiu să aştepte.

Eu sînt dintre acei — foarte puţini la număr în toată lumea — care ştiu să nu dispere. Eşti mai aproape de disperare decît sînt eu. Şi eu sînt mai aproape de împlinirea aşteptării.

FLORENŢA: A început să-mi fie frică de dumneata… Te-am visat. Te-am visat şi azi-noapte; alergai după mine pe un drum lung, nesfîrşit. Mă urmăreai, mă ajungeai mereu din urmă. Ţineai braţele întinse, ca acum. Şi aveai o privire rea, rea. Şi, deodată, eu n-am mai putut alerga. Picioarele mi-au devenit grele, grele. Au refuzat să se mai mişte. Voiam să strig. Nici glasul nu mă mai asculta. Ce vis groaznic, Dumnezeule! (Deodată.) Domnule, domnule, te rog, te rog din toată inima… Din toată inima te rog, nu mă mai urmări. Nu sînt rea, mi-e milă de orice om care suferă. Nimeni nu ştie mai bine decît mine ce este suferinţa. Dar de dumneata nu mi-e milă. Nu ştiu de ce nu-mi poate fi milă niciodată. Dumneata stîrneşti o răutate, o cruzime în mine, care nu este a mea. Lasă-mă (Vrea să fugă; nu poate.) Doamne! Îmi sînt picioarele ca de plumb. (Strigă, pierzindu-si glasul.) Pleacă!

Plea…

TÎNĂRUL CU OCHELARI: Am auzit. Vin! Vin! Sînt aici, lîngă tine. (îi ia mina.) Ce speriată eşti! Ce palidă eşti! Ai nevoie de mine. Eşti atît de fragilă, de lipsită de apărare… Eşti atît de singură. Şi atît de nefericită. Mai nefericită decît mine. Tu nu îl poţi vedea.

Nu îi poţi vorbi. Eu te văd. Cînd vreau. îţi vorbesc. Şi chiar dacă tu nu vrei — mă vezi. Mă auzi.

FLORENŢA: Nu te văd, nu te aud. Nu-ţi vorbesc. N-am să-ţi mai vorbesc niciodată (Aleargă, dispare.)

Tînărul cu ochelari porneşte încet în urma ei. întuneric în avanscenă. Lumină în sufragerie.

BĂRBATUL ÎN GRI (singur): Un adevăr dintre cele mai banale: dacă ştii să pîndeşti o femeie la o răspîntie…

Orice om, de altfel, oboseşte să se împotrivească aceluiaşi şi aceluiaşi lucru, aceleiaşi şi aceleiaşi fiinţe…

Pe parcurs, fără să ştie, a devenit mai slab… şi intră pe nesimţite în captivitatea de care a fugit… O mînă puternică pîndeşte la o răspîntie. O mînă care a cerşit la început. O mînă care stăpîneşte apoi.. Aceeaşi mînă blîndă, umilă — la început. Tiranică acum.

Sufrageria în întuneric. Lumina în avanscenă. Florenţa, 25—26 ani; îmbrăcată în negru. Un buchet de flori în mînă.

TÎNĂRUL CU OCHELARI (profesor, 33—34 de ani): Domnişoară !

FLORENŢA (întoarce capul): Da, domnule. (Pauză.) Îţi mulţumesc pentru frumoasa dumitale scrisoare de condoleanţe. Ce caligrafie frumoasă! Se vede că eşti profesor.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Îl iubeai mult pe tatăl dumitale…
FLORENŢA: Era atît de bun cu mine… (Pauză.) A murit în somn.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Fără spaima morţii. E bine să mori aşa…
FLORENŢA: Dar cît de obosit de viaţă trebuie să fii, ca să mori în somn. Să nu mai vrei să te trezeşti. Sînt aproape sigură, s-a îmbolnăvit de inimă în timpul războiului. Deşi nu s-a plîns niciodată. Din patruzeci şi cinci, cînd s-a întors de pe front, eu am ştiut… Nimeni nu mi-a spus-o, dar eu am ştiut că nu va mai trăi decît cel mult… un an! Şi aşa a şi fost. (Pauză.)

Dar dumneata cum de-ai scăpat? Vreau să spun…
TÎNĂRUL CU OCHELARI (intrerupînd-o): Cum de n-am luat parte la „războiul sfînt”? Am avut o misiune mult mai sfîntă: să te ocrotesc pe dumneata! Să stau de pază la fruntariile dumitale. Poate nu ştii, dumneata te mărgineşti cu mine şi la est şi la vest, şi la nord şi la sud…

FLORENŢA: Ai un fel de a glumi… Niciodată pe placul meu… De altfel, acum, nimic nu m-ar mai putea înveseli.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Ştiu. Eşti tristă. Ai rămas singură cu mama dumitale.
FLORENŢA: Da, singure. Două văduve. Fiindcă şi eu sînt o văduvă, domnule.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: N-ai fost măritată.
FLORENŢA: Nu trebuie să fi fost măritată ca să porţi doliul văduviei. Sînt văduva decedată a logodnicului meu decedat.
TÎNÂRUL CU OCHELARI (ironic): S-ar zice, o stare civilă destul de clară.
FLORENŢA: Da, domnule: destul de clară.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Dar dacă el n-a murit?
FLORENŢA: O! Dacă n-ar fi murit, s-ar fi întors de mult. El ştie că l-am aşteptat. Nu se poate să nu fi ştiut că l-am aşteptat tot timpul.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Au trecut opt ani de cînd îl aştepti
FLORENŢA: Opt.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Peste patru ani vei avea treizeci. (Alt ton, deodată.) O domnişoară bătrînă într-un orăşel de provincie, care cîntă la pian, în fiecare seară, un vals. Acelaşi vals! Ca o fanfară militară într-un parc pustiu.
FLORENŢA: Da. (Porneşte.)
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Domnişoară! Domnişoară! Dă-mi voie să-ţi ofer ajutorul meu. Sprijinul meu. Chiar dacă nu vrei să te măriţi cu mine. Eu pot trăi cu foarte puţin. Am o leafă. Leafa mea de profesor de caligrafie şi desen. Ţi-o pun la dispoziţie…
FLORENŢA (rîde forţat): Cum îţi închipui că aş putea primi? Dumneata vrei cu tot dinadinsul să-mi creezi obligaţii. Dumneata crezi că în felul ăsta… Nu, domnule!
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Domnişoară! (Pauză.) Am luat parte la toate succesele dumitale. Iau parte acum, cu acelaşi suflet devotat, la insuccesele dumitale. Iartă-mă, dar numai în ochii mei ai rămas aceeaşi. Numai pentru mine mai ai optsprezece ani, şi vei avea veşnic optsprezece ani…
FLORENŢA (simplu de tot): Ştiu că am îmbătrînit. Ştiu şi că par mai bătrînă decît sînt. Am plîns prea mult…
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Şi femeile care rîd prea mult împlinesc tot în atîta timp treizeci de ani. (Pauză.)
În urmă cu opt ani, ai fost cerută în căsătorie, în aceeaşi iarnă, de patru bărbaţi. Bărbaţii se însoară de preferinţă iarna. Poate pentru că le e mai frig. În urmă cu opt ani, în aceeaşi iarnă, te-au cerut în căsătorie un medic, un profesor… profesorul de latină de la liceul de fete, şi…
FLORENŢA: Şi un funcţionar de la tribunal.
TlNĂRUL CU OCHELARI: Şi eu! Acum şase ani, cîţi bărbaţi au vrut să se însoare cu dumneata?
FLORENŢA: Tot patru.
TlNĂRUL CU OCHELARI: Şi-acum patru ani?
FLORENŢA: Nu mai ţin minte.
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Numai doi. învăţătorul şi…
FLORENŢA: Şi negustorul! Ăla care vindea nasturi înainte… Nebunul, cum i se spunea. (Rîde uşor.) „Strîngeţi nasturi albi pentru zile negre!” A strîns. Întîi o dugheană, la periferie. Acum, o prăvălioară, în centru… Se laudă că o să-şi deschidă o prăvălie mare în Bucureşti. Nu cumpăr niciodată nimic de la el. Nu pot să-l sufăr. Cum a îndrăznit să…?
TÎNĂRUL CU OCHELARI: Să te ceară de nevastă? (Ironic.) Dar n-a mai repetat necuviinţa, nu? (Pauză.) Am rămas singurul pretendent la mîna dumitale. Vezi cum i-am eliminat pe toţi? Unul cîte unul! (Aproape grosolan.) Domnişoară, ai douăzeci şi şase de ani. O femeie măritată e o tînără femeie la douăzeci şi şase de ani. 0 fată… (Pauză.) Scuză-mă, o fată fără studii, fără o meserie. Sîntem în o mie nouă sute patruzeci şi şase. Pentru dumneata, timpul a rămas în loc. Devii un caz, domnişoară. Sînt convins, dacă te-aş întreba: ce evenimente, ce prefaceri s-au petrecut?

— te-ai uita foarte mirată la mine, cu frumoşii dumitale ochi. Pentru dumneata nu s-a schimbat nimic.
Dumneata cînţi mai departe, cu ochii închişi, acelaşi vals. Multe din fostele dumitale colege de şcoală sînt astăzi doctoriţe, inginere sau barem învăţătoare. Dumneata…

FLORENŢA: Pe mine, domnule, părinţii m-au retras de la şcoală din clasa a treia de liceu. Eram foarte plăpîndă, şi… (Deodată.) Dar de ce trebuie să-ţi dau eu dumitale toate explicaţiile astea?! Nu înţeleg, cum am ajuns să ţi le dau? Vezi? E o mare greşeală că stau de vorbă cu dumneata… (Se îndepărteză cu paşi grăbiţi.)

TÎNĂRUL CU OCHELARI (strigă): îmi dai voie să te însoţesc la cimitir? (Porneşte în urma ei.)

Întuneric în avanscenă. Lumină pe scenă. În jurul mesei, patru bărbaţi: Anghel Sofronie — 53 de. ani, tînărul cu ochelari de altădată, profesorul de desen şi caligrafie de mai tîrziu — pensionar astăzi; Mişu Voiculescu — 60 de ani, funcţionar de profesie; farmacistul Suciu — 45 de ani; inginerul Ţundrea — 30 de ani. Bărbatul în gri, în fotoliu. Se ridică.

BĂRBATUL ÎN GRI: Să vi-i prezint: domnul Mişu Voiculescu funcţionar la primărie, mi se pare. Văduv prin deces. (Pauză.) Farmacistul Suciu, holtei. Patruzeci şi cinci de ani. Cred că nu se va însura niciodată, deşi cel puţin o dată pe lună anunţă că, de data asta, sigur, se însoară. (Pauză.) Inginerul Ţundrea, treizeci de ani. Soţia lui, inginer şi ea, se află, în interes profesional, nu ştiu exact unde. (Pauză.) Anghel Sofronie, profesor de caligrafie. Pensionar şi văduv prin divorţ. Toţi patru se întîlnesc, zi de zi, la ora prînzului, în jurul acestei mese. Îmi place să stau deoparte şi să privesc cumm mănîncă. Gesturile cele mai mărunte ne seamănă, ne exprimă, ne definesc. Spune-mi cum mănînci, ca să-ţi spun pentru ce trăieşti. (Se reaşază în fotoliu.)

(Voiculescu, şervet la gît. Mănîncă lacom. Plescăie. Provizie de pîine lîngă farfurie. Acoperă cu mina, în întregime aproape, furculiţa. Sofronie mestecă încet, dar deschide larg gura, cînd vîră furculiţa. Suciu, meticulos, îşi alege bucăţică cu bucăţică mîncarea. Îşi şterge buzele cu şervetul după fiecare înghiţitură. Cînd duce paharul la gură, şlefuieşle întîi marginile cu palma. Ţundrea mănîncă cu poftă, fără să fie dizgraţios.)

VOICULESCU (cu gura plină): Ei, domnule farmacist, jucăm sau nu, la nunta dumitale?

SUCIU (îşi toarnă apă în pahar): Cred că nu chiar atît de curînd.

SOFRONIE: Păi, săptămina trecută spuneai că…

ŢUNDREA (ironic): Meseria de farmacist l-a învăţat să-şi drămuiască sentimentele. (Intră Florenţa. Un platou pe care e mîncarea; strînge farfuriile murdare.)

SUCIU: O fi aşa cum zici, inginerule. În orice caz, meseria mea m-a învăţat să mă feresc de otravă.

VOICULESCU (şterge bine, cu miez de pîine, farfuria, înainte de a o primi pe cea curată): Zi, pentru dumneata, femeile sînt otravă?

SUCIU: Nu toate. Numai cele mai dulci.

SOFRONIE: Eu eram sigur dinainte că iar o să te răzgîndeşti. (Urmăreşte atent cîtă mîncare pune Florenţa în fiecare farfurie.) Eşti prin vocaţie holtei. Şi aşa o să îmbătrîneşti.

VOICULESCU (a urmărit şi mai atent farfuriile cu mîncare. Iar cînd Sofronie şi-a primit porţia lui, Voiculescu s-a săltat puţin, ca să vadă mai bine): Omu trebuie să se însoare de tînăr. Eu la douăzeci de ani m-am luat cu scumpa mea Sofica, Dumnezeu s-o odihnească în pace. (începe să mănînce.)

ŢUNDREA: Şi ăsteia din urmă, cu care ziceai că te însori, ce cusur i-ai mai găsit, farmacistule?

FLORENŢA: Spuneai că e frumoasă, inteligentă. Virtuoasă.

SUCIU: Este! Absolut sigur, virtuoasă. Dar nu mi-a spus că are o mamă văduvă şi doi fraţi în şcoală. Eu n-am nici o ghiulea de picioare. Şi nici nu vreau să-mi pun…

SOFRONIE (privire spre Florenţa): Pe vremea mea, bărbaţii erau mai puţin calculaţi. Eu, cînd m-am însurat, am luat o fată săracă. (Deschide larg gura, înghite.)

VOICULESCU (întinde farfuria): Dacă mai e, puţină musaca… Faci o musaca, doamnă Florenţa, cum numai biata nevastă-mea, Sofica — odihnească-se în pace — ştia să facă…

FLORENŢA (îi mai pune în farfurie): Mă bucur că-ţi place, domnule Voiculescu.

SOFRONIE (întinde şi el blidul): Mai e şi pentru mine?

FLORENŢA: Da, o lingură. (îi pune în farfurie.)

SUCIU: Şi dumneata, domnule inginer, ce avantaj ai că eşti căsătorit? Nevasta dumitale văd că tot în „deplasare” e. Să nu se fi „deplasat” la altul.

SOFRONIE: Cam deplasată gluma. (Mănincă. Ţundrea, gest: treacă de la mine !)

VOICULESCU: Ce meserie ziceai că are nevasta dumitale?

ŢUNDREA: E inginer şi ea. Lipseşte din Bucureşti numai de două săptămîni, exact de cînd mănînc aici. Şi peste alte două săptămîni se întoarce.

SUCIU: Fii sincer: e mai bine cu ea, sau mai bine fără?

ŢUNDREA: M-am însurat din dragoste. Şi nu mi-a trecut încă.

VOICULESCU: Ehei! Să te văd că vorbeşti aşa peste treizeci-patruzeci de ani!

SUCIU (rîzînd): Domnule Voiculescu, dumneata ce mă sfătuieşti: să mă însor sau nu?

ŢUNDREA: Cît nu e prea tîrziu, farmacistule.

SOFRONIE: Pentru un bărbat nu e niciodată prea tîrziu.

SUCIU: Asta spun şi eu. O să mă însor cînd nu o să mai am încotro. La vîrsta pensiei. Cînd nu se mai uită nici dracu la tine.

FLORENŢA: Atunci e bine să ai o nevastă. Pentru că nevasta e obligată să se uite.

SOFRONIE: Şi să doarmă chiar cu tine în pat.

SUCIU: Ba să doarmă cît mai puţin, să fie întotdeauna trează. Gata la comandă. Dreptul la odihnă îl au numai celelalte, femeile tinere şi frumoase! Nevasta să-ţi facă ceaiul, să-ţi lustruiască pantofii, să-ţi calce pantalonii. Şi în timpul ăsta, tu să te dichiseşti pentru alte femei. Asta e socoteala.

VOICULESCU (filozofind): Ei, depinde… Că dacă iei una tînără, îi serveşti dumneata ei cafeaua şi ţigara la pat. Ea se duce să se distreze, dumneata cu mătura în mînă. Ea la coafor, la joc de cărţi, dumneata cu paporniţa la piaţă. N-ai văzut? E plină piaţa de bărbaţi. Toţi au neveste tinere acasă. Să vă spun un caz.

Am un coleg, lucrează cu mine la registratură… (Florenţa a ieşit cu farfuriile.) S-a însurat cu una care n-are mai mult de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani. Şi-a cumpărat, săracu, o carte de bucate… E fericit cînd nu i se taie maioneza, cînd nu-i ies tari găluştile cu prune.

SUCIU: Apropo! Excelente au fost găluştile cu prune ieri.

Zicea că ne mai face. (Intră Florenţa. O tavă, un castron mare. Farfurii de compot. A auzit ultimele cuvinte.)

FLORENŢA (flatată): V-au plăcut aşa de mult?

VOICULESCU: Numai biata Sofica le făcea aşa de bune. Pufoase, dulci cît trebuie. Cred că şi acolo, în rai, e foarte apreciată. Că nu se poate să nu-i placă şi lui Dumnezeu găluştile.

FLORENŢA: O să profit, cît se mai găsesc prune, şi o să mai repet.

VOICULESCU (aparent în glumă): Da să nu mai mă persecuţi, doamnă Florenţa. Lui Sofronie i-ai pus şase găluşti în farfurie, şi mie numai patru. (Florenţa împarte compotul în farfurii.)

FLORENŢA: Zău? în orice caz, nu intenţionat. Poate or fi fost mai mici… Deşi eu le fac pe toate egale.

SOFRONIE: Şi ce te priveşte pe dumneata, domnule Voiculescu, dacă mi-a dat patru sau zece?

VOICULESCU: De privit, mă priveşte. (Tot aparent numai, glumind.) Uite şi acum, dumitale ţi-a umplut farfuria cu compot şi uită-te şi la a mea. Se compară?

SOFRONIE: Eu nu mă uit în farfuria nimănui, domnule.

VOICULESCU: Ba în a mea, al dracului te mai uiţi.

SOFRONIE: Discuţii de un asemenea nivel…

FLORENŢA (vrînd să aplaneze): Sînteţi atît de copilăroşi…

Domnule Voiculescu, mai doreşti o porţie de compot?

VOICULESCU: Cu plăcere! Compotul e foarte sănătos. Cînd trăia Sofica mea, Dumnezeu s-o protejeze acolo unde e şi să n-o pună la munci grele, că e debilă, nu lipsea o zi compotul la masă…

FLORENŢA: Mai doreşte cineva? (Toţi, în afară de inginer, întind în aceeaşi clipă farfuriile.)

ŢUNDREA: E vina dumitale, doamnă Florenţa. Găteşti prea bine!…

SUCIU (lipsit de tact): Stîrniţi şi gelozii, din pricina asta. Domnul Voiculescu şi cu domnul profesor sînt gata să se dueleze pentru două găluşti.

FLORENŢA: La tinereţe stîrneşti un fel de gelozie, la bătrîneţe altfel de gelozie. Bărbaţii sînt bărbaţi.

SUCIU (din gafă in gafă): Acum pot să vă spun, doamnă Florenţa. Ştiţi, fata cu care era să mă însor luna trecută — chimista — era geloasă foc pe dumneata. Şi eu am lăsat-o să fie! îmi creşteau acţiunile.

FLORENŢA (i-o ia înainte): Şi v-au scăzut brusc după ce a văzut cum arăt. M-am pomenit într-o zi cu ea, aici.

SUCIU: Da! S-a liniştit imediat.

ŢUNDREA (numai ca să repare): Dar doamna Florenţa e o femeie încă tînără şi foarte atrăgătoare. Eu, dacă n-aş fi însurat… N-ai scăpa de mine, doamnă Florenţa.

FLORENŢA (rîde cochet): Mă faci să roşesc, tovarăşe inginer. Eu zic că nu e bine nici bărbatul bătrîn să ia femeie tînără, nici femeia în vîrstă…

SOFRONIE (ironie apăsată): Eşti un mare filozof, dumneata, domnule Voiculescu. Descoperi nişte adevăruri mai rotunde decît găluştile.

FLORENŢA: în orice caz, îmi închipui că trebuie să fie groaznic cînd într-o căsătorie femeia este mai în vîrstă.

SUCIU: Pe lîngă că e şi inestetic.

SOFRONIE: Cîte alte lucruri nu sînt inestetice! Totul e inestetic, de fapt. Totul putrezeşte. Floarea cea mai suavă lasă un miros pestilenţial în glastră.

FLORENŢA (după ce i-a aruncat lui Sofronie o privire, îşi continuă ideea): Şi aşa, bietele femei se pare că trebuie să facă atîtea eforturi ca să păstreze un bărbat. Nu ştiu de ce trebuie să se ostenească atît ca să-i cucerească, fiindcă pînă la urmă se aleg tot numai cu mojiciile lor. Citeam pe vremuri fel de fel de reviste, sfaturi pentru femei cum să-şi păstreze bărbaţii: să fie Întotdeauna vesele, bine dispuse…

VOICULESCU (serios): Contează, contează foarte mult. Sofica, sărăcuţa, sînt sigur, îl înveseleşte acum şi pe bunul Dumnezeu.

SOFRONIE: Mai las-o, domnule.

ŢUNDREA (politicos): De ce o întrerupeţi pe doamna Florenţa? Spunea ceva foarte interesant.

FLORENŢA (continuă): Cînd vine bărbatul acasă, noaptea, oricît de tîrziu, femeia să sară zglobie din pat, aşa am citit, îmbrăcată într-o cămăşuţă roz, cu volănaşe şi danteluţe. Pieptănată, fardată. Să-l ia de gît, să-l sărute. Să nu-l întrebe de unde vine. Serios, aşa am citit într-o revistă!

SUCIU: Există asemenea femei?

FLORENŢA: Şi alte sfaturi: cînd e bolnavă să nu se vaiete, să nu crîcnească. Din contra: să cînte, să danseze. Şi chiar dacă e gata să moară, să se retragă discret la ţară, ca să nu-l incomodeze!

SUCIU: Nici mie nu-mi plac femeile bolnave.

SOFRONIE: Sînt inestetice! Numai perverşilor cred că le-ar putea plăcea… Dar era vorba despre altceva.

ŢUNDREA: Spuneţi, doamnă Florenţa, şi ce alte sfaturi?

FLORENŢA (continuă): Şi cînd e obosită, să zburde. Cînd îi vine să plîngă, să povestească anecdote picante. Da, da, aşa am citit! Dacă lui îi place să se caţere pe munţi, ea să se caţere şi mai sus, pe munţi, chiar dacă nu s-a căţărat pînă atunci, în viaţa ei, nici măcar pe un dulap. Dar n-am citit nicăieri sfaturi pentru bărbaţi: cum să se poarte ca să-şi păstreze nevestele… (Priveşte spre Sofronie.)

SOFRONIE: Bărbaţii n-au nevoie de sfaturi. Se descurcă.

ŢUNDREA: Credeţi că sînt iubiţi, oricum s-ar purta?

SOFRONIE: Cînd e să fii iubit…

VOICULESCU: Acum, dacă tot vorbim despre chestiuni dintr-astea, mai intime, ca să zic aşa, să pun şi eu o întrebare: doamnă Florenţa, e chiar adevărat că dumneata ai fost căsătorită cu… profesorul? Cu Sofronie?

ŢUNDREA: N-am ştiut!

SUCIU: Ei, cum?! Uite-i în fotografie! E drept că e greu să-i mai recunoşti, dar…

FLORENŢA (după o tăcere): Da, domnule Voiculescu, am fost! Aproape cinci ani!

SOFRONIE (către Voiculescu): Şi de ce nu îţi vine dumitale să crezi?

FLORENŢA: Sînt cincisprezece ani de cînd am divorţat.

ŢUNDREA: E frumos, aţi rămas prieteni.

FLORENŢA: Nu sîntem prieteni. Simple relaţii. Nu ne-am mai văzut aproape cincisprezece ani încheiaţi. Ne-am întîlnit într-o zi din întîmplare.

VOICULESCU: Chiar şi aşa. Eu tot nu înţeleg. Că dacă s-a ajuns la divorţ, e că ori dînsa s-a săturat de dînsul, ori dînsul de dînsa. Asta e una la mînă. Şi a doua: eu, dacă aş fi femeie, să zicem că aş fi, nu mi-ar cădea bine deloc să-l servesc la masă pe bărbatul care, indiferent din ce motiv, m-a lăsat. Sau să zicem că dumneata l-ai lăsat pe el. L-ai lăsat de bun, de rău, nu ştiu, dar indiferent de motiv, după cincisprezece ani s-o iei de la început, să-i faci de mîncare, să-i speli cămăşile, să-i cîrpeşti ciorapii… Că atunci, de ce ai mai divorţat?

SUCIU: Just.

FLORENŢA (penibil de serios): În primul rînd, că nu fac de mîncare numai pentru el. Şi pentru dumneavoastră. Şi cu nici unul dintre dumneavoastră n-am fost căsătorită. Cred că nu fac nici o diferenţă între el şi dumneavoastră. Plăteşte exact acelaşi preţ ca şi dumneavoastră. Şi dacă i-am făcut, din cînd în cînd, cîte un mic serviciu, şi dumneata, domnule Voiculescu, m-ai rugat într-o zi să-ţi cos un nasture, altă dată să-ţi scot o pată de pe haină. Te-am refuzat? Cred că nu. Şi totuşi nu sînt şi nici n-am fost soţia dumitale. Păi, dacă m-aş fi măritat cu toţi bărbaţii pe care i-am hrănit, sau le-am cusut cîte un nasture…

ŢUNDREA (cu aceeaşi intenţie de a aplana): E gelos, doamnă Florenţa. E gelos.

FLORENŢA (cochetind): Zău, domnule Voiculescu, eşti gelos? Să ştii că n-ai nici un motiv!

VOICULESCU: Dacă m-aş recăsători — să zicem că m-aş recăsători, nu? — cu o femeie care la rîndul ei a mai fost căsătorită — să zicem că a mai fost căsătorită, nu? —, ei, mie nu mi-ar plăcea deloc să-l văd pe fostul ei soţ în casa mea. Cu mine e altceva; Sofica mea a murit!

ŢUNDREA: Doamnă Florenţa, cred că, de fapt, domnul Voiculescu v-a cerut mina.

SOFRONIE (se adresează lui Voiculescu): Te asigur că dacă te însori cu fosta mea soţie, nu te vei împiedica niciodată de picioarele mele, nici la masă, nici în pat.

FLORENŢA (schimbind vorba): Aveam de gînd să vă fac azi un ştrudel dar nu ştiu ce are cuptorul: nu mai coace bine. Trebuie să chem pe cineva să-l repare.

VOICULESCU: O să văd eu ce are. Mă pricep puţin.

SOFRONIE: începînd prin a fi util, devii servil. Şi pe urmă indispensabil. (Ride răutăcios. Florenţa iese cu farfuriile.)

SUCIU: Vorbim între noi; am avut cu toţii mare noroc cu pensiunea asta. Ştiţi cit ar costa un asemenea dejun la restaurant? Trei feluri…

ŢUNDREA: Şi totul gătit excelent. Excelent!

SOFRONIE: Dumneata de-aia nu te însori, farmacistule, mănînci prea bine şi prea ieftin aici. (Ironic.) Asemenea pensiuni ar trebui desfiinţate, dacă vrem să stimulăm căsnicia.

SUCIU (rîzînd): Da, da, să ştiţi că aşa e!

SOFRONIE: Se zvoneşte că se măresc pensiile.

VOICULESCU: Dumneata ai ieşit la pensie reglementar? Adică, la vîrsta reglementară?

SOFRONIE: M-am pensionat din cauză de boală, nu de vîrstă. Am avut un ulcer…

VOICULESCU: în cazul ăsta, ar trebui să mîncaţi mai moderat… (Inginerul Ţundrea şi Suciu fac haz.)

ŢUNDREA (ridicîndu-se): Eu o să plec… (Intră Florenţa.)

Sărut mîinile! Mulţumesc pentru masă.

FLORENŢA: Cu plăcere!

SUCIU: Inginerule, stai: vin şi eu cu dumneata. La revedere!

Pe mîine! (Suciu şi Ţundrea ies.)

VOICULESCU: Te fac un tabinet, profesore?

SOFRONIE: E un joc stupid. Şi nici nu am timp astăzi. (Se ridică.)

FLORENŢA (surprinsă): Eşti grăbit?

SOFRONIE (aproape aspru): Da, sînt grăbit. Ce te miră? (Alt ton.) A, ştiam eu că mai vreau să-ţi spun ceva. N-aş dori să ies deseară din casă. Poate îmi faci un pacheţel.

VOICULESCU (tuşeşte enervat): Hm! Hm!

FLORENŢA: Puţină friptură rece? Puţin caşcaval?

SOFRONIE: Şi ce se mai găseşte. (Florenţa iese.)

VOICULESCU (nu se mai poate stăpîni): Pun şi eu o întrebare: suplimentele sînt în preţui dejunului?

SOFRONIE (casant): „Suplimentele”, ca să zic aşa, sînt plătite de mult, domnul meu! În cinci ani de căsnicie am tot plătit!

VOICULESCU: Va să zică,dumneata te-aicăsătorit la tinereţe, ca să mănînci gratis la bătrîneţe?! (Intră Florenţa cu un pacheţel; il dă lui Sofronie.)

SOFRONIE: Mersi ! (Se uită la ceas.) Tţ-tţ! Sînt în întîrziere.

(Salută. Iese. Florenţa se uită un moment lung după el; începe să strîngă masa.)

VOICULESCU (îi ajută; după o tăcere): Am rămas dinadins ultimul.

FLORENŢA: Vrei o cafea?

VOICULESCU: Dacă bei şi dumneata. Sau nu, mai bine lasă, cafeaua îmi strică somnul. Sofica mea făcea o cafea foarte gustoasă, din cicoare…

FLORENŢA: Mult trebuie că ai iubit-o…

VOICULESCU: Era o femeie făcută să fie soţie. Nu toate femeile au darul să facă fericit un bărbat.

FLORENŢA (absentă): Probabil…

VOICULESCU (atacă): Dumneata sînt sigur că îl ai.

FLORENŢA: O! Nu! Am fost atît de nefericită, încît n-a putut fi nimeni fericit lîngă mine.

VOICULESCU: De! Dacă te-ai căsătorit cu Sofronie!

FLORENŢA (după o tăcere, punînd faţa de masă în sertaru lbufetului): Am mai fost o dată măritată.

VOICULESCU: Da? (Tuşeşte.) Hm! Hm! N-am ştiut.

FLORENŢA (arată spre fotografia Negustorului): Cu el.

VOICULESCU: Am crezut tot timpul că e tatăl dumitale.

FLORENŢA: Nu era decît cu vreo şaisprezece ani mai în vîrstă decît mine.

VOICULESCU: Nu vă întreb, ca sa zic aşa, motivul pentru care aţi divorţat şi a doua oară.

FLORENŢA: Cel de-al doilea soţ al meu a murit. La un an după căsătorie.

VOICULESCU: Vasăzică, ne asemănăm: dumitale ţi-a murit bărbatul, mie mi-a murit nevasta. (Pauză.) Eu, de felul meu, nu sînt nici superstiţios, nici bisericos. Cu toate că la înviere, de mic copil mi-a plăcut să mă duc. Dar în vise şi în semne n-am crezut. Putea să mi se bată ochiu stîng oricît, nu dădeam importanţă!

FLORENŢA (numai ca să spună ceva): Şi acum daţi?

VOICULESCU: Nu asta am vrut să zic. (Pauză!) Cu toate astea, de cînd a murit Sofica, eu m-am schimbat în această privinţă mult! Una la mînă! Fiindcă ea îmi apare foarte des în vis.

FLORENŢA: Pentru că te gîndeşti foarte mult la ea.

VOICULESCU: Şi-a doua la mînă, că îmi dă în vis fel de fel de sfaturi, de poveţe.

FLORENŢA (surîs palid): Ce frumos din partea ei.

VOICULESCU: Era o femeie cum se găseşte una la mie. Poate dumneata să fii a doua. (Pauză.) Uneori îmi apare în vis supărată. Supărată, foc! Atunci ştiu că am făcut ceva care nu i-a convenit ei; cum s-a întîmplat cînd mi-am pierdut ochelarii. Alteori, veselă. Cîteodată nu scoate o vorbă: stă dreaptă şi se uită la mine. Şi atunci eu ştiu ca dacă nu-mi vorbeşte, trebuie că iar am făcut ceva care n-a fost pe placul ei. Cum s-a întîmplat cînd am vîndut maşina de cusut. Poate Sofica ar fi vrut să i-o dau unei prietene a ei, la care ţinea mult. Sîmbătă noaptea spre duminică mi-a apărut iar Sofica în vis. A stat mult cu mine. Pesemne că sîmbătă noaptea Dumnezeu le dă liber.

FLORENŢA: Era supărată sau veselă?

VOICULESCU: Mi-a vorbit… Mi-a spus: „Mişule, de ce nu te căsătoreşti tu, oare, cu doamna Florenţa?” Va sa zică, ea ştie şi numele dumitale.

FLORENŢA (surîs stins): Extraordinar!

VOICULESCU: Pe urmă a dispărut. Nu ştiu ce am mai visat….

FLORENŢA (pune glastra cu flori In mijlocul mesei): Omul visează fel de fel, domnule Voiculescu.

VOICULESCU (neaşteptat, se ridică solemn în picioare): Doamnă Florenţa, în numele defunctei mele soţii, vă cer mîna.

FLORENŢA (mişcată, flatată şi speriată): Domnule Voiculescu! (Pauză.) îţi mulţumesc foarte mult pentru propunerea pe care mi-ai făcut-o. Dar… Domnule Voiculescu, eu nu mai vreau să mă mărit. Sînt o femeie în vîrstă… Mă apropii de cincizeci de ani.

VOICULESCU: Asta n-are importanţă. Sofica avea cincizeci şi şase.

FLORENŢA: Domnule Voiculescu, eşti un om de treabă, cel puţin aşa pari. Poate că ai putea să fii un soţ bun. Dar eu… Am să fiu foarte sinceră cu dumneata. Eu m-am măritat prima oară…

VOICULESCU: Cu profesorul, nu? Cu Sofronie.

FLORENŢA: Da, cu el. M-am măritat numai pentru că rămăsesem singură pe lume. Cîteva rubedenii îndepărtate, de la care nu puteam spera nici un ajutor. Aveam de ales între a mă sinucide şi între… Am fost laşă: n-am avut curajul să mă sinucid. Şi pe urmă, din laşitate în laşitate… Aveam treizeci de ani. Ce era să fac?

Nici o meserie, nici studii; cîteva clase de liceu. Pe vremea mea, fetele erau crescute pentru măritiş.

Mai ales într-un oraş de provincie.

VOICULESCU: Sofica mea avea şcoala de menaj completă!

FLORENŢA: Pe scurt, am trăit foarte prost cu Anghel Sofronie. Am fugit de la el după aproape cinci ani… Am venit la Bucureşti. Şi după un timp m-am măritat cu…

(Arată spre fotografia Negustorului.) Nici pe el nu l-am iubit deloc… Să fac o a treia experienţă?! Acum nu mă mai sileşte nimic. Vezi, sînt foarte sinceră cu dumneata. Muncesc, am din ce trăi. (Zîmbet.) Şi nu sînt singură. Am chiar patru bărbaţi în jurul meu!

VOICULESCU: Da, dar fiecare mănîncă bine, şi pleacă. Nu e o viaţă. Eu spun să vă mai gîndiţi. (îi ia mina, i-o sărută.) Aveţi o mînă catifelată. Nu s-ar spune că munciţi atîta şi fără nici un ajutor. Şi Sofica îşi dădea cu glicerină pe mîini în fiecare seară. Cred că Dumnezeu, cînd a luat-o de mînă, a observat. Te rog să te mai gîndeşti… (Ia ciţiva trandafiri din glastră.) Nu te superi! iau să-i duc Soficăi din partea dumitale. O să-i faca multă plăcere. N-am mai fost la cimitir de săptămîra trecută. Nu vreţi să faceţi o plimbare cu mine?

FLORENŢA: Nu, nu pot, domnule Voiculescu. Am musafiri astăzi. Îmi vin nişte cunoştinţe să jucăm rummy.

VOICULESCU: Jucaţi pe bani?

FLORENŢA: Sume mici, foarte mici. (îl conduce.)

VOICULESCU (ii mai sărută o dată mina): Eu sper, ca să zic aşa, într-un răspuns favorabil. (Iese cu florile, ca un mire.)

(Florenţa singură; a rămas pe gînduri. Intră din culise Bărbatul în gri.)

BĂRBATUL ÎN GRI: Am şi această facultate, nu chiar cu totul particulară… Aud gîndurile. Alo! (Ca şi cînd ar vorbi la telefon.) Alo! (Semn spre sală.) Linişte, vă rog!

(Se întoarce spre Florenţa.) Gîndeşte, te rog, mai sonor. (Pauză.) Aşa… (Ascultă, se întoarce spre sală.)

Dăm legătura cu sala.

FLORENŢA (vocea gîndului): Nu e o soartă chiar rea, să fii cerută în căsătorie la patruzeci şi opt de ani. Nu e o soartă chiar rea să ai, la patruzeci şi opt de ani, zi de zi, în jurul tău, patru bărbaţi. Unul ţi-a fost soţ, altul doreşte să-ţi fie. Şi inginerul zicea că dacă n-ar fi însurat… Nu era chiar o glumă. Simt că mă simpatizează foarte mult. Şi farmacistul… (Pauză.) Sofronie e gelos pe Voiculescu şi Voiculescu e gelos pe Sofronie.

Dar de ce era aşa de grăbit Sofronie? Probabil era enervat că Voiculescu nu dădea semne de plecare.

Mîine o să le dau la dejun salată de boeuf. Cred că mai am castraveciori în oţet. Trebuie să pun mai mulţi anul ăsta! Au avut foarte mult succes.Ţundrea spunea că dacă n-ar fi însurat… Şi felul doi, friptură tocată… Nu mai taie aşa de bine cuţitul de la maşina de tocat. Mîine mă duc la coafor. Trebuie să-mi decolorez iar rădăcinile. Poate să-mi vopsesc părul, roşu. De cînd îmi tot spune coaforul! Voiculescu o fi ajuns la cimitir?

Sub un pretext sau altul, ia întotdeauna flori din glastra mea. Trebuie să fie cam zgîrcit. Poate, numai econom. (Se uită la fotografia-mireasă.) Am fost totuşi o mireasă frumoasă! Sofronie a fost întotdeauna urît.

Acum nu mai are un fir de păr în cap. Are un cap lunguieţ, ca un dovlecel! Mai bine fac mîine dovlecei umpluţi ! O s-o rog pe madam Stănescu să-mi împrumute maşina de tocat. Nu mi-a dat înapoi uleiul. O jumătate de sticlă. (Ia lucrul de mînă.) I-am promis lui Sofronie că pînă Ia sfîrşitul săptămînii îi termin jacheta. Să nu afle Voiculescu: o să vrea şi el de îndată una la fel.

Mă mir singură că nu-i port nici o duşmănie lui Sofronie. Să-l întîlnesc pe stradă întîmplător… După aproape cincisprezece ani! M-am întîlnit, de cînd sînt în Bucureşti, şi cu colege de şcoală. M-am întîlnit cu fel de fel de oameni cu care îmi era indiferent dacă mă întîlnesc sau nu. Numai cu „El”, cu logodnicul meu, niciodată! Cum mi l-a smuls viaţa! Cîteodată mă întreb dacă a fost adevărat, dacă n-am visat. Voiculescu zice că îi apare mereu în vis Sofica. Nu, n-am să mă mărit cu el! M-a rugat preotul să-i dau un covoraş şi un tişlaifăr pentru altar. Ce să-i mai cer eu lui Dumnezeu?… Pisica e iar însărcinată. Poate că trebuia să las copilul. Mi-a fost frică să nu iasă schilod, după ce Sofronie m-a lovit cu picioarele în burtă. Şi în cap m-a lovit. O să-mi vopsesc părul într-un şaten mai închis… Voiculescu zicea că se pricepe să repare cuptorul. ÎI cheamă Mişu!… Mişule dragă. Nu, n-am să-i pot spune pe nume niciodată. Nici lui Sofronie nu i-am putut spune niciodată Anghel… Dacă n-ar fi decît că un bărbat în casă îţi mai bate un tablou în perete, mai repară cîte ceva, deschide o cutie de conserve.

Cu toate că eu le deschid destul de bine şi singură. Sofronie era atît de neîndemînatic. (Tricotează.) Am uitat să-i spun să-şi cumpere nasturi pentru jachetă.

Poate că mai am eu cîţiva în cutie. Nu pot să pricep de ce sînt aşa de bună cu Sofronie… întuneric pe scenă. Se luminază avanscena. Sofronie — 39 de ani — se plimbă agitat.

BĂRBATUL ÎN GRI (i se adresează lui Sofronie): Dispari, te rog! (Sofronie se înclină; dispare în culise.) Urmăream scena pe care o evocă. (Cu un gest al capului o indică pe Florenţa.) Sofronie s-a întors astăzi de la şcoală mai devreme decît de obicei. A surprins-o cîntînd la pian.

(Florenţa se ridică, somnambulică parcă, din fotoliu; se duce la pian, cîntă valsul. Sofronie năvăleşte în sienă; înaintează furios spre Florenţa.)

FLORENŢA (spaimă; încetează brusc să mai cînte).
SOFRONIE (gata s-o lovească).

BĂRBATUL ÎN GRI (îi imobilizează mîna. Se întoarce cu faţa spre public): Bruta! A vrut s-o lovească. Sau s-o izbească cu capul de pian. În prezenţa mea, nici un bărbat nu va reuşi niciodată să lovească o femeie. Nici măcar în gîndul femeii! (Sofronie dispare. Florenţa s-a reaşezat în fotoliu. Tricotează cu mişcări mecanice, privirea in gol.)

BĂRBATUL ÎN GRI (preluînd reprezentările ei): Altădată… Altădată a surprins-o în rochia de bal. Din cînd în cînd, ea se îmbrăca cu rochia ei de bal şi cînta valsul.

Valsul… (Din culise, în surdină, valsul.) Cred că şi astăzi, cînd e singură, mai îmbracă uneori rochia ei de bal… de la primul şi ultimul ei bal…

FLORENŢA (se ridică, scoate dintr-un geamantan rochia ei veche de bal, o îmbracă peste cea în care se află).

BĂRBATUL IN GRI: Aşa a surprins-o într-o zi Sofronie. Sîntp este cincisprezece ani de atunci. Dar ea are o memorie îngrozitoare. (Tace, se uită lung la Florenţa, apoi continuă.) Întîi a vrut să-i sfîşie rochia. (Mimează, parodiind, gestul.)

FLORENŢA (fuge, se apără, strigă): Nu! Nu!

BĂRBATUL IN GRI (izbucneşte într-un hohot de rîs forţat, rău, neplăcut; se întoarce apoi cu faţa spre public): Am încercat să reproduc rîsul lui Sofronie cu cît mai multă fidelitate, aşa cum i-a răsunat ei, acum, în memorie. Mi-az gîriat şi mie auzul. Nu-l voi mai repeta sub nici un motiv. (Pauză.) A renunţat să-i mai sfîşie rochia…

(Valsul se intensifică în culise.) Dar a silit-o să valsezec u el. Să valseze… Să valseze… (Valsează cu Florenţa; ea, rigidă, ca o moartă. El se învîrteşte într-o singură parte, cu ea în braţe, pînă cînd e gata să se prăbuşească. Atunci el se opreşte brusc. Se opreşte şi valsul. Bărbatul în gri se întoarce cu faţa spre public.) N-am nici o vină. Nu sînt amintirile mele. Nu sînt evocările mele.

FLORENŢA (cu glasul lui Sofronie): în genunchi! în genunchi! (Apoi, răspuns — cu gîndul ei.) Am îngenuncheat o dată pentru totdeauna, pentru toată viaţa, cînd m-am măritat cu tine, Sofronie.

SOFRONIE (intră din culise; cu aceeaşi vîrstă: 39 de ani. Ordonă): în genunchi! Pentru toate umilinţele la care m-ai supus! Repetă după mine: sînt o…

FLORENŢA: Sînt o zdreanţă. Sînt o miloagă. Sînt o cerşetoare.

BĂRBATUL ÎN GRI (îşi astupă urechile cu palmele. Se întoarce cu faţa spre public): Nu mai suport. îl dau afară din amintirile ei. (I se adresează lui Sofronie.) Ieşi!

SOFRONIE (ca şi cînd nu l-a auzit): Repetă după mine: sînt urîtă. Sînt bătrînă. Dacă nu te-ai fi îndurat tu de mine…

FLORENŢA: Sînt urîtă. Sînt bătrînă. Dacă nu te-ai fi îndurat tu de mine…

BĂRBATUL ÎN GRI (cu faţa spre public): Este imposibil să aperi un om împotriva propriei lui nevoi de a-şi crea o suferinţă.

SOFRONIE (furie ridicolă): Repetă: l-am uitat! L-am uitat!

FLORENŢA (dreaptă): Nu l-am uitat nici o clipă. Nu-l voi uita nici o clipă, pînă la ultima mea clipă.

SOFRONIE (vrea s-o sugrume): Spune: te iubesc! îţi ordon, spune: te iubesc!

FLORENŢA (aproape blînd): Nu te iubesc, Sofronie! Nu te voi iubi niciodată, Sofronie!

SOFRONIE (ii descheie cu furie nasturii de la corsaj): Ai să rămîi şi în luna asta însărcinată! Dacă nu ţi-ar plăcea, n-ai rămîne…

BĂRBATUL ÎN GRI: Destul! Destul! (Se întoarce spre culise). Luminile, vă rog! Stingeţi lumina, pentru cîteva clipe! (întuneric cîteva secunde; cînd se reaprinde lumina Bărbatul în gri este singur în scenă. Aranjează scaunele la masă, florile în glastră, mătură cu palma fotoliul; îl potriveşte mai bine.) îi mai dau cîteodată, fără să ştie, o mînă de ajutor… Se spune că ar exista nişte spiriduşi care fac uneori dezordine, anume ca să enerveze gospodinele. Au şi obiceiul de a ascunde lucrurile. (Se întoarce cu faţa spre public.) Doamnelor, dacă găsiţi vreodată în casă mai multă ordine decît aţi lăsat, să ştiţi: eu, într-unul din momentele mele libere.. .(Continuă să facă ordine.) Dacă regăsiţi un obiect pierdut, să ştiţi: eu vi l-am adus acasă. Vă rog, vă rog, nu-mi mulţumiţi! Sînt Bărbatul în gri. Vîrstă incertă. Ocupaţie incertă. Fără biografie. Fără adresă certă. Vin numai nechemat.
(În timp ce el iese, intră Florenţa. E îmbrăcată într-o rochie drăguţă. Se aşază în fotoliu. Croşetează. Soneria de la intrare. Florenţa se ridică, iese prin uşa din dreapta. Peste cîteva clipe se aud glasuri în vestibul. Florenţa reintră, însoţită de Mara şi Picki Zlătescu.)

MARA: Ella te roagă s-o scuzi, Florenţa dragă.

FLORENŢA: Dar ce s-a întîmplat?

MARA: Îi vine o verişoară din provincie. Trebuie — are, n-are chef — să se ducă la gară s-o aştepte.

PICKI: în schimb, mi-am permis, coniţă scumpă, să lansez o invitaţie în numele dumitale. Nu se prea face, dar sper să nu te supere prea mult.

FLORENŢA: Deloc! Foarte bine! Cine e?

PICKI: Un amic. Mare amator de pocher!

FLORENŢA: Dar ştiţi… eu nu joc decît rummy.

PICKI: Ştiu! O să jucăm, cu voia dumitale, pinacle… Pietre nu joacă amicul meu… zice că îl agasează!

FLORENŢA: Bine. Cum doriţi… Cînd vine? I-aţi dat adresa exactă?

MARA: Da, da. Şi-a notat-o. A spus că la cinci şi jumătate este aici.

FLORENŢA: De ce nu luaţi loc? Ce-ai mai făcut, Mara? Cum îţi iese tailleur-ul? Ai fost la probă?

MARA: Nu, mîine mă duc. (Se aşază.) Ce-ţi mai fac pensionarii? Rîdeam cu Picki aseară: eşti femeia cea mai anturată din Bucureşti.

FLORENŢA: Ştii că la asta mă gîndeam şi eu, azi? Află că tot azi am primit şi o cerere în căsătorie.

MARA: Nu mai spune! Auzi, Picki?!

PICKI (galant): Dar nu mă miră absolut deloc. Şi cine e fericitul, dacă mi-e permis să întreb, coniţă scumpă?

MARA: Ia spune, Florenţa! Te pomeneşti că abia acum dai lovitura!

FLORENŢA: Un bărbat destul de bine. Funcţionar… (Adaugă de la ea.) Funcţionar superior la un minister. Văduv prin deces…

MARA: Bravo, cherie ! Mai faci victime. Şi cînd te măriţi?

FLORENŢA: Nu sînt încă hotărîtă…

MARA: Te-ai obişnuit rău, dragă: patru bărbaţi… (Rîde.) Cred şi eu că-ţi vine greu să te decizi la unul singur.

(Soneria de la intrare.)

PICKI: Trebuie să fie… (Florenţa se îndreaptă spre uşă.)

MARA: Lasă, Florenţa, mă duc eu, dragă! (Mara iese.)

PICKI: Şi aşa, coniţă! Şi cum arată pretendentul — supirantul? Ce vîrstă are, dacă mi-e permis să întreb?

FLORENŢA: Şaizeci… şaizeci şi ceva… Se ţine destul de bine.

PICKI: Ce mai aştepţi, coniţă?! Sper că o să ne inviţi la nuntă. (Intră Mara, însoţită de Dan Pompilian, tinărul ofiţer de altădată, astăzi un bărbat de 53—54 de ani. Frumos încă, cu ţarmec. Florenţa îl recunoaşte din prima clipă. Rămîne încremenită, cu privirea ţintă la el. Se reazemă de un perete. Dan Pompilian n-a observat nimic. Şi n-a recunoscut-o.)

MARA: Să-ţi prezint pe prietenul nostru Dan Pompilian.

POMPILIAN (se înclină): Nu mi-aş fi îngăduit să vin neinvitat. Picki m-a luat, pe răspunderea lui.

FLORENŢA: Da… Mă iertaţi un moment. (Iese prin stinga, aproape împleticindu-se.)

MARA (care a urmărit-o cu privirea): Cred că i s-a făcut rău… N-aţi observat ce palidă s-a făcut deodată?

POMPILIAN: Nu. N-am observat.

PICKI: Du-te, Mara, vezi ce-o fi cu ea… (Mara iese.) Ei! Tut, alors! Ce-o fi avînd?

POMPILIAN: Poate o simplă urgenţă. Qa arrive !

PICKI: De ce n-ai dat aseară pe la noi? A fost şi Macri cu nevastă-sa.

POMPILIAN: Aţi jucat ceva?

PICKI: Un pocheraş. A fost totuşi amuzant. Auzi, eu fac un ful de valeţi, zic plus…

POMPILIAN (rămîne brusc uluit în faţa tabloului în ulei, pe care atunci îl vede): Extraordinar! Fenomenal!

PICKI: Ce, dragă?

POMPILIAN: Vino-ncoa’! Picki! Uită-te la portretul ăsta!

PICKI: Mă uit.

POMPILIAN: Şi acum uită-te la mine. Nu observi? O asemănare izbitoare…

PICKI: Cu bunăvoinţă, văd o oarecare asemănare. Ăsta e un bărbat tînăr ! Ce, tu ai fost vreodată ofiţer, mon vieux?

POMPILIAN: Cum, nu ţi-am spus? Am făcut şcoala militară. Aici, în portretul pe care îl vezi, eram locotenent. Cînd am ajuns căpitan, am părăsit cariera militară. Asta se întîmpla prin patruzeci! Nu ţi-am povestit nimic?

PICKI: Şi ai fi avut tot timpul într-un an, de cînd sîntem prieteni şi ne vedem zi de zi!

POMPILIAN (în faţa tabloului): Nu încape îndoială. Eu sînt! Cum o fi ajuns portretul meu în casa asta? Recunoaşte, e destul de bulversant: vii din întîmplare în casa unei femei pe care n-o cunoşti şi te întîlneşti cu tine însuţi — pe un perete! (Intră Florenţa cu Mara.)

PICKI: V-aţi simţit rău, coniţă?

FLORENŢA: Da, puţin. A trecut!

MARA: Ştiţi cît avea pulsul? O sută douăzeci. Să te duci neapărat la doctor, Florenţa, Nu neglija.

PICKI: Nu vă jucaţi cu inima, coniţă! Nu vă jucaţi. Se joacă ea destul cu noi…

POMPILIAN: Doamnă… Vreţi să-mi spuneţi, al cui e portretul ăsta?

FLORENŢA (nu ştie ce să înţeleagă): Ce vă face să întrebaţi?

POMPILIAN : Doamnă, dacă nu mă înşel, dacă nu este o extraordinară… coincidenţă… asemănare… nu ştiu singur ce să mai spun! Am acasă o fotografie a mea din tinereţe. Sînt treizeci de ani de-atunci. Am să vă aduc fotografia s-o vedeţi şi dumneavoastră. Aş putea jura că portretul este o reproducere. Cum a ajuns portretul ăsta în casa dumneavoastră? De unde îl aveţi?

FLORENŢA (glas slab, înăbuşit de emoţie): Nu vă reamintiţi?

POMPILIAN: Ce să-mi reamintesc?

FLORENŢA: Poate aţi dăruit cuiva, de mult de tot, o fotografie? !

POMPILIAN: Doamnă! Am dăruit în viaţa mea atîtea fotografii !…

MARA (rîde): Şi acum tot pe cele din tinereţe le împărţi admiratoarelor tale, Dan?

PICKI: Cu siguranţă ! Dar cum rezistă la confruntare?

POMPILIAN: Doamnă, iertaţi-mă că insist: de unde aveţi portretul?

MARA: L-o fi cumpărat la talcioc.

POMPILIAN: îl aveţi de mult?

FLORENŢA: Da… de mult! (Pauză.) L-am găsit printre lucrurile rămase de la părinţii mei.

POMPILIAN: Foarte ciudat… Sînteţi din Bucureşti?

FLORENŢA: Sînt în Bucureşti de cincisprezece ani.

POMPILIAN: Am să vă aduc neapărat fotografia… Foarte, foarte ciudat…

MARA: Te-ai extaziat destul în faţa portretului tău. Dacă o fi al tău! Hai, nu ne aşezăm la cărţi?

POMPILIAN (urnindu-se greu din faţa portretului): …Să ne aşezăm.

MARA: Tu stai aici, Dan; noi doi, împreună! Florenţa, cu Picki. Stai acolo, Dan. Tu acolo, Picki. (Fiecare îşi ia scaunul indicat.)

PICKI: Ei, să vedem cine face cărţile. (Se trag cărţile. I se adresează Florenţei.) Dumneavoastră, coniţă. (Florenţa împarte cărţile. Îi tremură mîinile. Scapă cărţile de cîteva ori.)

POMPILIAN: Mal-donne!

MARA: Ce e cu tine, Florenţa? Tot nu ţi-a trecut?

POMPILIAN: Să dau eu cărţile? (Le ia de la Florenţa. Le amestecă cu dexteritate. Le împarte repede, abil. Fiecare cu cărţile în mînă începe să şi le sorteze. Florenţei îi tremură penibil degetele. Scapă iar cîteva cărţi de joc din mînă; Pompilian se apleacă, le culege.)

FLORENŢA: Vă rog să mă scuzaţi. Nu ştiu ce am astăzi.

MARA (printre dinţi): Devine enervant. Mai dă o dată cărţile, Dan!

FLORENŢA (se ridică de la masă): Mă iertaţi. Vin imediat.

MARA: Iar ţi-e rău? Unde pleci?

FLORENŢA: Să fac cafelele. (Iese.)

MARA: Nu putea să le facă înainte de a se aşeza la joc? Nu ştiu ce e cu ea astăzi!

PICKI (rîzînd): Poate emoţia că a fost cerută în căsătorie.

MARA: Da, imaginează-ţi, Dane, a fost cerută în căsătorie.

POMPILIAN: Cîţi ani să aibă?

MARA: Ea zice, patruzeci şi opt…

PICKI: Duce o viaţă destul de grea. (îi explică lui Pompilian.) Are o mică pensiune. Din asta se pare că trăieşte de ani de zile.

POMPILIAN: Da? O pensiune?

MARA: Dă dejunul. Cincisprezece lei, mi se pare. Cred că se mănîncă foarte bine la ea…

PICKI: Cu siguranţă! Face nişte lucruri delicioase… Am mîncat o dată aici… Ţii minte, Mara? Un iepure cu smîntînă, inubliabil! Colosal!

POMPILIAN: Are mulţi abonaţi?

MARA: Numai patru. Te-ar interesa şi pe tine, Dan? Să ştii că ar fi o idee… (Schimb complice de priviri intre Pompilian şi Mara.)

POMPILIAN: Fă-mi tu, Picki, trampa! întreab-o dacă ar fi dispusă.

PICKI: Sigur, mon cher, o întreb…

POMPILIAN: Cincisprezece lei! Surtout si… (Intră Florenţa cu o tavă pe care sînt ceştile de cafea şi prăjiturile. Pune totul pe masă.)

FLORENŢA: Vă rog să vă serviţi… (Pompilian ia o prăjitură, mănîncă.)

MARA: Ei, jucăm? (Soarbe din cafea.)

FLORENŢA: Poate jucaţi deocamdată fără mine. (îşi freacă fruntea cu palma.) O migrenă teribilă. O să-mi treacă.

PICKI: Ai luat un antinevralgic, coniţă scumpă?

FLORENŢA: Am luat.

MARA: Dacă nu te simţi bine, să renunţăm. Plecăm acasă!

POMPILIAN (mănîncă într-una): Să plecăm?! Nici nu mă gîndesc!

PICKI: Coniţă, ia prăjiturile de aici, altfel ţi le mîncăm pe toate.

FLORENŢA: Vă rog! Am pregătit şi o gustare. (Vrea să iasă.)

MARA: Stai un pic locului! Nu te mai agita atîta… Eşti groaznic de palidă, dragă!

PICKI: Aşezaţi-vă în fotoliu, coniţă. (Florenţa se aşază; Pompilian este iar în faţa tabloului; Florenţa îl urmăreşte cu privirea.)

POMPILIAN: V-aş ruga, doamnă… Faceţi o anchetă printre rudele dumneavoastră… Nu pot să înţeleg cum a ajuns portretul ăsta aici… (Picki îi şopteşte ceva Marei.)

MARA: Florenţa dragă, bărbaţii vor un şpriţ.

FLORENŢA: Da! (Vrea să se ridice.)

MARA: Tu stai frumos în fotoliu! Dan, vino să-mi ajuţi…

FLORENŢA: Găsiţi în frigider şi gustările... (Mara şi Pompilian ies.)

PICKI: Aveţi des palpitaţii, coniţă?

FLORENŢA: Nu.

PICKI: Atunci poate că e din cauza migrenei… Suferiţi des de migrenă?

FLORENŢA: Nu, nu sufăr des…

PICKI: Oricum, e bine să vă vadă un medic. Deşi s-ar putea să fie o simplă indispoziţie. Une simple malaise… Sînteţi fumătoare?

FLORENŢA: N-am fumat niciodată…

PICKI: Şi desigur, nici alcooluri tari nu beţi! De altfel, nici o legătură. Un amic al meu a murit de ciroză. În viaţa lui n-a pus în gură o picătură de alcool. (Intră Mara şi Pompilian. Vin, sifon; diverse platouri.)

POMPILIAN (încet, lui Picki): Ai întrebat-o? Gustă, Picki, o măslină umplută ! Cest un reve !

PICKI (ia o măslină, apoi alta): Coniţă Florenţa, amicul meu Pompilian… trebuie să-ţi spun… (mănîncă) e un biet holtei!

FLORENŢA (atentă): N-aţi fost niciodată căsătorit?

MARA (rizind): Numai de patru ori.

POMPILIAN: De cinci, pardon!

PICKI: Şi cum desigur ştiţi, coniţă scumpă, bieţii holtei sînt candidaţi cu toţii la ulcer, la gastrită şi la alte maladii de nutriţie…

MARA: Apropo, Pickişor: ţi-ai luat pangastrinul?

PICKI: îl iau acum. (Scoate din buzunar o pilulă, o înghite. Pompilian i-a aruncat o privire Marei.)

MARA: Friptura e grozavă, Pickişor, să-ţi dau o felie? (Pompilian, din nou, privire spre Mara.)

PICKI: Mai toarnă-mi un şpriţ, Dane! Coniţă Florenţa, nu mănînci nimic?

FLORENŢA: Deocamdată…

MARA: Săraca de ea, nu se simte bine deloc, şi noi stăm pe capul ei… Dă-ne afară, Florenţa!

PICKI: Ia să vedem, coniţă, ce puls aveţi? (Îşi scoate ceasul, il pune pe braţul fotoliului. îi ia mina Florenţei. E cu spatele la Mara şi Pompilian.)

POMPILIAN (şoptit): „Pickişor” dă şi consultaţii medicale?

MARA (încruntare ironică): Te deranjează şi asta?

POMPILIAN: Toată comedia mă sufocă! Ieri de ce n-ai venit?

MARA (tot in şoaptă): N-am putut. Picki a stat tot timpul acasă. De ce n-ai venit tu, aseară, la noi?

POMPILIAN: N-am vrut. Nu mai suport. Nu mai suport să te împart!

MARA: Eşti absurd! Cu ce vrei să mă ţii? (Se întoarce spre Florenţa.) Ei, ce face bolnava?

PICKI: Nouăzeci şi cinci! Aveţi un calmant în casă, coniţă?

FLORENŢA: Da…’cred că da. ‘

MARA: Mai bine s-o lăsăm să se culce.

POMPILIAN: Picki, văd că eziţi să-mi pledezi cauza. (Se decide.) Doamnă, poate nu e momentul cel mai potrivit să antamez o asemenea discuţie… Am auzit că aveţi o mică pensiune.

PICKI (mănîncă): Friptura e într-adevăr colosală! Da… începusem să vă spun: amicul meu Pompilian — qui est d’ailleur un charmant gargon! — mănîncă pe unde apucă… Soarta burlacilor!

MARA: … Care nu e tocmai rea! Ce atîta introducere: vrea să te roage să-l iei şi pe el în pensiune!

POMPILIAN (împreunează palmele): Vă rog, doamnă!

FLORENŢA: Am patru persoane, în fiecare zi, la masă. Şi…

MARA: Dacă tot găteşti pentru patru, al cincilea nu mai contează.

POMPILIAN: Azi ce zi e? Joi, nu? Aş putea veni, cu voia dumneavoastră, chiar de la începutul săptămînii viitoare, de luni?…

Întuneric pe scenă şi avanscenă. Peste cîteva clipe, din nou lumină în sufragerie.

BĂRBATUL ÎN GRI (se plimbă, numără pe degete): Azi e miercuri, ieri a fost marţi, alaltăieri, luni. (Pauză.) Niciodată n-a fost punctual, la nici o întîlnire! Poate că e secretul pentru a fi întotdeauna aşteptat. Şi cine nu vine niciodată la întîlnire poate că toată viaţa

este aşteptat! (Pauză.) Va mai veni? Nu va mai veni? Păruse foarte încîntat că şi-a găsit un loc unde să poată mînca zilnic, bine şi ieftin. Luni, ea a pregătit un adevărat ospăţ. Profitorii au fost cei patru abonaţi. Toţi întrebau: cu ce prilej acest banchet? Ea a tăcut.

N-a spus nimănui că aşteaptă pe cineva, dar tot timpul era la fereastră, după perdea. Toţi au avut luni porţii duble. Sofronie, ca de obicei în ultimul timp, a plecat cu pacheţelul pentru masa de seară… (Pauză.) Nu ştiu dacă aţi observat, femeile îrnbătrînesc de la o zi la alta, de la o clipă la alta chiar… Există un prag teribil, sau poate mai multe praguri în viaţa unei femei, peste care trecînd, se prăbuşesc vertiginos, se apropie vertiginos de staţia terminus… Nu trebuie neapărat să mori ca să fi ajuns acolo… (Intră Florenţa. Pune masa.) Va pune şi astăzi pe masă un tacîm pentru el. Şi dacă el nu va mai veni niciodată, ea va pune pînă la sfîrşitul vieţii ei un tacîm în plus la masă. (Pauză.) Credeţi

că el, într-adevăr, n-a recunoscut-o? Să se fi prefăcut? Stau şi mă gîndesc: în ce scop? Ar fi să-i atribui o memorie. Memoria ţine uneori loc şi de conştiinţă.

Să nu-i fi convenit să afle Mara, cu care trăieşte de un an? Ce să afle, in fond? Că el, în urmă cu treizeci de ani, a dansat, într-o seară, la un bal, într-un orăşel de provincie, cu o fetişcană şi, la despărţire, el i-a dat o fotografie?… Mai degrabă cred că a uitat. A uitat

cu desăvîrşire acest mic şi neînsemnat moment — momenţel — din viaţa lui. (Pauză.) Inelul, inelul probabil l-a pierdut la cărţi. Astăzi joacă pinacle ! Rareori, un „pocheraş”. (Pauză.) Era ofiţer, făcea parte dintr-un regiment — cum se spunea — de elită. O datorie la cărţi era o datorie de onoare, chiar dacă nu erai om de onoare. A fost silit să demisioneze din armată. A scăpat destul de ieftin; îl proteja nevasta unui general. Alţii au plătit mai scump; cu un foc de revolver în tîmplă!… Pe urmă s-a însurat cu o fată bogată. O viaţă destul de aventuroasă. A fost marinar pe un vas comercial, a fost antreprenor de case, a făcut cîţiva ani puşcărie, a fost traficant de droguri, a fost proprietarul unei spelunci, a fost peşte, a fost mic slujbaş, a fost şofer pe un camion… A fost… A fost…

Astăzi face figuraţie la teatru, la cinematograf — după cum se întîmplă. Primeşte destul de des pachete de la penultima soţie, una Betti, care i-a scris că dacă vrea, să vină şi el acolo unde e ea. Toate femeile l-au iubit! (Se retrage.) Cu cît au fost mai păgubite în dragostea lor, cu cît au fost mai jefuite şi de sentimente şi de… cu atît l-au iubit mai mult! Toate femeile l-au iubit. (Florenţa a terminat de pus masa. Intră Sofronie. Bărbatul în gri se retrage.)

FLORENŢA: O! Aşa devreme? Ce-i cu tine?

SOFRONIE: Am venit intenţionat mai devreme, ca să putem sta de vorbă între patru ochi…

FLORENŢA: Ai să-mi spui ceva important?

SOFRONIE: Pentru mine e, în orice caz, foarte important!

FLORENŢA: Mă faci curioasă. (Se aşeaza.)

SOFRONIE (fără emoţie, fără ezitare): O să ţi se pară poate incredibil, poate chiar rizibil, ceea ce am să-ţi spun. Desigur, nu mai sînt tînăr. Dar părerea mea este că fiecare avem vîrsta…

FLORENŢA: …arterelor noastre. Aşa am auzit că se spune.

SOFRONIE: Cu arterele stau foarte bine! Eu cred că fiecare avem vîrsta dorinţelor noastre. Putem trage pe sfoară bătrîneţea, şi moartea chiar, dorind mereu, şi foarte intens, foarte fierbinte, ceva. Viaţa e curioasă să vadă ce mai doreşti, şi moartea îţi mai acordă cîte un răgaz. E mai puţin vulgară decît viaţa! Nimic nu vitalizează mai mult decît dorinţele. Nimic nu ţine mai bine piept bătrîneţii, morţii. Oamenii mor cînd moartea îi surprinde într-un moment în care nu mai doresc nimic. Poate fi un singur moment, dar e destul. Fiindcă se şi moare într-un moment.

FLORENŢA: Şi care e dorinţa ta, acum?

SOFRONIE: Aceeaşi din totdeauna: să fiu iubit!

FLORENŢA (spaimă, care se transformă într-un rîs nervos).

SOFRONIE: Aştept să te potoleşti!

FLORENŢA: M-am potolit. (încă un hohot de rîs scurt.) M-am potolit! (Pauză.) Şi cine vrei să te iubească?

SOFRONIE (filînd efectul): Tu! Bineînţeles…

FLORENŢA: Eu? Eu?! (Rîde.)

SOFRONIE: Tu… la optsprezece ani!…

FLORENŢA (nu înţelege): Eu, la optsprezece ani… (Rîde.)

SOFRONIE: Hai, treacă de la mine, tu la treizeci de ani! La treizeci şi cinci de ani!

FLORENŢA (calmă): Ce vrei, Sofronie, de la mine? Ce tot îndrugi? Ai înnebunit iar?

SOFRONIE (liniştit — după o tăcere): Te-ar deranja foarte mult dacă te-aş ruga să pregăteşti, în una din zilele viitoare, o masă cu totul specială? Un mic banchet, ca lunea trecută. Tot nu ştiu cu ce ocazie ne-ai oferit ospăţul! Şi tot nu ştiu de ce erai aşa de tristă.

FLORENŢA: Nu te priveşte!

SOFRONIE: Este adevărat; nu mă priveşte! Revin, o masă foarte bună…

FLORENŢA (uşor vexată): Cred că în fiecare zi se mănîncă foarte bine aici. Nimeni nu s-a plîns!

SOFRONIE: Nici eu. Nu te-am făcut încă să înţelegi… Vreau să invit pe cineva. Vreau să ofer cuiva o masă, într-un cadru familial. Foştii soţi devin la un moment datun fel de rude. Tu eşti familia mea!

FLORENŢA (mişcată): Şi pe cine vrei să inviţi, Sofronie? Pe cineva de care ai nevoie? Iţi cauţi o slujbă?

SOFRONIE: Pe cineva de care am o imensă nevoie!

FLORENŢA: Bine, Sofronie. Dacă îţi pot fi cu ceva de folos…

SOFRONIE (pauză): Ai s-o cunoşti. Sînt sigur că o să-ţi placă.

FLORENŢA: E vorba de o femeie?

SOFRONIE: Da. De femeia pe care o iubesc. Şi care mă iubeşte.

FLORENŢA (stupoare; cîteva clipe nu poate să articuleze nici un cuvînt; apoi): Tu… tu ai o iubită? ! E uluitor! (Ris fals.)

SOFRONIE: De două luni.

FLORENŢA: Nu e cu putinţă. îţi baţi joc de mine! (Acelaşi rîs.)

SOFRONIE: Ce dovezi să-ţi dau? (Pauză.) în fiecare seară mă duc la ea şi mîncăm împreună… Ea nu are timp să se ocupe… E salariată.

FLORENŢA (începe să înţeleagă): Şi mîncaţi amîndoi din pacheţelul pe care…?

SOFRONIE: Da. E normal. Cînd ţii la o femeie, împărţi totul cu ea. Şi bucăţica de pîine, nu?

FLORENŢA (se ridică; furioasă): O împărţi cînd e muncită de tine! Prin urmare, de două luni eu vă hrănesc, seară deseară. E o neruşinare din partea ta. O neruşinare !

SOFRONIE: E un punct de vedere foarte meschin. Poate că ascunde altceva.

FLORENŢA (se plimbă agitată): Ce să ascundă? E un abuz! Ce să ascundă?

SOFRONIE: Poate că eşti geloasă, Florenţa.

FLORENŢA: Geloasă? Pe cine să fiu geloasă? Pe tine? Nu te-am iubit niciodată! Niciodată! O ştii prea bine!

SOFRONIE: Dacă nu eşti geloasă, sînt foarte mulţumit.
(Pauză.) O să vă împrieteniţi; sînt sigur!

FLORENŢA (violent): Cu cine? Cu iubita ta? Nici nu vreau s-o cunosc. Dacă vii cu ea aici, vă dau afară pe amîndoi. Ştiu, ştiu de ce vrei s-o aduci aici: ca să mă umileşti! Să faci din mine servitoarea ei. Să gătesc pentru ea. Să-i aduc mîncarea la masă. Dar cum ţi-ai închipuit că o să accept?

SOFRONIE: O să accepţi, Florenţa, o să accepţi. Eşti o fată

bună.

FLORENŢA: Am fost prea bună cu tine. Să nu mai vii nici tu aici. Nici cu ea, nici fără ea. Pleacă. Acum! Pleacă imediat! (Deschide uşa.)

SOFRONIE (se uită lung la ea, işi ia pălăria, iese): Prea tîrziu, draga mea. Prea tîrziu! O, dacă mi-ai fi dovedit altădată atîta dragoste… Acum e prea tîrziu. (Florenţa a îmbătrinit parcă, deodată, cu ciţiva ani. Stă mută, privind în gol. Încet, se aşază într-un fotoliu. Intră Bărbatul în gri.)

BĂRBATUL ÎN GRI (ascultă; apoi, replică la gindul ei): Ce naivitate îţi poate trece prin minte, draga mea… (O mingiie pe păr, încet, cu tandreţe.) E adevărat to tce ţi-a spus. Nu, nu cred că a fost o răzbunare, pentru că încă te iubeşte. Deşi… Nu, nici eu singur nu ştiu ce să-ţi mai spun. Aş vrea să nu mai fii atît de tristă.

FLORENŢA (se încruntă; vocea gîndului): Pachetul cu care pleca în fiecare zi… (Alt ton.) Dar poate că era numai pentru el. Nu este totuşi o dovadă.

BĂRBATUL ÎN GRI (replică la alt gînd al ei): Cine e ea? O biată femeie. Are ceva din tine. Dacă asta te poate consola. (Pauză; replică la gîndul ei.) Da, destul de tînără; maximum treizeci şi cinci de ani…

FLORENŢA: Nu se poate. El nu poate fi iubit.

BĂRBATUL ÎN GRI (replică la gîndul ei): Poate într-adevăr nu-l iubeşte, îl acceptă. De ce te miri? Era şi ea singură. Părăsită, poate… (Declamator.) Femei! Mai multă clemenţă pentru surorile voastre gemene întru toate durerile! (Pauză. Se încruntă; ascultă gîndul ei; exclamă.) îi pare rău că l-a gonit. Hotărît, pe femeia asta au pierdut-o regretele! Şi amintirile!

FLORENŢA (vocea gîndului): Aş vrea s-o văd. S-o văd cu ochii mei. Nu cred. Nu cred că există.

BĂRBATUL ÎN GRI (încet): Există, există, draga mea. Ar fi de preferat să n-o întîlneşti niciodată. Vrei să mai cobori un prag? Ai mai coborît. Uită-te în oglindă!

FLORENŢA (se ridică. Se uită în oglindă. Se încruntă. Se întoarce. Se opreşte în faţa fotografiei: Negustorul. Încet): Nasturi… (Cu melancolie.) Strîngeţi nasturi albi pentru zile negre. (îşi şterge o lacrimă.)

BĂRBATUL ÎN GRI (ascultindu-i gindul): A fost bun, a fost cel mai bun, pentru că a murit la timp! (Pauză.) Da, şi asta este adevărat, nu ţi-a impus niciodată dragostea, datoria… conjugală, cum să mă exprim mai… Ai trăit ca o fecioară lîngă el. Nu era foarte

bătrîn. Totuşi, se întîmplă… (Florenţa îşi şterge lacrimile.) Sfîntă durere care mîngîie altă durere! Dacă în clipa asta ţi-ar da Dumnezeu o sfîntă durere de dinţi, o sfîntă şi cumplită durere de dinţi! Defunctul soţ, trădătorul ex-soţ, cavalerul ticălos cu care ai valsat o seară… ar pieri toţi, în aceeaşi uriaşă carie de măsea! (Declamator.) Trăiască durerile de dinţi, sfintele dureri de dinţi! Sînt salvarea sufletelor noastre, fără sfinţenie! (Scena care urmează se desfăşoară intr-un ritm foarte rapid, sugerind automatismul aceloraşi şi aceloraşi gesturi şi cuvinte, repetate zi de zi. Bărbatul în gri dispar e inculise. Intră inginerul Ţundrea.)

ŢUNDREA: Sărut mîinile!

FLORENŢA: Bună ziua, tovarăşe inginer! (Intră imediat farmacistul Suciu.)

SUCIU: Sărut mîna!… Ştiţi, m-am hotărît, mă însor… (Intră Voiculescu.)

VOICULESCU: Sărut mînusița…

FLORENŢA: Poftiţi la masă!

ŢUNDREA (plecînd): Mulţumesc pentru masă. A fost excelentă.

SUCIU: La revedere!

VOICULESCU: Numai Sofica mea gătea aşa de bine! Am visat-o şi azi-noapte. Complimente din partea ei, doamnă Florenţa. Aştept răspunsul. (Ieşind.) Mai gîndiţi-vă…

FLORENŢA: Mă mai gîndesc. (Vor intra şi vor ieşi de citeva ori in şir, repetind aceleaşi cuvinte şi aceleaşi gesturi. La capătul acestei scene intră Pompilian; ceilalţi trei sint prezenţi.)

FLORENŢA (copleşită de emoţie): Ai venit, totuşi! Credeam că n-ai să mai vii niciodată.

POMPILIAN (inclinindu-se in faţa ei): Am venit după o nepermisă, dar explicabilă întîrziere de o săptămînă. Vă cer respectuos iertare…

FLORENŢA (îl prezintă): Domnul Dan Pompilian. (Strîngeri de mînă.)

VOICULESCU (tuşeşte): Hm! Hm! Mişu Voiculescu. (Strîngeri de mînă — Ţundrea şi Suciu.)

FLORENŢA: Poftiţi la masă, vă rog!

Toți in jurul mesei. Toţi mănîncă, se fac că mănîncă,  întuneric cîteva clipe. Cînd se aprinde lumina, Pompilian şi Florenţa sînt în continuarea unei discuţii dinainte începută. Toţi ceilalţi au plecat.

FLORENŢA: Nu vă faceţi o problemă. O să plătiţi cînd o să puteţi.

POMPILIAN: Ba îmi fac o problemă, doamnă! Dacă nu mi-aş fi făcut, aş fi venit la dejun de lunea trecută, aşa cum ne înţelesesem. Sînt acum într-o mică jenă financiară.

FLORENŢA-: O, pentru atîta lucru…

POMPILIAN: Aştept să încasez nişte bani de la o coproducţie în care am filmat. Trebuie să-i încasez chiar zilele astea.

FLORENŢA: Dar, repet, n-are nici o importanţă.

POMPILIAN: Eşti dumneata prea gentilă.

FLORENŢA: începuseţi să-mi povestiţi.

POMPILIAN: Da, cum vă spuneam… n-am avut şansă în mariaj.

FLORENŢA: îmi închipui; patru divorţuri…

POMPILIAN: Cinci! (Pauză.) Am cunoscut foarte multe femei în viaţa mea. Foarte multe! Şi, nu vreau să mă laud, toate m-au iubit. Dar foarte puţine au ştiut să-mi inspire o dragoste profundă. Le grand amour! — cunoaşteţi expresia? — pe care unii bărbaţi, mă număr şi eu printre ei, aspiră să-l trăiască.

SIDONIA DRAGUŞANU

FLORENŢA (după o ezitare): Aţi fost însurat de cinci ori. Şi logodit de cîte ori?

POMPILIAN: Asta, zău, n-aş mai putea-o spune!

FLORENŢA: De multe ori?

POMPILIAN: Da… probabil… Mă înflăcăram foarte uşor cînd eram tînăr. îmi amintesc…

FLORENŢA (cu o tresărire): Ce vă amintiţi?

POMPILIAN: Eram cu regimentul meu, într-o toamnă, într-un orăşel de provincie.

FLORENŢA (încordată): într-un orăşel de provincie?

POMPILIAN: Da. Am cunoscut la un joc de cărţi…

FLORENŢA: A!

POMPILIAN: …o femeie superbă. Soţia unui magistrat. M-am îndrăgostit de ea chiar din seara în care ne-am cunoscut. Le coup de foudre, dacă cunoaşteţi expresia. I-am cerut să divorţeze. Îmi aduc aminte, avea un inel în deget, un inel fără prea mare valoare. Simbolul contează!
Mi l-a dat chiar în seara aceea. Peste cîteva zile a venit la mine, gata să mă urmeze pînă la capătul lumii. Femeile sînt în general foarte exaltate… N-am ştiut cum să plec mai repede din orăşelul acela… Bărbatul ei o adora. A iertat-o. Şi-au reluat viaţa împreună. Pînă la urmă, toate lucrurile se aranjează.

FLORENŢA: Nu s-ar putea spune că aţi avut prea multe scrupule în viaţă. Cel puţin în relaţiile cu femeile…

POMPILIAN: Nu e adevărat! Nu e deloc adevărat! Eram deplin sincer cînd mă îndrăgosteam şi tot atît de sincer cînd îmi trecea. Aş fi fost nesincer dacă aş fi jucat mai departe comedia dragostei. Dar ceea ce nu îţi poate ierta niciodată o femeie este tocmai sinceritatea.

FLORENŢA: Ceea ce nu poate uita o femeie, am vrut să spun ierta, este uitarea. (Pauză.) O simplă curiozitate: cum era inelul acela?

POMPILIAN: Vă plac bijuteriile probabil, de aceea întrebaţi. Da, aveţi multă feminitate. Beaucoup de feminite… V-am spus: nu era un inel preţios. Aur şi cîteva pietricele, diamante mici. Şi în mijloc un rubin, mărişor, e drept… (Deodată.) Nu! Inexact! Nu soţia magistratului mi l-a dat! Ea mi-a făcut cadou un lănţişor fin de aur, cu o cruciuliţă. Mi l-a legat de gît…

FLORENŢA (cu emoţie): Şi atunci… cine v-a dat inelul?

POMPILIAN: Dacă memoria nu-mi joacă iar o festă, cred că îl aveam de la o dansatoare… Dansa într-un variete, la Constanţa. Da, cred că de la ea îl aveam. Era unguroaică… Foarte tînără, optsprezece-nouăsprezece ani. Şi, imaginez-vous, castă! Am fost primul bărbat din viaţa ei. Dar, trebuie să vă mărturisesc, n-am avut o slăbiciune deosebită pentru fecioare!

FLORENŢA: Şi aţi părăsit-o şi pe ea?

POMPILIAN: Pentru prima mea soţie. (Se uită la ceas.) Mara şi Picki spuneau că trec pe-aici să mă ia la cinematograf.

FLORENŢA: A! De aceea aţi stat! Îi aşteptaţi pe ei.

POMPILIAN: E un film franţuzesc — mi se pare… Rulează la cinematograful din cartierul dumneavoastră. (Strict din politeţe.) Poate mergeţi şi dumneavoastră cu noi.

FLORENŢA: Nu cred să pot.

POMPILIAN: îmi închipui, sînteţi foarte ocupată! Nu vă ajută nimeni? Faceţi toată gospodăria singură?

FLORENŢA: O dată pe săptămînă vine o femeie să-mi bată covoarele, să spele geamurile.

POMPILIAN: Ei, trebuie şi asta. Da, sînt treburi mai grele, nu le puteţi face chiar pe toate singură. (Se uită iar la ceas.)

FLORENŢA: Văd că v-aţi pierdut răbdarea.

POMPILIAN (politicos): A, nu! A fost foarte agreabilă conversaţia cu dumneavoastră… (Soneria de la intrare.)

Să sperăm că sînt ei. (Florenţa se ridică. Iese prin uşa comunicantă cu vestibulul. Pompilian ciuguleşte dintr-o farfurie nişte boabe de strugure. Intră Florenţa, Mara şi Picki. Schimb elocvent de priviri între Mara şi Pompilian.) În sfîrşit ! De ce aţi întîrziat atîta? Noroc că doamna Florenţa a fost drăguţă şi mi-a ţinut companie.

PICKI (candoare): Nu ştii cum e Mara? îi trebuie două ore ca să se îmbrace. Şi cinci minute ca să se dezbrace.

MARA: Nu mai da vina pe mine! Tu te-ai întors de la uşă ca să dai un telefon. Dar avem tot timpul, filmul începe abia la cinci.

POMPILIAN: Da? Eu înţelesesem că la patru.

FLORENŢA: Luaţi loc!

PICKI (către Florenţa): Ce mai e nou, coniţă? Cum vă mai simţiţi cu sănătatea? De altfel, aveţi o mină excelentă.

POMPILIAN: Vraiment, vous avez une tres bonne mine!

MARA: Da, da, te-ai mai îndreptat! Ce-ţi mai face pretendentul?

FLORENŢA: Aşteaptă…

PICKI: Coniţă Florenţa, sînt obraznic dacă te rog: o cafea?

FLORENŢA: Vai de mine, cu toată plăcerea!

POMPILIAN: Atunci, aş îndrăzni şi eu…

FLORENŢA: Pentru toată lumea! (Iese imediat.)

MARA: Pickişor, roag-o să nu le facă prea dulci…

PICKI: Da, da! De obicei le face prea dulci. (Iese în urma Florenţei.)

POMPILIAN (îi sărută pătimaş mina Marei): îţi mulţumesc!

MARA (îl sărută pe ochi): Dragule! (întoarce repede capul spre uşa prin care a ieşit Picki.)

POMPILIAN : Să te aşezi lîngă mine la cinematograf. Am ajuns ca un elev de liceu. (Îi fură un sărut.)

MARA: Nu-ţi strică o mică cură de întinerire. (Imediat.) Eşti mulţumit de pensiune?

POMPILIAN: Găteşte într-adevăr admirabil. Ne-a dat ast ăzinişte şniţele, fondante şi crocante în acelaşi timp! Se topeau în gură ! Şi o ciorbă de peşte…

MARA: Vezi? îţi port noroc! (Intră Picki şi Florenţa. Ea aduce cafelele. Picki mestecă ceva.)

POMPILIAN: Ce mănînci, mon cher?

PICKI (înghite): Mi-a oferit coniţa Florenţa un şniţel… Delicios! (Vrea să-şi aprindă o ţigară.) Bricheta! Cred că am uitat-o în bucătărie. (Iese imediat; Florenţa e cu spatele.)

POMPILIAN (se apropie de Mara): Vino devreme mîine dimineaţă. Cît de devreme! Să avem o dimineaţă întreagă a noastră, numai a noastră! Sînt atit de lacom de tine, atît de flămînd de tine…

MARA: Chiar şi de cînd eşti aşa de bine hrănit? (Florenţa întoarce capul, surprinde scena.)

POMPILIAN (în şoaptă): Mi-e dor de tine! (O sărută pe gît.)

MARA (în şoaptă): îmi dai frisoane!… Oh, Dan! (Florenţa se preface că n-a văzut nimic. Reintră Picki.) Florenţa, nu vrei să vii şi tu cu noi la cinematograf? (Imediat.)
Ştii că nu mi-a reuşit tailleur-ul. Nu e deloc faimos croitorul. Sint furioasă pe Ella; ea mi l-a recomandat.

PICKI (vrea să aibă haz): Nu ştiu cine spunea: peria de dinţi şi croitorul nu se împrumută niciodată…

MARA: Nu croitorul, nevasta. Tu nu mă împrumuţi nimănui, Pickişor, nu-i aşa?

PICKI: Eu sînt de modă veche. Nu te împrumut nici măcar cu dobîndă bună. (îi sărută mîna. Se întoarce spre Florenţa.) Am fost un om norocos, coniţă! Par le temps qui court! Am cea mai încîntătoare şi fidelă soţie din lume!

POMPILIAN: Eşti cam exhibiţionist, mon cher !

MARA: Haideţi, băieţi! Au revoir, Florenţa dragă ! Ne vedem joi la tine, da?

PICKI: Sărut mîinile, coniţă dragă.

POMPILIAN (se înclină): Rămîneţi aşadar acasă… bientot, chere madame… (Ies toţi trei.)

FLORENŢA (singură): Cunosc expresia: a bientot! „Pe curînd !” Adică, niciodată. (Adună ceştile.) O mare tristeţe. Dar e tristeţea cu care s-a obişnuit. Îi vine ca o mănuşă. Cum s-a obişnuit să spele, zi de zi, vasele. Se îndreaptă cu tava spre uşa din stînga. Se opreşte o clipă în faţa portretului în ulei al ofiţerului. Iese. Întuneric pe scenă cîteva clipe. Cînd se reaprinde lumina, în sufragerie: profesorul Sofronie, Coca — iubita lui Sofronie —,Voiculescu, Pompilian, Suciu, Ţundrea şi Dina, soţia acestuia din urmă; Florenţa — printre ei. Masa din sufragerie e răvăşită, ca după un ospăţ.

Sofronie stă pe canapea lîngă Coca. Un braţ pe după gîtul ei.

SUCIU (în picioare, cu un pahar de vin în mînă): Dar eşti turtă amorezat, profesore!

VOICULESCU: Am observat şi eu! Mort-copt amorezat! Şi eu am iubit-o ca un nebun pe Sofica mea. Dar a iubit-o şi mai mult Dumnezeu, că mi-a luat-o.

SOFRONIE (ironic): Deci nu ţi-a prea fost credincioasă, Sofica dumitale…

VOICULESCU (aparent in glumă): Ţi-aş spune una, dar e dumneaei de faţă. (Arată spre Coca.) Pot să-ţi spun doar atît, că zece zile cît n-ai mai dat pe aici, nu ştiu motivu, am mîncat şi eu fără noduri în gît. Nu mi-a mai numărat, ca să zic aşa, nimeni bucăţica din gură.

ŢUNDREA (îi explică Dinei): Domnul profesor şi cu domnul Voiculescu sînt vechi rivali.

DINA (ride): Da? Ge-şi dispută?

ŢUNDREA: Pe doamna Florenţa. Da, da, pe doamna Florenţa !

SUCIU: Făcuşi ce făcuşi, profesore, şi… Ce mai! Mi-ai luat-o înainte. Eu mă căznesc să mă însor, caut în stînga, caut în dreapta, şi dumneata dai lovitura dintr-o dată. Invidiile mele cele mai sincere! (Ridică paharul; se întoarce către Coca.) Da’ spune şi dumneata, sincer, ce-ai găsit la el, tovărăşico? (îl bate pe Sofronie pe umăr.) Glumesc! Dumneata ştii că eu glumesc… (în tot acest timp, Pompilian mănîncă, aşezat într-un fotoliu. Ţine o farfurie cu prăjituri pe genunchi.)

COCA (jenant de serioasă): Vrei să ştii ce-am găsit la el? (îl mîngîie pe chelie.) Bunătate! Vorbe frumoase! E delicat. E fin. E foarte delicat şi foarte fin cu mine.

Cînd un bărbat e bun şi fin, femeia se ataşează. Noi, femeile, sîntem foarte ataşabile.

SUCIU (ironic): Femeia este un animal eminamente domestic şi deci „ataşabil”, cum bine spui mata…

COCA: Animal? Femeia este un animal? Frumoasă părere ai! Nu mă miră că ai rămas neînsurat!

VOICULESCU (filozof): Animalul are de multe ori mai mult suflet decît omul. Asta, una la mînă. Şi a doua, poate nu-i convine întotdeauna animalului să fie comparat cu omul.

COCA (stupidă): Bine, asta este altceva… (Florenţa, Ţundrea şi cu Dina stau de vorbă, încet, în celălalt capăt al încăperii.)

VOICULESCU: Am avut un căţel. Ei, ce credeţi?! La o lună după ce s-a prăpădit Sofica, a murit şi el! Căţelul!… Cîinele e, în orice caz, mai ataşabil decît omul.

COCA: Şi pisica e foarte, foarte ataşabilă.

VOICULESCU: Nu se compară cu cîinele!

COCA: Ba se compară! Eu am o pisică; doarme cu mine în pat.

SUCIU: O să-i ia locul profesorul.

COCA (rîde): După căsătorie. Numai după căsătorie! (Florenţa trece prin faţa fiecăruia, cu un platou pe care sînt prăjituri.)

POMPILIAN: Merci beaucoup ! (Mai ia.)

ŢUNDREA: Prea ne răsfeţi, doamnă Florenţa.

DINA: L-aţi învăţat rău pe bărbatu-meu. Zău! O să fie foarte pretenţios acum la masă.

POMPILIAN: N-o să mai dejunaţi aici?

ŢUNDREA: Nu… Dacă s-a întors nevastă-mea…

SUCIU: Eu tot nu ştiu ce sărbătorim astăzi. (Ironic.) Logodna profesorului cu tovărăşica mai ataşabilă chiar decît pisica?

FLORENŢA: Nu! Dumnealor s-au nimerit aici. Inginerul Ţundrea a vrut să facem o masă de adio. (Exclamaţii.)

ŢUNDREA (se întoarce spre Dina): Să le spunem secretul?

DINA: Ne mutăm într-un apartament nou. În Balta Albă.

ŢUNDREA: …Cu o cameră în plus pentru… pentru… (se uită tandru la Dina) pentru…

VOICULESCU: Aveţi un copil?

ŢUNDREA: O să avem… (O adună pe Dina lîngă el.)

FLORENŢA: Nu ştiam. Felicitările mele! (Ridică paharul.)

COCA (ridicolă tot timpul): În ce lună sînteţi? Nu se observă nimic. Purtaţi corset?

DINA: Nu… E foarte la început.

ŢUNDREA: Zău, nici nu ne dăm seama ce contribuţie fericită a avut, în viaţa fiecăruia din noi, doamna Florenţa. Drăguţa şi buna noastră doamnă Florenţa!

FLORENŢA (flatată): Ce contribuţie am avut?

ŢUNDREA: Ne-aţi făcut să apreciem şi mai mult viaţa de familie. Aici ne-am simţit într-adevăr ca într-o familie. Şi sînt convins că numai fiindcă am mîncat aici, zi de zi, mi-am putut pregăti examenul de doctorat!

FLORENŢA (foarte flatată): Exageraţi!

VOICULESCU (cu filozofia lui): Sigur! Cînd omul mănîncă bine, prinde putere, prinde curaj, ca să zic aşa…

SOFRONIE: Asta, sigur, ţi-a spus-o Sofica dumitale, tot în vis. (Risete.)

VOICULESCU: Nu, nu, mi-a spus-o personal, cînd era încă în viaţă, mititica! Oho! Cîte sfaturi mi-a mai dat, şi îmi mai dă încă! Da, da! Şi eu nu ies din cuvîntul ei!

DINA (pe zimbet): Trebuie să înţeleg, doamnă Florenţa, că vă datorez tot dumneavoastră şi fidelitatea conjugală a soţului meu! De la restaurante, de la mesele cu

amici, se trag şi alte încurcături!

SUCIU: M-am hotărît: pînă la iarnă mă însor, sigur! (Proteste, risete.)

VOICULESCU (se întoarce spre Sofronie): Şi dumneata, după ce o să te căsătoreşti cu doamna sau, poate greşesc, domnişoara?

COCA: Doamna! Am fost căsătorită!

SOFRONIE: Ce voiai să ştii, domnule Voiculescu? Că dumneata tot timpul trebuie să întrebi ceva.

VOICULESCU: …Voiam să ştiu dacă după căsătorie o să mîncaţi aici, dumneata şi soţia…

FLORENŢA (imediat): îmi pare rău, dar nu mai pot primi nici o persoană în plus!

COCA (lui Sofronie): Auzi, Angheluş? (Rîde.) Atunci nu mă mai mărit cu tine. (Serioasă.) Eu sînt în cîmpul muncii. N-am timp să mă ocup de gătit. Aşa, singură, mai mănînc la Expres, mai mănînc crenvurşti la noi la bufet. Că ne aduce în fiecare zi crenvurşti foarte, foarte proaspeţi. Şi mie îmi plac foarte, foarte mult… Dar cînd eşti căsătorită, ai alte obligaţii!

SUCIU: Lasă, îşi cumpără profesorul carte de bucate. Cîţi ani ai, tovărăşico?

COCA: Treizeci şi cinci! împlinesc chiar în ziua întîi de Crăciun.

SUCIU: Sigur, îşi cumpără carte de bucate!

ŢUNDREA: Vedeţi, doamnă Florenţa? Aveţi un rol decisiv şi în viaţa profesorului Sofronie. Dacă nu-i primiţi în pensiune la dumneavoastră, se strică logodna.

COCA (ride stupid): Chiar aşa! Se strică sigur!

POMPILIAN: Pot să spun că şi în viaţa mea jucaţi, doamnă, un rol important. În primul rînd… o să vă fac o confesiune cam prozaică: de cînd mănînc aici, de două săptămîni, nu am mai luat o singură dată bicarbonat.

FLORENŢA (ironic): Sînt foarte mişcată.

VOICULESCU: Sofica nu-mi dădea voie să iau bicarbonat. Un ceai de muşeţel e mult, mult mai sănătos… Da’ nu se găseşte întotdeauna muşeţel. Nu ştiu de ce. Chiar voiam să te rog, farmacistule…

SUCIU: Da, sigur.

SOFRONIE: Raiul e cu siguranţă semănat de la un capăt la altul numai cu muşeţel, de cînd e Sofica dumitale acolo…

VOICULESCU: în orice caz, dumneata n-ai să vezi raiul, aşa că nici cu Sofica mea n-ai să ai onoarea să faci cunoştinţă…

COCA: Mai stăm, Angheluş?

SOFRONIE: Nu, plecăm îndată, draga mea. (Se ridică amîndoi.)

ŢUNDREA: Dina, să mergem şi noi. Vă mulţumim foarte mult, doamnă Florenţa. Pentru tot! O să venim să vă mai vedem.

FLORENŢA: O să fiţi întotdeauna bineveniţi.

DINA: După ce ne aranjăm, o să vă rugăm… Paul, i-ai dat doamnei Florenţa noua noastră adresă?

ŢUNDREA (notează repede pe un petic de hîrtie): Poftiţi! Să nu ne uitaţi. Nici noi n-o să vă uităm! (Stringeri de mînă. Sofronie, Coca, Ţundrea, Dina ies, toţi patru deodată.)

SUCIU (nici n-au ieşit bine pe uşă): Ce cretină!

POMPILIAN: Oui, un peu simple d’esprit — dacă cunoaşteţi expresia.

VOICULESCU: Ce-aţi spus?

SUCIU: Decît aşa una, mai bine mor holtei.

VOICULESCU: Ce-ai cu ea, domnule? Femeie aşezată, la locul ei. Doar atît, cam prea tinerică pentru dînsul. Dar pare foarte ascultătoare. Şi asta face foarte mult.

SUCIU: Ei, o să mă retrag şi eu. (Nu dă mîna cu nimeni.) La revedere. (Ieşind.) Pe mîine.

POMPILIAN; Doamnă Florenţa, as avea o rugăminte.

FLORENŢA: Vă rog.

POMPILIAN: Poate abuzez de ospitalitatea dumneavoastră… Aş îndrăzni să vă rog…

FLORENŢA: O cafea?

POMPILIAN: Nu. Mulţumesc. V-ar deranja dacă mi-aş permite să fac un duş la dumneavoastră?

FLORENŢA: Vă rog! Nu mă deranjează deloc.

VOICULESCU (tuşeşte): Hm! Hm!

POMPILIAN: Sînteţi prea amabilă. La noi, în apartamentul în care locuiesc, s-a defectat un cazan. N-avem apă caldă de zece zile. (Se ridică.) Imaginez-vous ! Eu baie în cadă nu fac niciodată, scuzaţi-mi confesiunea. (Porneşte spre uşa din stingă; se întoarce.) Vă mai găsesc aici, domnule Voiculescu?

VOICULESCU (tuşeşte): Hm! Hm! Nu cred…

POMPILIAN: Atunci… au revoir! (Iese.)

VOICULESCU: În preţul de masă întră şi baia?

FLORENŢA: Ai auzit foarte bine: e prima dată.

VOICULESCU: Totu-ncepe cu prima dată. Dar, mă rog! Nu e treaba mea.

FLORENŢA: într-adevăr.

VOICULESCU (după o pauză): Doamnă Florenţa, aş dori să-ţi spun cîteva cuvinte. Bine că s-a dus ăsta să-şi facă duşu, altfel nu mai rămîneam singur cu dumneata. (Filozof.) Aşa că tot răul e spre bine. Una la mînă. Şi a doua, nu tot binele e spre rău..,

FLORENŢA: Nu ştiu ce vrei să spui.

VOICULESCU: Eu vreau să vorbesc cu dumneata.

FLORENŢA: În legătură cu răspunsul…

VOICULESCU: Şi da, şi nu. (Pauză.) Să nu mă înţelegi greşit…

FLORENŢA (absentă): Bine, o să încerc.

VOICULESCU: Poate că într-o privinţă ai să mă înţelegi, poate că într-alta nu. Adică, poate într-o privinţă o să te superi.

FLORENŢA: A! Ştiu! Nu poţi să-l suferi pe domnul Pompilian.

VOICULESCU: Altceva voiam să-ţi spun. Da’ vin eu şi acolo. Acum, că s-a deschis discuţia despre Pompilian, să vorbim şi despre chestiunea asta. O spun şi eu, şi a spus-o azi şi profesoru, cînd te-ai dus să faci cafelele. Şi chiar şi farmacistu a observat…

FLORENŢA (cu o mică spaimă): Ce?

VOICULESCU: Dumneata îl favorizezi foarte mult la mîncare pe… ăsta, pe… Pompilian!

FLORENŢA: îl protejez?

VOICULESCU: Şi îl protejezi, şi îl favorizezi. Chiar astăzi, ca să vorbim concret, lui i-ai dat trei clătite, şi nouă numai cîte două.

FLORENŢA (amar): Ca să-mi spui toate astea, ai ţinut să rămîi singur cu mine, domnule Voiculescu?

VOICULESCU: Dumneata ai deschis discuţia. Eu altceva aveam de vorbit cu dumneata. (Pauză.) Eu aşteptam un răspuns de la mata.

FLORENŢA: Da. Ştiu.

VOICULESCU: Nu. Nu ştii totul. (Pauză.) Mata n-ai de unde să ştii că am visat-o pe Sofica ieri-noapte. Două săptămîni nu mi-a mai apărut deloc în vis. Chiar mă miram: ce-o fi cu ea?

FLORENŢA (surîs): O fi fost ocupată.

VOICULESCU: Eu cred că era supărată. (Pauză.) Poate că atunci cînd mi-a spus să mă însor cu dumneata o fi vrut numai să mă încerce. Că altfel nu-mi explic.

FLORENŢA (uşor încruntată): Nu-ţi mai dă voie să te căsătoreşti?

VOICULESCU: Ori s-o fi răzgîndit. Dar de dat, nu-mi mai dă voie. (Gest de dezolare; pauză.) Stătea dreaptă în faţa mea, se uita drept în ochii mei, şi atît a spus: ştrengarule! (Face gestul de ameninţare cu degetul.) Ştrengarule! Şi a pierit. Cît timp am trăit cu ea, patruzeci de ani, o dată nu mi-a zis vorba asta grea.

FLORENŢA (lovită): E limpede, domnule Voiculescu, nu trebuie să te însori. (Se ridică.) De altfel, răspunsul meu… eu eram de mult de aceeaşi părere cu Sofica dumitale. (Scoate cîteva flori din glastră.) Din partea mea. Mulţumeşte-i. (îi vine totuşi, nici ea nu ştie exact de ce, să plingă. Poate pentru că a mai trecut un prag.)

VOICULESCU (stupid, cu florile în mînă): Doamnă Florenţa, eşti un înger. Locul dumitale nu e aici pe pămînt, e în cer, lîngă Sofica mea. (Intră Pompilian.)

POMPILIAN: A! Deranjez!

FLORENŢA: I-am oferit văduvului neconsolat cîteva flori; se duce la cimitir.

POMPILIAN: Impresionant! (Imediat.) A fost excelent duşul, doamnă. Merci! Merci beaucoup!

VOICULESCU (cu privirea în pămînt): Doamnă Florenţa, pot să mai vin la masă? Asta nu mi-a interzis încă Sofica.

FLORENŢA: Atunci vino mai departe. Cînd o să-ţi interzică, te rog să mă anunţi!

VOICULESCU (ieşind): Mi-ar părea rău să-mi interzică. Dar sper că nu…

POMPILIAN: îmi permiteţi să mai rămîn cîteva clipe? Deşi nu e frig afară, e mai prudent. (Se aşază în fotoliu, scoate un ziar din buzunar. Florenţa croşetează.) Se schimbă vremea. Am şi eu semnele mele. Dar văd că scrie şi în buletinul meteorologic.

FLORENŢA: Se duce şi toamna… Vine iarna…

POMPILIAN (lasă să-i cadă ziarul): Ce lucraţi?

FLORENŢA: Un fular mai gros…

POMPILIAN: Nu vă stau mîinile o clipă. (Pauză.) Lucraţi numai pentru dumneavoastră, sau şi pentru…? Vreau să spun, dacă primiţi comenzi..

FLORENŢA: Nu prea primesc.

POMPILIAN: Am avut un fular splendid. Din Anglia… Nu ştiu unde dracu l-am pierdut. (Pauză.) Da, da, vine iarna. (Pauză.) Trebuie să-mi scot demiul de la naftalină… Mai trece o iarnă, mai trece o vară, şi aşa se duce toată viaţa. Păcat! Rămîn doar nişte boarfe în urma noastră.

FLORENŢA (după o tăcere): Eu am o rochie pe care o păstrez de treizeci de ani.

POMPILIAN: Imaginez-vous: şi eu am un sacou de peste douăzeci de ani. Evident, e demodat… Dar in perfectă, în perfectă stare.

FLORENŢA (continuă): Prima mea rochie de bal… Aveam optsprezece ani… Primul meu bal! Şi ultimul! (Surîs.)

POMPILIAN: Imaginez-vous ! Serios? Nu v-a plăcut să dansaţi?

FLORENŢA: Mi-a plăcut să valsez… (Pauză.) îmbrăcam uneori rochia mea de bal, mă aşezam la pian şi cîntam un vals… întotdeauna acelaşi… L-am dansat odată, demult, cu cineva… Vreţi să vi-l cînt la pian?

POMPILIAN: O! Desigur!

BĂRBATUL ÎN GRI (intră şi rămine în picioare, în spatele fotoliului pe care stă Florenţa).

FLORENŢA (se ridică. Se aşază la pian. Cîntă valsul.)

POMPILIAN (ascultă — s-ar zice, nostalgic).

FLORENŢA (încetează; lasă să-i cadă capul peste claviatură; se îndreaptă ca halucinată, cu braţele deschise, spre Pompilian; rosteşte): Să dansăm valsul nostru…

POMPILIAN (nu o vede).

BĂRBATUL ÎN GRI (se întoarce cu faţa spre culise. Bate din palme, comandă): Ilustraţia muzicală! Valsul!

(Din culise se aude, în surdină, valsul. Bărbatul în gri îşi lipeşte milităreşte călcîiele, ca altădată locotenentul Pompilian; se înclină în faţa Florenţei. Dar toate gesturile lui vor fi caricaturale.) – – Domnişoara dansează?
  (Florenţa se abandonează, ca altădată. Valsează cu el. Pompilian — ca şi cînd n-ar fi de faţă; îşi curăţă unghiile, sau se caută prin buzunare. Florenţa şi Bărbatul în gri s-au oprit din valsul lor.)

POMPILIAN (ridică privirea spre Florenţa): Mi-a plăcut cum aţi cîntat la pian. Cu mult sentiment! (Pauză.) Un frac… O rochie de bal… un vals… o întreagă epocă!

Era frumos. (Fluieră valsul.)

FLORENŢA (cu vocea gîndului, evocînd): Bănuiam că nu eşti de-aici… Cînd ai venit?

BĂRBATUL ÎN GRI (cu glasul lui Pompilian, parodiind): Astăzi! Te-am văzut din prima clipă cînd am intrat în salonul mare. Erau cîţiva bărbaţi în jurul dumitale. Te-am privit lung — şi ţi-am chemat privirea.

FLORENŢA (cu toată emoţia de atunci): Da, am simţit. (Pompilian s-a ridicat; e în faţa tabloului său în ulei. Florenţa, acelaşi glas.) Rămîi aici pentru totdeauna?

BĂRBATUL ÎN GRI: Mîine în zori trebuie să plec. Dar mă voi întoarce curînd. Foarte curînd! (Florenţa — o mină la frunte; rămine citeva clipe cu ochii închişi. Bărbatul în gri s-a retras în spatele fotoliului pe care a stat Florenţa.)

POMPILIAN (tot în faţa tabloului; fredonează valsul): Ştiţi ce-mi aminteşte valsul ăsta?

FLORENŢA (intens): Ce vă aminteşte?

POMPILIAN (surîde): O vară la Sinaia… Demult! Mă aflam în voiaj de nuntă cu cea de-a doua soţie a mea. Era de origine franceză. În parc cînta muzica militară. Valsul ăsta! (Pauză.) Doamnă, în trei zile am pierdut o avere la chemin de fer. O avere! Dar ce conta pe vremea aceea! On etait jeune! On etait…

FLORENŢA: Şi nu vă mai aminteşte nimic altceva?

POMPILIAN: O! Bineînţeles! E un vals cunoscut!

FLORENŢA (pauză): La primul meu bal… am dansat cu cineva. (Pauză.) Toată viaţa mea s-a hotărît în noaptea aceea. (Pauză.) Şi din tot, n-a mai rămas decît o rochie veche, într-un cufăr, alături de alte rochii, tot atît de vechi. (Se îndreaptă spre cufăr, vrea să-l deschidă.)

BĂRBATUL ÎN GRI: Nu! Te rog! Nu suport ridicolul, se amestecă întotdeauna în el prea mult tragic. Te rog!

FLORENŢA (se întoarce, fără să fi deschis cufărul; repetă, cu faţa spre Pompilian): Din tot… n-a mai rămas decît atît, o rochie veche de bal. Asta e, de fapt, toată biografia mea: o seară de bal… un vals…

POMPILIAN (din politeţe): Vorbiţi serios?

FLORENŢA: N-am ştiut să glumesc niciodată. (Pauză.) Spuneţi, aţi fost la baluri în tinereţea dumneavoastră?

POMPILIAN (rîde): Am fost un mare dansator!

FLORENŢA: Şi nici un bal nu v-a lăsat o impresie, o amintire mai deosebită?

POMPILIAN (uşor amuzat): Să mă gîndesc…

FLORENŢA (gravă): Gîndiţi-vă… (Pompilian ridică din umeri; îşi aprinde o ţigară.) Aţi fost vreodată la Rîmnicu-Vîlcea?

BĂRBATUL ÎN GRI: Opreşte-te, Florenţa! Te rog, draga mea, cruţă-te! Doamne Dumnezeule! Ce voluptate a suferinţei! (Spre public.) Şi dumneavoastră vă autoflagelaţi în halul ăsta? Probabil, probabil, toţi sîntem propriii noştri călăi… De ce mai avem atunci nevoie şi de alţii?

POMPILIAN (răspuns la întrebarea Florenţei): La Rîmnicu-Vîlcea? O! De multe ori! Un orăşel drăguţ! Aveam o mătuşă şi un unchi acolo. De cîte ori rămîneam în pană de bani, la ei găseam salvarea. Dar de ce mă întrebaţi? Sînteţi cumva de acolo?

FLORENŢA: Da. (Pauză.) De acolo…

POMPILIAN (o clipă pe gînduri): A, sigur! Aşa se explică! Dacă sînteţi din Rîmnicu-Vîlcea, probabil că părinţii dumneavoastră au fost în relaţii cu unchiul şi mătuşa mea…

FLORENŢA: Nu înţeleg…

POMPILIAN (se ridică; din nou în faţa portretului): Sigur! Aşa trebuie să se fi întîmplat! Rudele acelea ale mele, care ţineau enorm, enorm la mine, au comandat, probabil, un tablou după o fotografie de a mea. Şi aşa o fi ajuns, prin cine ştie ce împrejurări, în casa părinţilor dumitale. Pot să vă întreb cum vă numeaţi ca domnişoară?

FLORENŢA: Georgescu. Florenţa Georgescu. (Pauză.) Acum port numele soţului meu, care a murit…

POMPILIAN (se întoarce spre fotoliu): Nu vreţi să vindeţi tabloul? Aş fi foarte amator să-l cumpăr.

FLORENŢA: Nu. (Se uită în ochii lui adinc; se ridică brusc.)

BĂRBATUL ÎN GRI: Ai spus: nu! E destul. Crede-mă! Tot ce va urma va fi penibil.

FLORENŢA (vine aproape de Pompilian): Şi asta vrei să-mi iei?

POMPILIAN (o priveşte consternat).

FLORENŢA (fără stăpînire; cu tot ce a acumulat): Intr-o seară, la un bal… Era primul meu bal… Aveam optsprezece ani. Şi dumneata ai venit… (Se încarcă de emoţie.) Ai venit în oraşul meu, în care trăiam liniştită. Poate chiar fericită…

POMPILIAN: Eu?

BĂRBATUL ÎN GRI: Ca în Pescăruşul lui Cehov. Vă reamintiţi? Trigorin îi spune Ninei: „Subiect pentru o mică istorioară; la marginea unui lac trăieşte din copilărie o tînără fată care îţi seamănă; iubeşte lacul ca un pescăruş şi ca un pescăruş trăieşte, liberă şi fericită.

Dar un om vine din întîmplare… O vede, şi neavînd nimic altceva de făcut, o ucide, ca pe pescăruşul acela de acolo:,,// Va fait perir comme la mouette que voici /”

FLORENŢA: Mi-ai dat o fotografie. Mie mi-ai dat-o. Mie!… (Arată portretul.) Şi eu ţi-am dat un inel. Eu ţi l-am dat! Un inel fără preţ. Cîteva pietricele mici. Şi un rubin. Ne-am logodit. Ai spus că te întorci. Şi nu te-ai mai întors niciodată. Şi eu te-am aşteptat. (Strigă.) Te-am aşteptat! Te-am aşteptat! Toată viaţa mea te-am aşteptat!

BĂRBATUL ÎN GRI: Aşteptarea e o moarte lentă. (Pauză.)

Trăia liberă şi fericită. Un om a venit din întîmplare. A comis crima. Şi a plecat. (Se retrage.)

POMPILIAN (uluit, biguie): Dar… doamnă Florenţa… Dar,
Dar femeile nu au cultul amintirilor. Nu ştiu să păstreze niciodată, pînă la capăt, un secret…

FLORENŢA (încet): Te rog pleacă…

POMPILIAN (pauză; se înclină): Regretul e de partea mea. De partea mea. (Ieşind.) Şi nu-mi mai îngădui să vin niciodată! îmi pare rău. Mă simţeam foarte bine aici… (Florenţa priveşte lung în urma lui, apoi se aşază in fotoiu. Tricotează. Intră Bărbatul în gri. Se aşază în celălalt fotoliu, scoate un ziar. Citeşte. Se aude gongul. O dată, de două ori.)

BĂRBATUL ÎN GRI (tresare): A! Gongul! (Vine în mijlocul scenei. Cu faţa spre public.) Citeam un articol despre cibernetică. Foarte interesant! Se pare că, în curînd, nişte maşini mult mai inteligente decît noi… şi mai sensibile — se înţelege… şi mai evoluate — se înţelege… vor iubi în locul nostru… Mult mai raţional… mai selectiv… Vor analiza, vor diseca, cu mare precizie, sentimentul, îl vor distruge într-o secundă, dacă îl vor socoti inutil. Sau împovărător. Sau înlănţuitor. Probabil, deci, că le vom distruge pe toate.

Sîntem oameni moderni, ce Dumnezeu ! Nişte maşini lirice — dar nu prea lirice… Totul dozat cu măsură. Cu foarte multă măsură şi pe „mini”-durată. Nişte maşini romantice, dar nu prea romantice… Totul dozat cu măsură. Să iubească în locul nostru, raţional. Şi noi, în timpul acesta, să ne putem vedea în tihnă de treburile noastre, de viaţa noastră. Fiindcă dragostea consumă prea mult timp. Uneori, o viaţă întreagă abia îi ajunge, în sfîrşit, cînd vom scăpa de această pacoste, cînd vom scăpa de dragostea care înrobeşte, care marchează, pecetluieşte o viaţă… (se aşază in fotoliu) va fi o binefacere! Şi poate atunci vom avea mult mai mult timp să ne şi iubim, invidioşi pe maşinile care ne-au luat locul. (Ia ziarul, citeşte.)

FLORENŢA (continuă să tricoteze; foarte în surdină, valsul; suspină nostalgic): Ce frumos spunea el: Imaginez-vous!… Imaginez-vous !…

CORTINA

1967