1974 – Doamna cu ochelari negri, reeditata in 2018

„De acord? A, „nu e chiar important să fim de acord”? îmi eşti ostilă? De ce ţi-ai tras mîna? Nu vroiam decît să ţi-o acopăr cu a mea. Un gest sentimental, probabil şi el desuet… Ai nişte umeri rotunzi şi frumoşi, probabil expresivi în alte împrejurări… Dar acum n-am înţeles ce-au vrut să spună. S-au ridicat înfriguraţi? Plictisiţi? Au protestat în felul lor? „Nici una nici alta?” Cît timp e de cînd nu ne-am văzut? Sînt vreo şase-şapte ani mi se pare… Ultima oară, ne-am întîlnit tot din întîmplare, într-un magazin, parcă… „La Romarta”? Exact, ai dreptate: la Romarta. Acum îmi amintesc perfect… Alegeai o cravată pentru soţul tău… Nu ştiu dacă chiar pentru soţul tău, dar aşa mi-ai spus atunci…

Cînd ridici dintr-o sprinceană, ştii că-ţi schimbi complet expresia? Eşti tot cu el, adică cu soţul tău? O! Ce prompt mi-ai răspuns: ,,Bineînţeles”! Ca şi cînd ar fi fost exclus să fie altfel… Ai surîs acum numai cu un colţ al gurii… Şi cum de ţi-ai putut permite, dacă nu e prea indiscretă intrebarea mea, să vii astă-seară cu mine aici? Sper că nu sînteţi certaţi… Sau sînteţi un menaj, dintr-astea, foarte moderne, cu vederi largi, de care eu am oroare… „Bineînţeles” — că da? Ori „bineînţeles” — că nu? îmi place cum rîzi! Totdeauna mi-a plăcut rîsul tău: e un rîs mic, gracil, pudic. Eşti pudică? De fapt cred că tu mi-ai plăcut mie destul de mult într-o vreme… Acum rîd eu, sîc! Eram sigur că ai să te legi şi de acest „cred” şi de acest „destul”. Am şi eu pudorile mele… Nu mi-am închipuit că am spus ceva chiar atît de spiritual, care să te facă să rîzi în hohote… N-ai reuşit să mă descurajezi. Am să-ţi spun mai mult decît atît : reflectam chiar, în vremea aceea, să mă însor cu tine! Ce ochi mari ai făcut! Chiar n-ai ştiut că m-ai interesat într-o vreme? Am fost de cîteva ori împreună şi la cinematograf. Nu ? Ne-am şi plimbat! Nu?

„Iţi mai aduci aminte, doamnă”? Uite şi perechea de îndrăgostiţi… Ea e foarte frumuşică, el urît de-a binelea… Nu ţi se pare? „E interesant”?! Mă rog… Gusturile femeilor… Ai nişte ochi foarte frumoşi… Da, „nişte”… Cum ai fi vrut să-ţi spun: o pereche de ochi frumoşi? Sînt verzi sau albaştri? Nu-mi dau seama la lumina asta. Ia să mă uit bine. Iar ţi-ai tras mîna… Tot n-am aflat ce-i cu soţul tău. V-am văzut o dată împreună şi pe stradă. E cam mult de atunci… Un bărbat înalt, prezentabil. Sper că erai cu soţul tău… „Bineînţeles”. Spune-mi, bineînţelesul ăsta al tău e un tic verbal, sau un mod de a te eschiva de la un răspuns mai precis? Sau poate chiar o platoşă a ta! Nu, nu fac iar pe „psihologul”. E plecat în provincie? Nu ştiam că e medic neurolog… Şi tu ce specialitate ţi-ai ales? „Pediatria”? Frumos, interesant! Şi cît lipseşte soţul tău din Bucureşti? E uneori de-a dreptul deconcertant rîsul tău!
Tare aş vrea să ştiu la ce te gîndeşti în clipa asta… Nu te încrunta, deşi eşti una dintre puţinele femei cărora le stă bine cînd se încruntă. Ai o severitate nobilă, ca să zic aşa… Lasă ţigara. Ce nervos ai aprins-o! Nici nu mi-ai lăsat timp să ţi-o aprind eu! Fumezi cam mult, doamna mea!…

Uite, vine chelnerul. Te-ai decis? Ce iei? „Indiferent” nu există pe listă. Să-ţi mai citesc o dată. Ei, nu se poate: trebuie să iei ceva. Eu o să iau un cotlet. Tot un cotlet? începem deci să ne înţelegem. Salată de roşii, sau de ardei copţi? Iar ,,indiferent”? Ce docilă eşti! „Nu în toate împrejurările”. Lasă mîna pe masă. îmi place să-ţi mîngîi mîna. Nici atît nu-mi dai voie? Ai o mînă care inspiră încredere. Nu, n-am obiceiul să ghicesc în palmă. O mînă de femeie castă şi chiar onestă. Iar rîzi! N-ai dreptate: o femeie castă nu e neapărat şi o femeie onestă… Şi nici vice versa? Uite, a venit chelnerul. O porţie de caşcaval înainte de friptură şi nişte măsline. Şi două ţuici. Mari, tovarăşe, sigur că mari! Stai! Doamna asta mică zice că vrea o ţuică mică….M-ai fulgerat, frumoasa mea, cu o privire: mă miră că n-am căzut jos, trăsnit, mort. Cu ce te-am supărat? A, că am spus doamna asta mică? Nu, nu fac familiarităţi cu chelnerii. Observ că mă cenzurezi tot timpul. Dar nu-mi displace. Şi aşa, doamna mea — vezi? — n-am mai spus „frumoasa mea”, iată-ne împreună după atîţia ani… Unde te duceai cînd te-am întîlnit astă-seară pe stradă? Păreai grăbită. Zău? Te duceai acasă? Ai fost foarte drăguţă că ai acceptat invitaţia mea. Iţi sînt foarte recunoscător. Nu fugi: lasă mîna pe masă! îmi place să-ţi mîngîi mîna. Am fost un mare imbecil că nu m-am însurat cu tine. Acum ai avut o privire nouă… N-am reuşit s-o descifrez. Spune, te-ai fi măritat cu mine  Aveam impresia în vremea aceea că nu-ţi sînt chiar indiferent. M-am înşelat? Nu m-am înşelat? Fă-mă să pricep: ai dat din cap într-un fel… din care nu ştiu ce să înţeleg. ,,N-are importanţă”? Bine… N-are! Cînd se întoarce din provincie soţul tău? Nu te-ai schimbat aproape deloc. Sînt peste douăzeci de ani, nu?

…”