Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
Ilustrația de carte pentru copii e o muncă serioasă ce pare făcută în joacă, spune Oana Ispir, cea care a desăvârșit în 2019 personajele imaginate în 1947 de Sidonia Drăgușanu în „O javră, un câine și un copil”.
Cartea este povestea în versuri a iubirii necondiționate pe care un câine i-o oferă stăpânului, indiferent de comportamentul acestuia. În oglindă, ea arată ipocrizia omului care se încăpățânează să vadă și în câine doar aspectul, așa cum vede în alți oameni doar haina. Morala poveștii Sidoniei este că trebuie să iubim toți câinii chiar dacă nu sunt de rasă, pentru că inima lor bate la fel pentru noi, indiferent unde s-au născut și ce pete au pe blană.
Dacă pentru cititorul matur ar fi suficiente rândurile astea, ca să-și facă o idee despre subiectul cărții, pentru copii mai importantă va fi moaca șireată a lui Fonfonel, ochii sinceri și blânzi ai lui Azorel și aventurile lor cromatice. Iar pentru asta e responsabilă Oana Ispir, grafician cu mână pastelată, de ilustrator de cărți pentru copii.
„O javră, un câine și un copil” a fost scrisă în 1947 de Sidonia Drăgușanu și are parfumul acelei epoci. Reeditarea cărții venea cu acest risc, al neadecvării la vremurile noastre, deși esența poveștii e la fel de actuală și astăzi. Oana Ispir a reușit, însă, să creeze prin desenele ei o legătură subtilă între epocă și personaje, dându-le totodată o tușă proaspătă și atractivă pentru copiii de azi.
Pentru proiectul ăsta, Oana a adunat un adevărat dosar foto despre oameni și câinii lor, în special din epoca interbelică, pentru că așa și-a imaginat ea povestea Sidoniei. Madam Fifi are servitori, e o boieroaică, deci trebuia ca toate lucrurile care o înconjurau să reflecte asta.
„Știam că vreau o paletă limitată și am compus câteva scene pornind de la o culoare preferată. Am ales violet pentru că doamna Fifi trebuia să fie mai aristocrată, dacă tot are servitori, iar violetul e culoarea regilor în mintea mea.”
O fetiță, niște desene cu creta pe asfalt, la Deva
Primele desene din viața Oanei au fost, ca ale oricărui copil, cu creta pe asfalt. Saltul către profesioniști s-a produs tot atunci, pentru că în Deva tocmai se reînființa Liceul de artă, iar ea a beneficiat de ocazie, ca și alți copii din prima generație de școlari care a rostit „doamna”, nu „tovarășa”, în clasa 1. În următorii 12 ani a copilărit, desenat, învățat, desenat, citit, desenat, oriunde se ducea. În special vacanțele la bunicii de lângă Deva aveau o tușă de basm, pentru că însemnau multă natură, citit și desenat.
Asta fac dacă nu fac nimic, desenez. E ceva normal pentru mine”, explică Oana.
După terminarea liceului a urmat înscrierea la UNARTE la București și mutarea într-un oraș mare, cu toate plusurile și minusurile lui, pentru o fată retrasă din provincie. Traseul spre prezentul de ilustrator freelancer a trecut printr-un job de texturare la o firmă de jocuri video și altul de paginator într-o editură, cu focus pe reviste pentru copii sub licențe de desene animate.
Oanei nu-i place să vorbească despre ea. Spune că o vreme a considerat neserioasă ocupația asta a ei, deși o face cu pasiune și seriozitate.
Îmi trăiesc niște vise din copilărie. Adică să poți trăi din desen, să poți sta cu asta în gând și ziua și noaptea, și să te plătescă oamenii pentru asta.”
Probabil că mulți nici nu înțeleg, câtă vreme a face ceva se traduce de regulă în „se poate trăi din asta?”.
Se trăiește din ilustrație și desen, dar deocamdată la limită. E o întrebare populară asta, cred că e un pas greu a deveni freelancer, se poate face cu sacrificii consistente în alte părți din viață (vacanțe puține spre deloc), sau cu sprijin din partea familiei. Am norocul chior că îmi place să fac asta cel mai mult și mai mult și am și sprijinul familiei. Atunci când visez timp liber de proiecte, mi-l doresc de obicei pentru alte desene.”
Cum se rezolvă paralizia foii albe de hârtie
Probabil fiecare desenator are o rețetă personală atunci când trasează primele linii pe hârtie. Spre deosebire de un scriitor, care mai cunoaște și criza foii albe de hârtie, Oana spune că nu duce lipsă de inspirație. „Da, am avut și eu paralizie de foaie albă. Pentru că era scumpă foaia, ha, ha! Am rezolvat cumpărând mai multe foi”.
Procedura Oanei e gândită în așa fel încât să nu strice foaia. Mai întâi compune ideile în schițe mici pe o hârtie obișnuită, transpune totul pe hârtie bună, pictează și la final scanează rezultatul. Pe computer mai umblă la culori, la contururi, repară eventualele greșeli și uite așa trece o zi, două, poate chiar trei dacă lucrarea e mai migăloasă.
Încerc să lucrez mai lent fiindcă mi se pare că am rămas cu ceva grabă din București care nu mă lasă să adaug destule detalii. Îmi plac detaliile și trebuie să-mi mai cresc niște răbdare pentru ele”
În plus, în viața Oanei proiectele nu se suprapun. Pentru că ele locuiesc în capul ilustratorului și atunci când nu desenează, e complicat de schimbat focusul de mai multe ori pe zi.
Cum se face ilustrația unei cărți
Ca orice meserie și ilustrarea de carte are nevoie de organizare. Când s-a apucat de „O javră, un câine și un copil”, Oana și-a printat mai întâi toate textele, împărțite pe pagini, și a schițat câte un mini-desen pentru fiecare. A decis care merge de prim-plan, care de scenă mai îndepărtată etc.
„Dar asta e o carte mare mare, nu am reușit să fac din prima toate scenele mici, nici nu aveam scene pentru toate. Unele sunt: „aici e noapte, totul e albastru – prim plan” În cazul ăsta textul spune mai multe, decât în alte cărți, sunt multe strofe pentru un singur desen așa că trebuie să desenezi mai mult un fel de emoție, să alegi din scena aia cel mai frapant lucru, o sperietură, furie, un nas pe sus”.
Nu a durat mult și pe contul de Instagram al Oanei a apărut Fonfonel, cu mofturile și fițele lui de câine de rasă: umbreluță ca să nu-l ardă soarele, evantai ca să nu-i fie cald, perne moi și gusturi fine. Apoi s-a ițit și Azor, cu silueta lui deșirată și mereu încovoiat de vreo suferință. Ba sete, ba foame, ba frică de mânia nedreptei stăpâne.
Mulți ilustratori, o piață de carte prea mică
Piața de carte în România seamănă mai degrabă cu o caricatură. La 3 euro pe cap de locuitor, cât cheltuie românul anual pe cărți (sursa) și câteva sute de librării în toată țara, domeniul a început să stârnească mila politicienilor. Dacă adultul își găsește scuze, că nu mai are timp de citit, încearcă să compenseze cu „ăsta micu”, care (nu-i așa?) mai bine ar pune mâna pe o carte decât pe computer.
Cartea pentru copii, așadar, își trăiește și în România, timid, o copilărie înfloritoare, iar ilustratorii par să fie o categorie artistică destul de căutată.
Când am încheiat eu facultatea, parcă prin 2006, majoritatea cărților pentru copii erau traduceri din străinătate. Acum există edituri care promovează lectura în școli cu programe dedicate și poate fără acestea viitorul ar fi mult mai sărac în cărți. Treptat au apărut și cărți cu autori și ilustratori români. Parcă chiar a crescut nevoia de ilustrație. Poate din cauza internetului, e nevoie mai mult ca oricând de metode de a transmite cât mai rapid ideii sau informații, iar o imagine bine făcută are această calitate.”
De când a început să câștige primii bani din desen, în viața Oanei au fost multe alte cărți ilustrate pentru copii, dar și proiecte diferite, de grafică pentru articole de presă sau reviste.
„Îmi place să ilustrez și teme mai complexe, dar îmi plac și cărțile pentru copii pentru că virez foarte repede în umor. Temele grele sunt o provocare, mult timp mi s-au părut inaccesibile, acum abia aștept să le descompun în piese mici cu multe fațete. Cel mai greu pas înainte mi se pare a compune o carte cu totul, adică text, imagine, copertă, font și poveste, bineînțeles.”
Oana face parte din Clubul Ilustratorilor de mai mult de zece ani, asociație ce promovează mai ales ilustrația de carte. Aici a întâlnit oameni cărora le urmărește traseul cu entuziasm și fără de care probabil nu ar fi făcut pasul spre freelancing.
La ce visează un grafician-ilustrator de carte?
Ca și alți colegi de-ai ei, Oana învață să înoate în marea asta de culori vii, trăgând cu ochiul la concurența pe care o admiră.
Încerc să mă compar cu cei care îmi plac și m-a lovit faptul că deși am culori violente (îmi plac culorile aprinse) ilustrația parcă nu avea impact, și am început să mai domolesc culorile de pe lângă cea principală. Tot îmi plac mult culorile pure, trebuie doar să le las spațiu.”
Surprinzător sau nu – în fond e grafician la bază – Oana preferă desenele alb negru și are și o motivație serioasă pentru asta: „Sunt grafician și îmi e mai la îndemână să desenez. E mai puțin de plănuit când nu e și culoare”.
Altfel, visele Oanei sunt aparent statice – „pentru mine o zi perfectă e să stau pe o păturică în iarbă și să pictez” – dar ca orice artist tânjește după lumea largă. Își dorește să ajungă anul ce vine la târgul de carte pentru copii de la Bologna, cu un portofoliu în ghiozdan și cu nerăbdare adunată de-a lungul ultimilor ani.
Iar până când va ajunge, dacă va ajunge vreodată România în vreun clasament al piețelor de carte emergente, Oana își trăiește la Deva visul copilăriei: să deseneze și să aibă timp suficient pentru asta. Și cum visele se și împlinesc uneori, să nu vă mirați dacă o să găsiți la un moment dat, pe piață, jucăriile în care prind viață desenele Oanei Ispir, ilustrator serios de cărți jucăușe.
Găsiți mai multe din desenele Oanei pe site-ul ei: https://oanaispir.ro/