Ah, bărbaţii, ah, femeile!

„Ah, bărbaţii… ce fiinţe fără inimă, ce fiinţe primitive, rudimentare, brutale, abjecte, perverse. Mi-e silă de ei, n-am să mai iubesc niciodată, să mă iei la palme, să mă faci de râs în stra­dă, dacă o să mă mai vezi vreoda­tă îndrăgostită…

A, nu spun că o să-mi petrec viaţa singură, că o să mă duc la mănăstire sau o să mă izolez pe o insulă… asta nu, dragă pentru că sunt tânără şi am în mine încă destulă poftă de viaţă, dar o să-mi bat joc de toţi. O să râd de toţi. O să-i mint pe toţi, o să-i înşel pe toţi. O să devin o femeie interesată, rea, falsă, egoi­stă, cinică. O să profit de tot şi n-o să dau nimic în schimb.

Nu zâmbi… ştiu ce gândeşti în clipa asta. Crezi şi tu, cum crede şi Rodica şi Nelly și Mimi, că tot ce spun acum n-are nicio valoare şi nicio importanţă, că vorbesc și eu cum vorbeşte orice femeie furioasă, indignată, că a fost în­şelată, păcălită, minţită… Min­ţită!… Minţită ruşinos, oribil, gro­solan, josnic…

Dar te înșeli draga mea, vorbesc foarte calm. Fie­care cuvânt pe care-l spun este foarte bine gândit şi foarte bine cântărit: cu această ultimă experiență sentimentală îmi închei cariera mea de femeie „superioară”. Gata, s-a isprăvit! Nu mai vreau să fiu nici virtuoasă, nici sensibilă, nici înţelegătoare, nici generoasă, nici sinceră. Vreau să fiu o şmecheră, o dură, o cocotă, o venală.

Şi tu, tu care ştii cât l-am iubit pe Caius, cât i-am fost de credincioasă şi cât am crezut în el. Ce încredere oarbă am avut în dragostea lui şi în fidelitatea lui. Nu se poate să nu-mi dai dreptate. Tu ştii foarte bine, că ceea ce nu îi pot ierta nu este faptul că m-a în­şelat în felul cum m-a înşelat şi cu cine m-a înşelat — l-am văzut zilele trecute pe stradă cu ea, îţi jur, servitoarea mea are un aer mai distins — ci faptul că m-a minţit, că a fost laş si n-a avut curajul, că n-a avut cinstea su­fletească să vie să-mi spună: fato dragă, te-am iubit, mi-ai plăcut, m-am simțit bine cu tine, dar acum s-a terminat.

Ce crezi că aş fi făcut? Crezi că m-aș fi cramponat de el? Crezi că n-aş fi înţeles că trebue să renunţ, că nu mai am ce să caut lângă el? Mă cunoşti foarte bine, am eu orgoliul meu, mândria mea, dem­nitatea mea, ştiu să plec când trebuie şi ştiu să plec cu capul sus! Aş fi rămas cel puţin cu un sentiment de stimă pentru el, i-aş fi fost recunoscătoare că nu m-a minţit!

Dar aşa cum s-a pur­tat a distrus totul, a distrus tre­cutul nostru, a distrus amintirile noastre! S-a purtat ca un mizerabil, ca ultimul dintre mizerabili. Draga mea, avea o amantă pe care o vedea zi de zi, cu care ieşea în oraş, la spectacole, la restaurante şi mie, mie continuă să-mi spună că mă iubeşte, că mă preţuieşte, că sunt unica fe­meie care îl înţelege şi cu care se simte fericit.

Dacă n-aş fi primit scrisoarea aceea anonimă, probabil că nici azi n-aș fi știut nimic, aş fi con­tinuat să trăiesc mai departe cu el, convinsă că mă iubeşte, că nu mă înşeală… Închipuieşte-ţi draga mea că a avut curajul să nege totul, după ce i-am spus că ştiu că mă înşeală și că ştiu şi cu cine mă înşeală. Câtă minciună, câtă prefăcătorie! Îl urăsc, îl urăsc cu toată forţa ini­mii mele şi a dragostei mele ră­nite şi înşelate!”

Prietena mea Marcela a iz­bucnit într-un hohot de plâns. Am încercat s-o consolez, dar n-am izbutit. A plecat de la mine, la fel de tristă, cum venise.

Am revăzut-o peste o săptă­mână, desfigu­rată de plâns şi de nopţi nedor­mite:

„Ah bărbaţii… sunt nişte monştri preistorici, nişte jivine scăpate din junglă. niște bestii… Câtă cruzime, câtă brutalitate, câtă duritate sufletească! Ascultă draga mea, a avut curajul să-mi spună în faţă că nu mă mai iu­beşte, că are o amantă! Nici un fel de menajament, nici un pic de milă, nicio urmă de afecţiu­ne, nicio mustrare de conştiinţă! Calm, senin, liniştit, mi-a măr­turisit că e îndrăgostit de o altă femeie, a recunoscut totul, totul! Un altul în locul lui ar fi cău­tat să nege, să mintă, ar fi căutat să găsească ceva, să găsea­scă un albi, o explicaţie, ar fi ascuns adevărul, n-ar fi avut cruzimea să-i spună fără nici un înconjur femeii care-l iubeşte, cu care trăieşte de un an de zile, că nu mai are niciun sentiment faţă de ea. De ce atâta inutilă cruzime, de ce atâta răutate? Sunt o femeie destul de sensibilă, des­tul de înţelegătoare, mi-aş fi putut da seama din purtarea lui că nu mă mai iubește. N-ar fi fost nevoe să mi-o spună.”

Dar, dragă Marcela, răs­pund eu — data trecută când ai venit la mine erai revoltată că n-are curajul să-ţi spună adevă­rul. Acum îl acuzi că în sfârşit s-a hotărit să nu mai mintă, să nu mai nege evidenţa. Tu ştiai că te înşeală, tu ştiai că iubeşte pe alta… Cât timp nu voia să recunoască îl acuzai de prefăcătorie, de lașitate, de minciună. Acum, când recunoaşte, îl acuzi de brutalitate, de lipsă de me­najamente, de cruzime sufletească.

Marcella izbucneşte iar în plâns:

„Să-l ia dracu! De când știu sigur că nu mă mai iubeşte, mor după el!!”

Editorial de Sidonia Drăgușanu, în „Femeia și căminul” din 31 martie 1946, rubrica „Cafeluțe”