Scris de pe / 0 Comentarii

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Intră Ţuluc:

— Ei, a plecat Luiza? (vai, de câteva secunde am şi uitat).

— Da, Ţuluc, a plecat.

— Ţie ţi-a spus de ce trebuia să plece neapărat?

— Da, Ţuluc, ai ei vor s-o mărite.

— Ce înseamnă asta „vor s-o mărite”, ce-i Luiza, obiect?

— Tocmai, Ţuluc, ea s-a dus ca să protesteze verbal.

— Am impresia, Dudule, că Luiza nu se prea înţelege cu părinţii ei, e destul de neobişnuit că nu au venit deloc într-un an întreg s-o vadă, că nu se interesează de ea, nu ţi se pare?

— Da, Ţuluc, nici eu nu ştiu ce să cred, pe Luiza n-am vrut s-o întreb, fiindcă am tot sperat să-mi vorbească singură, dar simt şi eu că-i nemulţumită, că are ceva pe suflet.

— Dar ce fel de prietene sunteţi voi, dacă nu vă încredeţi deplin, una în cealaltă?

— Despe mine, Ţuluc, Luiza ştie tot, eu, nu ştiu despre ea decât că-i singura mea prietenă şi că ţin la ea mai mult decât la toate prietenele mele la un loc. Întâi pe tine te iubesc, Ţuluc, şi apoi pe Luiza.

— Bine, asta e ceea ce ai tu pentru ea, dar Luiza?

— Ei, Ţuluc, ce mă anchetezi aşa? Pot să-ţi spun cel mult ceea ce cred eu în privinţa asta, dar sigur nu ştiu nimic, absolut nimic.

— Crezi tu, Dudule, că Luiza e foarte bună?

— Mie aşa-mi apare, din lucrurile mărunte, şi apoi simt eu că are un suflet mare, cald, capabil de o dăruire întreagă, capabil de sacrificiu.

— Şi crezi tu că Luiza e foarte deşteaptă?

— Ţuluc, nu se vede că e foarte deşteaptă, nici din lucrurile pe care le spune, nici din felul cum le ascultă, cum priveşte, cum se mişcă, dar îndărătul lucrurilor aparente, se simte la Luiza o adâncime, o înţelegere, o înţelepciune care depăşeşte vârsta. Ştiu Ţuluc că ai putea să-mi spui că tot ce se vede la Luiza e de calitate mediocră şi că tot ce-i atribui eu este excepţional… Dar să ştii că nu mă înşel.

— Sunt sigur, Dudule.

— Ascultă, Ţuluc, să-ţi mai spun ceva, să ştii că Luiza e mai bună decât mine, da, da, Ţuluc, eu sunt accesibilă binelui ca şi răului. Cum mă scap puţin din vedere, sunt nemulţumită de mine. Ştiu că sunt bună, dar îmi lipseşte un caracter al bunătăţii. Nu sunt nici proastă, dar pot spune prostii. Tot ce face Luiza are ţinută. Niciodată nu-i poţi reproşa nimic. Pe urmă, Ţuluc, eu sunt mult mai superficială decât Luiza. Nu sunt în stare să-mi conserv nici o stare sufletească. Uite, azi când m-am întors de la gară, eram îngrozitor de nenorocită că a plecat Luiza, am venit acasă, m-am uitat pe fereastră, am văzut o fată îmbrăcată în alb şi mi-am adus aminte de tot ce trebuie să-mi cumpăr pentru Sinaia. De Luiza uitasem. De ce Ţuluc nu pot să fiu şi eu mai serioasă, mai adâncă sufleteşte? Şi dacă sunt chiar aşa de superficială, de ce ştiu că sunt, de ce mă jenează lucrul acesta… sunt foarte zăpăcită, Ţuluc, pe dinăuntru. Sufleteşte n-am mai crescut de la 14 ani. Când a murit Mademoiselle Angelique, credeam c-o să mor şi eu şi, ţii minte, peste o săptămână mi-au adus o rochie nouă şi m-am bucurat din toată inima. Pe urmă, mi-am adus aminte de Mademoiselle Angelique şi mi-a părut rău că i-am schimbat amintirea cu o rochie nouă. Nu-i asta o adevărată mizerie sufletească, Ţuluc, să nu poţi să simţi adânc, să te consolezi cu orişice şi să n-ai niciodată o suferinţă veritabilă? Uneori regret — aproape — că tu mi-ai asigurat o viaţă aşa de bună. Mi-ar fi plăcut să sufăr, să mă zbat, să mă iau cu viaţa de păr, şi să mă coc puţin sufleteşte.

Ţuluc mă priveşte foarte serios.

— Lasă, Dudule, lasă-mă să te îngrijesc eu mereu, rămâi aşa cum eşti şi de o fi nevoie să fii altfel, te schimbă viaţa.

Zamfira ne întrerupe, chemându-ne la masă.

Din greşală i s-a pus şi Luizei tacâmul. Aştept ca dintr-un moment în altul să vie surâzând, în rochiţa albă cu volane, şi să-şi ia locul. A fost cam trist primul dejun, fără Luiza.

 

Capitolul X

O VACANŢĂ ŞI MAI MULTE ÎNTÂMPLĂRI

 

 

Sinaia, 17 Iulie…

Dragă Luizo,

Scrisoarea ta, am primit-o ieri pe seară. Ţi-aş fi răspuns îndată, dar eram ostenită tare. Toată ziua am alergat prin oraş după cumpărături, apoi fiind în ajun de plecare, a trebuit să-mi fac bagajele şi, pe deasupra, febra care mi-o dă orice călătorie a contribuit şi ea la o osteneală care îmi frigea pleoapele cu somn, încă pe la 9 seara.

Am ajuns aci în Sinaia, numai de 20 de minute. Bagajele stau nedesfăcute în mijlocul odăii. Ţuluc se „refreşează” după propria Iui expresie, adică se bărbiereşte şi se firicţionează cu o loţiune pe care ştii tu, i-a prescris-o „amicul lui farmacistul”.

Eu am coborît în hall-ul hotelului şi, ca o romancieră care-şi scrie ultimul capitol fiindcă o grăbeşte editorul, mi-am luat cele necesare pentru scris şi am început, precum se vede, cu titlul de mai sus: Dragă Luizo. Prea puţine lucruri îmi spui în scrisoarea ta. De ce nu-mi spui cum au primit părinţii refuzul tău la mariajul pe care ţi l-au propus? Te-au mustrat tare? Te mai mustră încă? Cum e viaţa ta? Liniştită? Ai supărări? De ce fel sunt ele şi de ce nu mi le spui şi mie? Şi cât mai ai de gând să stai? N-ai vrea să vii să stai cu mine aci? Am o odaie mare cu vedere spre parc, cu soare mult, ţi-ar plăcea şi ţie aci.

Aştept o scrisoare de la tine, Luizo, în care să te decizi să-mi spui tot ce simţi tu că trebuie să ştiu despre tine. Răspunde-mi la Hotel Palace.

Te sărut mult, Dudu

 

 

Dragă Dudu,

Primesc regulat scrisorile tale şi cred că şi ale mele îţi ajung la vreme.

Despre viaţa mea de aci, săracă în întâmplări, nu-ţi pot spune decât că-mi foloseşte doar ca o recreaţie absolută. Lenevesc la soarele din grădină, ore întregi, şi mă pasionează să mă gândesc mult, până la epuizare, la tot ce ar putea fi viaţa mea de aci înainte. Construiesc romane cu imaginaţia, în care eu sunt eroina unor întâmplări neobişnuite. Asta fiindcă am presentimentul unei vieţi foarte plate, lipsită de neprevăzut şi astea toate din pricina firii mele care nu îndrăzneşte şi care n-are aripi. Nu descopăr nici un semn care să mă ajute să colaborez cu destinul meu. Dudule, ce m-aş fi făcut eu fără bucuria pe care mi-o dă prietenia ta? Aş vrea să ştii despre mine mai mult decât ştii, ca să-ţi pară mai explicabile anumite lucruri, ca să mă înţelegi mai bine. Am amânat mereu, din zi în zi, căutând prilejul cel mai nimerit ca să-ţi pot spune tot, tot ce e al meu, fără reticenţe. Când am plecat din Bucureşti m-am gândit să-ţi scriu, dar acum, în faţa scrisorii, am aceeaşi sfială, aceeaşi stânjeneală pe care o am când sunt cu tine. Ceea ce era destinat să fie scris, este acum iar amânat, ca să fie spus.

Dudule dragă, iartă-mă, iartă-mă mereu, pentru tot ce îţi apare, ca nu destul de sincer din partea mea. Şi tu scrie-mi, scrie-mi tot ce ţi se întâmplă, scrie-mi o scrisoare mare, aşa cum îmi promiţi în cartea ta poştală de azi. Dă-ţi drumul la vorbă, aşa cum ştii să faci tu, când zboară minutele în odaia ta, sau în fotoliile din hall.

Te îmbrăţişez mult, mult, Luiza

Lui Ţuluc, toată afecţiunea mea.

 

Sinaia, 1 August…

Draga mea Luiza,

Iată scrisoarea lungă pe care ţi-am făgăduit-o, începe: Luizo dragă, află despre prietena ta Dudu, că era cât pe aci să fie victima unui amor nefast cu proporţii de căsătorie. Şi unui secund amor, mai puţin nefast ca urmări…

Să vezi cum s-a întâmplat:

În fiecare dimineaţă, de când am sosit aci, mă întâlneam la cofetăria din parc, cu un tânăr domn, foarte distins, înalt, cu alură sportivă şi străină. Era chiar străin, asta am putut-o afla curând, după felul schimonosit cu care se înţelegea cu lumea din cofetărie şi mai târziu m-am convins chiar personal. Tânărul domn mă privea foarte stăruitor, fără obrăznicie, cu un soi de admiraţie care, de ce să nu spun drept, îmi făcea plăcere, şi mă invita uneori chiar să-i răspund şi eu cu privirea. Se stabilise între noi, un fel de … „langage des yeux” care, dacă ar fi rămas numai atât, astăzi ţi-aş putea scrie încă o scrisoare romantică despre tânărul personagiu de la cofetăria din parc. Dar, într-o bună zi, cu cine crezi tu că mă întâlnesc? Cu Lola! Ne-am bucurat amândouă că ne-am întâlnit, am luat dejunul împreună, am stat de vorbă până pe la vreo şase, apoi ne-am dus să ne plimbăm în parc. Deodată Lola pleacă de lângă mine şi se repede spre un domn (să nu ţi se pară o coincidenţă neverosimilă, că era tocmai junele de la cofetărie), îşi strâng mâinile, cordial şi sportiv ca şampionii între ei, apoi vin amândoi, foarte radioşi, spre mine.

Aflu că-l cheamă Tom, că e englez şi că e inginer. A urmat o conversaţie săracă în limba lui maternă, tu ştii că bagajul meu de cuvinte nu-mi permite decât o conversaţie în care să fie doar un mic schimb de formule de politeţă: How do you do? How do you do? Lola o mai scălda puţin, ea mai ştie englezeşte şi de prin cântece.

Ne-am întâlnit cu Ţuluc şi am luat toţi patru masa de seară împreună. Englezul vorbea o franţuzească foarte aproximativă, însă aşa cum putea să vorbească, se interesa câţi ani am, unde am învăţat, dacă am de gând să urmez facultatea, ce fac în Sinaia, ce fac la Bucureşti?… Lola îmi făcea semne pe sub masă şi eu de abiea mă ţineam să nu râd. La un moment dat s-a aplecat la urechea mea şi mi-a spus: „Pauvre Tom, tu-as fait poussiere!” Nu ştiu, Luizo, cât era de „praf” făcut tânărul meu Tom, dar adevărul e că şi mie îmi plăcea… A doua zi, la cofetărie, şi-a cerut voie să stea cu mine la masă, ne-am sorbit cu o rară delicateţă cafelele cu lapte (nu ştiu de ce îmi era aşa de ruşine să mănânc de faţă cu el), apoi Tom mi-a propus o plimbare până la „Popicărie”. Pe drum, n-a scos o vorbă, absolut niciuna. Eu eram foarte emoţionată, aşteptam, simţeam că mă pândeşte ceva. Cum eu obosisem, Tom mi-a arătat o bancă, pe care întâi mi-a şters-o el cu o batistă imaculată, apoi tot muteşte mi-a indicat locul şi s-a aşezat şi el. Tăceam amândoi. Pe urmă ne-am sculat şi Tom văzând probabil că pierde ocazia unei declaraţii de amor, mi-a spus:

— Je voudrais dire â vous, quelque chose, mais je ne trouve pas les mots, je n’ose pas le dire!

— Dommage! spun eu, şi Tom începe să râdă, şi râde, Luizo, cu o gură largă până la urechi, cu un râs nemaipomenit de stupid şi mă bate pe umeri camaradereşte, şi repetă după mine:

— Dommage! Dommage!

M-am simţit prost, îmi venea să-i spun tot ce gândeam, dar, englezeşte n-aş fi reuşit niciodată şi franţuzeşte ar fi înţeles numai pe jumătate. Până în parc, n-am vorbit nimic.

După masă, a venit Lola la mine:

— Cine e, dragă, englezul acesta, ce-i cu el?

Lola a putut să mă lămurească prea puţin, l-a cunoscut iarna la Bucureşti, la patinaj. Mai mult decât că e sportiv şi e inginer, nu ştia nici ea să-mi spună.

Seara iar ne-am întâlnit cu Tom. De data asta eram cu Ţuluc, fără Lola. Am luat masa împreună. Tom mânca cu mare apetit (asta ca să-ţi spun drept m-a cam jignit, un om amorezat — nu-i aşa, Luizo — nu trebuie să aibă poftă de mâncare şi dacă o are, să şi-o mai ascundă, când se află împreună cu „fiinţa iubită”), eu am mâncat însă ca o păsărică, puţin, şi făcând niţele nazuri, cum îi stă bine unei „femei delicate şi puţin capricioase”. După masă, Tom cere băuturi tari, bea nenumărate pahare, eu schimbam cu Ţuluc priviri de panică, dar Tom continua să-şi păstreze calmul şi să golească alte pahare, cu mereu alte băuturi tari. Ţuluc, ca „divertisment”, îi propune o partidă de şah şi Tom acceptă, iar eu îmi iau un scaun şi asist la o interminabilă dezbatere cu regi, regine, cai, turnuri şi pioni. Partida nu s-ar fi terminat niciodată. Tom juca foarte măsurat, dar Ţuluc obosit, a făcut tot posibilul, ca să fie bătut. Tom foarte încântat de victorie, îi strânge mâna lui Ţuluc, ca pe teren, îşi aprinde o ţigară, aşează piesele în cutie, apoi vine spre mine (eu credeam că îşi ia rămas bun) şi-mi spune foarte calm, fără pic de emoţie, pe cel mai firesc ton, parcă mi-ar fi spus „bună seara”:

— Mademoiselle, moi je vous demande en mariage!

Stupoare!

— Moi? întreb eu.

— Yes, pourquoi vous regardez, moi, comme ca?

— Parceque, parceque… je ne comprens pas…

— Vous devez comprendre, moi amoureux de vous!

Simt cum mă fac roşie, roşie de tot şi-mi pierd cumpătul, şi nu mai găsesc nici o vorbă de spus. Noroc că intervine Ţuluc:

— Vous etes un peu brusque, Monsieur, donnez nous le temps de reflechir…

— All right! şi Tom pleacă, salutându-ne convenţional, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Rămân singură cu Ţuluc:

— Ce a fost asta, Dudu?

— Ştiu eu Ţuluc, zău dacă ştiu?!

— Ei, nu o fi omul nebun, să te ceară de nevastă, aşa netam-nesam.

— Ţuluc, să-ţi spun cum a fost, ne vedeam dimineaţa la cofetărie, p-ormă mi l-a recomandat Lola, ne-am plimbat de vreo câteva ori împreună şi p-ormă a urmat scena penibilă din seara asta.

— Ei ce zici? mă întreabă Ţuluc.

— Zic că e caraghios şi să mă lase în pace.

Nu ştiu ce o fi vorbit Ţuluc cu Tom, devenit subit pentru mine un fel de „gogoriţă” de care mă feream, pentru care am schimbat cofetăria, restaurantul, şi din pricina căruia mi-am schimbat şi orele de plimbare. Am aflat de la Lola că Tom nu pricepe de ce n-am acceptat.

Ei ce zici tu, Luizo, de întâmplarea asta? Că am meritat-o, nu? Pentru că l-am încurajat şi pentru că nu a observat de la început că e caraghios, nu? Ai dreptate!

 

citește sâmbătă continuarea aici

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.