Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
De mult de tot, într-o vreme foarte îndepărtată, trăia stăpân pe un ţinut întins, un om foarte rău, foarte puternic şi foarte bogat.Dorinţa lui cea mai mare fusese să aibe un copil. Dar nu orice fel de copil: vroise să aibe copilul cel mai frumos, cel mai voinic, cel mai deştept, cel mai luminat, cel mai dăruit din toată lumea. Să nu mai fie în toată lumea, un altul ca el.
Şi omul cel puternic, bogat şi rău, după ce a aflat de la nevastalui că peste nouă luni va fi tată, a plecat într-o călătorie mare, spunând că nu se va întoarce decât după naşterea copilului. Dar când s-a înapoiat, nu şi-a mai găsit femeia în viaţă: de inimă rea, de frică, și de ruşine pentru că adusese pe lume o sluţenie de fată, o stârpitură, s-a aruncat într-o prăpastie.
Când şi-a văzut omul copilul, a dat poruncă să fie asvârlit şi el în prăpastia în care zăcea trupul nevestei lui. Dar sluga care a primit porunca să aducă la îndeplinire dorinţa stăpânului, a început să plângă şi a spus că ea nu-şi poate lua pe cuget o faptă atât de mişeIească. Stăpânul a gonit-o şi a zis că singur el, cu mâinile lui, va arunca pocitania de copil în prăpastie. Dar când a luat fetiţa înbraţe şi a auzit primul scâncet, inima lui aspră care nu cunoscuse niciodată mila, înduioşarea, s-a înmuiat şi mâna perniţă să curme viaţa copilului, a mângâiat încet fruntea, obrăjorii, capul.
— E copilul meu, şi-a spus omul cu o tresărire a inimii pe care nu o mai cunoscuse niciodată. E al meu, şi trebue să trăiască! Pentru mine va fi cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai luminat, cel mai dăruit copil din lume. Şi atunci, omul acela a chemat la el sluga lui cea mai credincioasă, cea care îi fusese lui doică şi i-a spus aşa: Tu şi cu fata mea veţi sta în toată casa asta în care nu va mai pătrunde niciodată, nicio altă femeie. Vom da jos de pe pereţi toate oglinzile. Fata mea nu va şti că este urîtă, dimpotrivă, se va crede foarte frumoasă, va crede că este cea mai frumoasă fată din lume pentru că tu şi toţi aceia care o vor învăţa carte, mai târziu, vor trebui să se minuneze în faţa marei ei frumuseţi. Voi porunci să se scrie versuri şi cântece în care să-i fie lăudată frumuseţea. Cele mai scumpe vestminte, cele mai de preţ podoabe, ea le va purta. Cei mai mari învăţaţi din întreaga lume vor fi chemaţi aici ca să facă din fata mea cea mai învăţată fată din lume: va şti să cânte, să joace, să cetească, să scrie, să socotească, să vorbească toate limbile, le voi plăti bine, le voi da oricât îmi vor cere, căci ei, ca şi tine, vor trebui să-i spună fetei mele că alta mai mândră, mai gingaşă, mai frumoasă, n-au văzut niciodată.
Şi toate s-au întâmplat pe voia omului: fata a crescut mare, a învăţat să scrie, să citească, să cânte, să joace, să socotească, ştia de toate dar nu ştia adevărul despre ea.
Se credea tare frumoasă, pentru că nu-şi întâlnise niciodată chipul în oglindă, pentru că nu văzuse nicio altă femeie în viaţa ei afară de bătrâna doică lângă care crescuse şi pentru că toţi cei dinjurul ei aveau poruncă să-i laude necontenit frumuseţea.
Şi au trecut ani şi ani.
Într-o zi, pe când tatăl fetei era plecat în alt ţinut, pe când doica dormea, pe când paznicii ştiindu-l pe stăpân plecat, se tolăniseră în grădină, s-au apropiat de poarta castelului, un străin şi o străină. Bărbatul era în puterea vârstei, frumos şi voinic, femeia foarte tânără şi foarte frumoasă. Purtau amândoi pe braţe câte un maldăr de stofe şi de mătăsuri scumpe. Au intrat binişor în curtea castelului, au urcat scara, au deschis uşa şi nestânjeniţi de nimeni,au pătruns în iatacul fetei.
Fata stătea singură şi cosea.
— Venim de departe, a spus străinul, făcând o plecăciune, eu şi cu nevasta mea, să-ţi aducem cele mai scumpe şi cele mai frumoase stofe şi mătăsuri. Priveşte-le!
Dar fata nici nu se uită la ele, căci ochii ei se opriseră pe chipul minunat al tinerei femei.
— Care din noi două e mai frumoasă, întrebă ea pe străină, apropiindu-se de ea.
Străina plecă privirea şi nu vru să răspundă.
— Care din noi două e mai frumoasă, repetă întrebarea fata,cu glasul sugrumat de mânie. Răspunde, ori pun să-ţi se taie capul, strigă ea.
Atunci străinul, îi întinse fără se uite în ochii ei, o oglindă şi îi spuse: Răspunsul ţi-l vei da singură, privindu-ţi faţa în oglindă.
Când îşi văzu fata, chipul urît, ochii mici şi stinşi, vârîţi în fundul capului, gura lată, ca o spărtură în fundul unei puşculiţe, fruntea teşită, părul rar şi ţepos, nasul grosolan, simţi o ameţeală şi se prăbuşi fără simţire, jos pe covor.
Când şi-a revenit în fire, străinul şi străina, erau lângă ea, îi ţineau mâinile, o mângâiau, îi vorbeau blând, în şoaptă:
— N-ai cunoscut până astăzi adevărul nici despre tine, nici despre lume, nici despre viaţă, îi spuse femeia. Ai trăit o viaţă neadevărată, făcută numai din minciuni. Nu ştii nimic din tot ce se petrece dincolo de zidurile casei tale. Duci un trai îmbelşugat, lipsit de griji şi fără îndoială, nu ştii că sunt oameni pe lume, foarte mulţi oameni, care rabdă de foame, de frig, care umblă desculţi, goi, bolnavi pe străzi prin care trec cei sătui şi îmbrăcaţi fără măcar să le arunce o privire înduioşată. Vino cu noi. Te vom duce în « Oraşul orfanilor », în « Oraşul bolnavilor », în « Oraşul săracilor »,în « Oraşul schilozilor », în « Oraşul părăsiţilor », în « Oraşul nefericiţilor », în « Oraşul jefuiţilor », în « Oraşul oropsiţilor », în « Oraşul bătrânilor».
— Dar unde sunt toate aceste oraşe ?
— O să le vezi pe toate. Sunt oraşe care fac parte din ţinutul tatălui tău.
Şi au pornit la drum.
Când au ajuns în « Oraşul orfanilor » a văzut fata, sute de copii slabi, plânşi, sdrenţăroşi şi flămânzi. S-a apropiat de unul şi l-a mângâiat. Copilul a privit-o cu nişte ochi plini de duioşie şi recunoştinţă şi i-a spus:
— Nu m-a mângâiat nimeni, niciodată. Ce bună eşti!
Într-o clipă, s-au adunat în jurul ei, zeci de copii, toţi vroiau o vorbă bună, o mângâiere, mai mult nici nu îndrăzneau să nădăjduiască.
Fata îi lua în braţe pe cei mai mici, îi mângâia pe cei mai mărişori, le spunea tuturor vorbe bune şi vorbindu-le ochii ei se făceau mai luminoşi, mai calzi, mai catifelaţi, şi pe gura ei urîtă flutura un zâmbet atât de dulce încât toată faţa ei părea dulce, plăcută.
— Nu veţi mai răbda nici de foame, nici de frig şi nici nu veţi mai trăi lipsiţi de îngrijire, de milă şi de bunătate, căci eu voi fi mama voastră, a tuturor.
— Nu veţi mai fi bolnavi, a spus celor din « Oraşul bolnavilor »,pentru că din inelele mele cu pietre multe şi nestemate, voi clădi spitale pentru voi.
— Nu veţi mai trăi în lipsuri grele, în sărăcie, a spus fata cânda ajuns în « Oraşul săracilor », fiecare dintre voi, va avea o casă şi un petec de pământ pe care să-l muncească şi să-şi scoată din el hrana de toate zilele.
— Veţi trăi în aziluri în care nu veţi duce lipsă de nimic, nu veţi mai fi nevoiţi să vă târîţi schilozi şi batjocoriţi pe străzile oraşului, le-a spus ea celor din « Oraşul schilozilor ».
— Şi pentru voi începe o viaţă nouă, nefericiţilor, desamăgiţi-lor, jefuiţilor, asupriţilor! Cel care şi-a pierdut nădejdea şi-o va regăsi, căci i se va da putinţa să muncească şi munca lui va fi răsplătită şi cinstită, dreptul lui va fi drept, liniştea lui, linişte. Vă voi învăţa să vă iubiţi, să trăiţi în frăţie şi înţelegere şi veţi uita de toate câte le-aţi îndurat până acum.
Bătrâneţea voastră nu va mai fi tristă, pustie, nu veţi mai trăi părăsiţi, uitaţi, a spus fata celor din « Oraşul bătrânilor », căci nu veţi mai trăi singuri, ci laolaltă cu copiii voştri, laolaltă cu cei tineri,sdraveni, sănătoşi, puternici, veseli, ca să vă simţiţi şi voi tineri,sănătoşi, puternici.
Şi pe rând, fata îşi scotea salbele, inelele, brăţările, galbenii din pungă şi împărţea celor lipsiţi. Şi pe unde trecea, glasul ei blând,aducea mângâiere şi mâna ei alina.
Când s-a întors după luni şi luni de zile acasă, tatăl ei o privi înmărmurit, aproape să nu o mai recunoască. Fata lui cea urîtă,nu mai era urîtă, era frumoasă, căci avea cei mai calzi, cei mai vorbitori ochi din câţi văzuse el vreodată, cel mai dulce zâmbet
Uită-te în oglindă, i-a spus străina.
Şi fata s-a uitat: da, vedea şi ea acum, ca este altfel, cu totul altfel decât se ştiuse. Inima ei suferise, se înfiorase, se bucurase,se înspăimântase, inima ei trăise cu adevărat, învăţase să cunoască oamenii, să-i iubească, să-i ajute şi toate prin câte trăise, i se vedeau acum pe faţă. Avea o faţă bună, senină, prietenoasă, duioasă, o faţă care se potrivea cu inima ei făcută numai din bunătate, din milă şi din dragoste de oameni. Şi cu astfel de inimă, se înţelege că şi chipul ei nu putea fi decât frumos.
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945