Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
Când a murit Falnic-împărat, răpus în luptă de duşmanul lui aprig şi neînfricat, Chipeş-împărat, Floria, fata lui, a rămas singură pe pământ. Avea optsprezece ani, era frumoasă şi era cea mai bogată fată din lume.
Şi pentru că nu mai avea de dat socoteala nimănui, şi-a luat o parte din avere şi a plecat să călătorească în tot lungul şi în tot latul pământului.
Dar oriunde se ducea fata lui Falnic-împărat, oricât de frumos, de nou, era locul în care se oprea, oricât de mândre şi de strălucitoare erau hainele în care se îmbrăca, oricât de feluriţi erau oemenii pe cari îi întâlnea, oricât de bogată în întâmplări era viaţa ei, Floria era mereu nemulţumită, mereu dornică de altceva decât avea, numai că acel altceva, după care alerga, singură nu-l putea desluşi singură, nu ştia ce nume are. Goana aceasta obositoare, mereu după ceva nou, o făcea din ce în ce mai tristă, din ce în ce mai nestatornică şi mai singuratecă.
Cinci ani de zile, a cutreerat lumea de la un capăt la altul; a cunoscut tot felul de ţări, de oameni, de obiceiuri, dar unde se ducea, se bucura o zi, două, de tot ce vedea, apoi se închidea în casă şi stătea ore întregi, nemişcată, într-un jilţ, aşteptând să se scurgă timpul care pentru ea, se scurgea întotdeauna prea încet.
S-a întors în ţara ei cu cei mai vestiţi arhitecţi şi artişti din lume ca să-i zidească un palat fără pereche: cel mai frumos, cel mai bogat împodobit, cel mai încăpător din câte palate sunt întoate ţările de pe pământ.
Şi luni de zile, au lucrat arhitecţi, zidari, artişti, dulgheri şi i-au împlinit întru totul, voia fetei de împărat.
A trimes apoi după cei mai vestiţi cântăreţi, poeţi, pictori din toate împărăţiile şi în palatul cel nou, au început să vină prinţi, prinţese, poftiţi să benchetuiască, să joace, în sunetul celor mai frumoase muzici, să asculte versurile poeţilor, să admire operile pictorilor şi ale sculptorilor.
Ţineau petrecerile câte o săptămână încheiată: toată lumea era voioasă, toţi oaspeţii se desfătau, vuiau sălile palatului de chiote şi de cântece, numai Floria era mereu tristă, mereu obosită, mereu nemulţumită.
Şi într-o seară, urcând scara care ducea la iatacul ei, în timp ce în sala de marmoră a palatului era un mare bal, îi ieşi în cale un bătrân cu barbă albă, care îi spuse că vrea să-i vorbească.
Fata se încruntă: «Ce vrei de la mine? Dacă ţi-e foame, du-te la slugile mele şi cere de mâncare. Dacă ai nevoie de bani, cere-i vistiernicului meu.
Bătrânul îi zâmbi: « N-am venit pentru că am nevoie de tine, ci pentru că tu ai nevoie de mine. Am venit să te întreb ce-ţi lipseşte ca să fii fericită, pentru că îmi stă în putere să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.
Dar gândeşte-te bine înainte de a-mi cere să-ţi aduc la îndeplinire dorinţa ta, căci eu nu mă mai întorc niciodată şi ce-ţi dau, îndărăt nu mai pot lua, şi nici schimba cu altceva.
Fata l-a privit lung şi i-a răspuns: « Nu doresc decât un singur lucru, să-mi ajuţi să-mi treacă vremea mai iute. Zadarnice au fost toate călătoriile pe care le-am făcut, zadarnică este toată veselia cu care mă înconjor, pe mine nu mă atinge, eu tot singură mă simt, mie, tot greu, greu de tot, îmi trece vremea. Sunt prea lungi zilele, sunt nesfârşite nopţile ».
— Vino cu mine în grădină, i-a spus bătrânul.
Şi fata l-a urmat.
— Sunt fel şi fel de flori în grădina asta, i-a vorbit bătrânul. Vezi bujorul acela? Vezi crinul acela alb şi drept ca o lumânare de cununie? Vezi trandafirul acela roşu ca o pată de sânge? Vezi vioreaua, narcisa, garoafa, panseaua?
— Le văd pe toate.
— Uită-te bine la ele, fata mea; florile acestea, sunt florile vieţii tale. De vei rupe bujorul, vei dormi o singură noapte, un somn bun şi dulce, fără să ştii nimic din câte se întâmplă în jurul tău.Vei dormi o singură noapte în care se vor scurge trei luni dinviaţa ta, aceste trei luni se vor scurge într-un singur vis. Şi când vei rupe crinul, vei dormi tot o singură noapte, dar în noaptea aceea, se va duce un an din viaţa ta. Să chibzuieşti bine când vei rupe margareta căci ea îţi va aduce somn de o singură noapte, dar trezindu-te, vei fi mai bătrână cu cinci ani.
— Şi dacă rup trandafirul ?
— Vei dormi o noapte şi vei pierde şase luni din viaţa ta.
— Şi dacă rup narcisa ?
— Vei dormi o noapte în care vor trece peste tine trei ani. Iar dacă rupi vioreaua, vor trece doi ani.
— Şi panseaua ?
— Ar fi bine să n-o rupi…
— Dece?
— Pentru că vei pierde într-o singură noapte, zece ani dinviaţa ta.
Fata a înconjurat odată cu privirea grădina, apoi a mai vrut să-l întrebe ceva pe bătrân, dar el se făcuse nevăzut.
Floria s-a întors în palat, unde în jurul unei mese care începea la un capăt al sălii, şi se isprăvea la celălalt, se ospătau în cântece şi veselie, musafirii ei.
— Floria, Floria, au strigat ei, unde ai fost? vino lângă noi.
Fata a zâmbit cu zâmbetul ei trist şi a dat din umeri: La ce buni!
S-a înapoiat în grădină şi a rupt bujorul. O toropeală plăcută i-a cuprins tot trupul; îşi simţea pleoapele grele de somn. S-a urcat în iatacul ei şi s-a întins pe pat. Când s-a trezit, a simţit întâi frigul din odaie şi s-a mirat pentru că ştia că Septemvrie abia începuse. S-a dus la fereastră să privească afară: un strat gros de zăpadă acoperise pământul, streaşinele caselor, crengile pomilor. În palat era o linişte adâncă, nici un sgomot, niciun glas, nicio şoaptă.
A coborît scara de marmură care lega iatacul ei de celelalte încăperi şi a intrat pe rând în toate: nimeni, în nici una din ele. S-a dus în aripa palatului în care îşi aveau slugile odăile lor: nimeni, pustiu şi frig.
A trecut în grădină: florile erau frumoase, aveau culori vii, ca în plină vară. Într-un colţ, un om oblojea un trandafir.
— Cine eşti D-ta, l-a întrebat fata.
— Sunt grădinar de meseria mea, am trecut mai zilele trecute pe aici şi tare mai m-am mirat, văzând flori atât de frumoase iarna. M-am temut să nu le doboare până la urmă frigul şi am venit să le îngrijesc.
— Dar slugi nu sunt pe aici ? Al cui e palatul acesta ?
— E al fetei lui Falnic împărat, cel de-a fost răpus în luptă de Chipeş împărat… O mare nenorocire s-a abătut asupra fetei, căci de trei luni de zile, doarme necontenit. Cei mai vestiţi vraci din lume au fost aduşi la căpătâiul ei, dar nici unul n-a fost în stare s-o trezească. Rând pe rând, au părăsit-o prietenii, slugile, slujbaşii, toţi, căci tuturor le era urît şi frică să stea în casă cu o fată moartă.
— Moartă ?
— Doctorii spun că e vie, dar cine poate crede că o fiinţă vie, poate dormi trei luni de zile în şir, şi Dumnezeu ştie câte o să mai doarmă de aci înainte.
— O să doarmă mereu, a răspuns Floria, pentru că în somn nu simte nici frigul, nici urîtul.
Grădinarul a privit-o lung. O bănuială i-a încolţit în suflet. Fata i-a ghicit gândul şi i-a spus: Eu sunt fata lui Falnic împărat şi am venit să rup din grădina mea o floare. Vreau să rup trandafirul. Şi sub ochii miraţi ai grădinarului, Floria a rupt trandafirul. A urcat scările de marmură care duceau la iatacul ei şi s-a culcat.
S-a deşteptat tocmai în mijlocul lunei Martie. Şi-a asvârlit câteva lucruri într-un cufăr şi a plecat într-o lungă călătorie. Şi iar a cutreierat mări şi ţări şi unde se ducea nu-i plăcea şi mereu ar fidorit să fie într-alt loc decât în acela în care se găsea. După un an, s-a înapoiat în ţara ei; începuse tocmai un război între poporul ei şi un popor vecin.
— Cât o să ţină războiul acesta, a întrebat Floria pe un mare dregător al Statului.
— Cine poate şti ? Ar putea dura un an, după cum ar putea dura cinci.
— Cinci ani!
— Fata lui Falnic împărat s-a dus în grădină şi a rupt fără şovăială margareta.
Când s-a deşteptat din somn, după o noapte în care se scurseseră cinci ani din viaţa ei, a alergat la oglindă: părul ei era încă auriu, dar cute adânci îi brăzdau ochii.
S-a îmbrăcat şi a ieşit pe străzi, să vadă ce s-a mai întâmplat în toţi aceşti cinci ani.
— S-a sfârşit războiul, a întrebat ea pe un trecător.
— Omul a privit-o speriat: credea că are de aface cu o ne-bună. Căci care om întreg la minte, ar fi putut pune o astfel deîntrebare? Războiul se sfârşise de patru ani.
— Răspunde-mi te rog!
— Întrebarea D-tale mi se pare foarte ciudată. Unde ai fost patru ani de zile? Ai dormit, pesemne, zise el zeflemitor, altfel nu-mi pot lămuri cum de nu ştii că războiul a încetat de patru ani.
Fata n-a răspuns nimic şi a plecat mai departe. S-a întors la palat şi a deschis iar largi uşile pentru tot felul de oaspeţi. Şi iar au început să vină prinţi şi prinţese din toate colţurile lumii. Numai că în urmă cu ani, cei mai bogaţi şi cei mai mândri prinţi, roiau în jurul Floriei, fiecare nădăjduind să aibe el norocul, de afi ales mirele celei mai frumoase fete de împărat; acum, nici unul nu mai dorea acest lucru, pentrucă Floria nu mai era tânără şi pentru că la serbările ei veneau prinţese frumoase şi strălucitoare de tinereţe.
Şi ciudat, parcă tocmai acum fata lui Falnic împărat, începuse să dea de gustul vieţii. Mai ales decând îl cunoscuse pe Sorin, un tânăr poet.
La început, Floria a crezut că poetul răspunde dragostei ei, dar curând, îşi dădu seama că versurile pe care i le citea ei la lumina lunei, cântau farmecul şi frumuseţea unei fete din popor.
Îndurerată, Floria s-a dus în grădină şi a rupt panseaua. « Voi dormi zece ani… În zece ani, inima mea îl va uita pe Sorin, şi-aspus ea.
Şi a dormit zece ani. Când s-a deşteptat din lungu-i somn şi s-a privit în oglindă, şi-a ascuns faţa în mâini: era o femeie aproape bătrână.
S-a uitat în grădină: din toate florile nu mai rămăseseră decât două: narcisa şi vioreaua.
Floria s-a întrebat îngrozită: Doar cinci ani mai am de trăit? Ce am făcut eu în toată viaţa mea? Cu ce m-am ales? La ce mi-a folosit tinereţea, bogăţia, frumuseţea mea? Mi-a fost frică de viaţă,de oameni, de dragoste, de tot, şi am fugit în somn, ori de câte ori m-am simţit obosită. N-am ştiut să-mi cuceresc omul pe care l-am iubit, n-am avut curajul să lupt, am dormit, am dormit, am dormit…
Dar mai am cinci ani de trăit! Doamne, câte am de făcut!
Şi Floria şi-a strâns în grabă câteva lucruri, hotărîtă să plece într-o călătorie pe mare. Dar când şi-a socotit banii, a văzut că are prea puţini. Risipise tot ce avuse în petreceri la care nici măcar nu luase parte, care nu îi aduseseră măcar o clipă de mulţumire.
— Voi pleca pe undeva, prin împrejurimi; vreau să-mi cunosc ţara; am călătorit în atâtea locuri şi nu-mi cunosc aproape de loc ţara mea. Şi Floria a plecat singură să colinde prin oraşele împărăţiei ei. Şi unde se oprea, ar fi vrut să rămâie timp mai îndelungat, căci fiecare loc îi plăcea nespus de mult; dar când făcea socotealacă a mai trecut o zi, o săptămână, o lună, din puţinii ani pe care îi mai avea de trăit, se îngrozea, şi grăbită, pleca într-alt loc, dornică să mai vadă, să mai cunoască şi altele, deşi ori de unde pleca, pleca cu inima sfâşiată, pentrucă ştia că nu se va mai întoarce niciodată.
Mai avea doar câteva luni de trăit, când întâmplarea i-l scoase în cale pe Sorin. Dragostea ei pe care o crezuse adormită pentru totdeauna, se redeşteptă mai vie, mai puternică, mai vijelioasă decât la început. O dragoste atât de puternică, nu-l putu lăsa nesimţitor nici pe Sorin. Şi cei doi, hotărîră să-şi lege vieţile pentru totdeauna. Fericită, Floria, uită că nu mai are decât o singură lună de trăit. Dar într-o zi, când Sorin îi mărturisea că poate pe ea a iubit-o dintotdeauna, chiar atunci când se credea îndrăgostit de fata din popor căreea îi scria versuri, Floria îşi aminti de florile din grădină…
— Nu le voiu rupe niciodată îşi spuse ea, şi în felul acesta voitrăi ani şi ani de zile… Dar dacă le rupe altcineva ?
Şi Floria alergă în grădină; în clipa aceea începu să sufle unvânt rece; tulpinele plăpânde ale celor două flori, singurele care mai rămăseseră în grădină, se plecau într-o parte şi alta, vrând parcă să se împotrivească să fie smulse. Dar lupta lor fu zadarnică: un vârtej, le smulse cu rădăcină cu tot; venise vremea să se sfârşească cu ele şi odată cu ele şi cu Floria.
Floria simţi o toropeală plăcută în tot trupul, urcă scările de marmoră care duceau la iatacul ei şi se întinse pe pat. Adormi, dar din acest somn, nu se mai trezi niciodată…
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945