Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
de Sidonia Drăgușanu
(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)
În mijlocul odăii, geamantanul Luizei. Uşa de la dulap, deschisă. Toate rochiile, strânse. Geamantanul gemea. Rochiile şi cărţile, înghesuite de-a valma, opreau capacul să se închidă.
Am întrebat-o pe Luiza:
— Luizo, e adevărat că pleci? Spune, Luizo, vrei să pleci?
Luiza a dat doar din cap: da. Atunci m-am dus lângă ea, am luat-o în braţe, am plâns ca un copil şi am rugat-o:
— Luiza draga mea, să nu pleci, ce mă fac eu fără tine, iartă-mă, n-am să te mai supăr niciodată, Luizo, Luizo, te rog, rămâi!
Niciodată n-am trăit mai adânc o situaţie. Am continuat:
— Luiza, tu eşti bună, tu ştii să ierţi, ştiu că m-am purtat îngrozitor de rău cu tine, dar niciodată nu se va mai întâmpla asta, îţi jur, Luizo, şi te rog să nu pleci, te rog să rămâi aici…
— Dudule, — e aşa de slab glasul Luizei, se stăpâneşte să nu plângă şi vorbeşte întrerupt — nu plec pentru totdeauna… n-aş pu- tea… n-aş putea să mă despart de tine niciodată… doar pe tine te am. Trebuie însă să mă odihnesc, Dudule, lasă, lasă, e mai bine aşa… îţi trebuie şi ţie puţin timp ca să uiţi, şi mie îmi trebuie timp… Nu plânge, Dudu, nu plânge te rog, nu mai pot să te văd plângând… Haide, Dudu, fii cuminte, Dudule, draga mea, Dudu, dar nu sunt supărată pe tine deloc, ţin la tine tot atât ca înainte, mult, tu n-ai nicio vină… eu înţeleg…
— Nu pleca, Luizo, te rog! spun eu printre lacrimi.
— Trebuie să plec, Dudu.
Mi-am şters lacrimile şi am început s-o ajut pe tăcute, la împachetat.
Cât de nepotrivită a fost vizita lui Ţuluc, cu un ziar deschis, ca să ne citească reclama unei societăţi care organizează excursii în străinătate de Crăciun! Ar fi vrut să ne trimită şi pe noi. I-am spus doar atâta:
— Luiza pleacă astăzi la ea acasă. Să n-o întrebi prea multe, pentru că acum nu-ţi poate răspunde… Nici să nu încerci s-o opreşti… Luiza vrea să plece, are nevoie să plece.
Ţuluc s-a uitat la mine, cu ochi severi. Eu i-am interpretat privirea aşa: „Uite ce ai făcut!” Ne-a lăsat singure. Mai târziu m-a chemat la el, să-mi vorbească.
— De ce pleacă Luiza?
— Fiindcă… fiindcă… vrea ea să plece acasă.
— Ştiai de ieri că vrea să plece?
— Nu.
— Ai avut vreo discuţie cu ea?
— N-am avut nicio discuţie…
— Atunci?
— Atunci? Ascultă, Ţuluc, acum nu pot să-ţi explic nimic… Mi-e cu neputinţă. Pe altă dată.
M-am întors în camera Luizei. Era gata de plecare. I-am cerut voie s-o întovărăşesc până la gară. Luiza m-a rugat s-o las singură. Am întovărăşit-o numai până la poartă. În ultima îmbrăţişare, nici Luiza nu şi-a mai putut stăpâni plânsul. Totuşi a plecat.
În seara aceea, n-am vrut să-l văd pe Petru. N-am vrut să am nici o bucurie.
Capitolul XVI
SANIA
Cad fulgi mari de zăpadă, parcă ar cădea bucăţele de vată, din barba unui Moş Crăciun care a umblat mult. Ninge, parcă neadevărat, la fel ca în studioul fotografului din Calea Moşilor, unde am ţinut cu tot dinadinsul să mă fotografiez cu sania, când aveam şase ani.
Am stat cu nasul turtit de fereastră şi m-am uitat afară. Apoi am scris cu litere de tipar, folosind unghia de la degetul mic, un nume şi lângă el, altul: Dudu — apoi Petru. De la ferestra mea se vede peste drum. Dar degeaba mă înalţ pe vârfuri, perdelele de la ferestrele odăii lui Petru sunt groase şi nu mă lasă nici măcar să ghicesc ceva. Nu l-am văzut pe Petru de două zile, n-am vrut să-l văd. Îmi plăcea să mă chinuesc, ştiind că mi-ar fi lesne să-mi dau bucuria de a-l vedea, dar că nu vreau, ci pot, să nu vreau.
Dar astăzi am simţit că trebue să-l văd. M-am gândit să-i dau o veste, să-l chem sau să-i vorbesc la telefon… Şi ce să-i spun? Ce aş vrea să-i spun nu pot… Şi totuşi, îmi e dor, îmi e chinuitor de dor de el.
Nici nu ştiu dacă hotărârea de a ieşi să mă plimb a venit înaintea aceleia de a-i suna la uşă sau în acelaşi timp sau după… nu ştiu. M-am pomenit îmbrăcată, oprindu-mă în faţa casei lui Petru şi sunând. Am sunat scurt şi timid o singură dată. Apoi am băgat de seamă că se mişcă perdeaua de la odaia lui. Într-o clipă am coborât cele câteva trepte de la intrare şi am aiuns la colţul străzii într-o goană, fără să mă mai uit îndărăt. Am simţit imediat că cineva vine cu paşi repezi în urma mea şi am înţeles că e Petru, dar n-am întors capul, decât, când mi-am simţit braţul prins. Am părut surprinsă şi am întrebat:
— A! dumneata erai?!
Petru mi-a răspuns zâmbindu-mi:
— De ce ai fugit?
Eu am întors capul în altă parte şi nu i-am răspuns. Atunci Petru m-a mai întrebat o dată, la fel de drăguţ, căutându-mi ochii:
— Spune, de ce ai sunat şi n-ai aşteptat să-ţi deschid?
— Pentru că… m-am răzgândit! spun eu, moale.
— Voiai să mă iei la plimbare, nu-i aşa? mă întreabă Petru, strângându-mi braţul.
— Aşa e! Voiam să te rog să mă întovărăşeşti la şosea, e o zi admirabilă…
— Bine, merg cu dumneata, la şosea!
— Dar să ştii că mergem pe jos… nu merg nici cu tramvaiul, nici cu automobilul…
— Nici cu sania?
— Nici!
— Păcat că nu vrei să mergi cu sania… ar fi foarte frumos… ia gândeşte-te la o sanie cu clopoţei. Ne aşezăm bine în fund, ne dă birjarul o pătură ca să ne învelim pe picioare, şi mergem, mergem departe de tot!
— Până la Minovici — râd eu.
— Mergem şi mai departe dacă nu ţi-e frică.
— Mie, frică? De ce să-mi fie frică?
— Ştiu eu? Poate de lupi.
— Nu mi-e frică de nici un lup… nici de întuneric, nici chiar de dumneata.. Dar mergem tot pe jos.
— Totuşi?
— Totuşi!
Braţul lui Petru s-a încolăcit după al meu şi mâna lui mi-a îndepărtat mănuşa şi mi-a prins toată mâna într-a lui. Am mers aşa, foarte aproape unul de celălalt, şi nu ne vorbeam deloc. Doar din când în când ne opream pe loc şi ne priveam! Ne întreceam care din noi să-l poată cuprinde pe celălalt, mai bine, cu privirea. Şi iar porneam mai departe! Mergeam câţiva paşi şi ne opream ca să ne uităm unul în ochii celuilalt. Fiecare era pentru celălalt, o minune.
Aşa, fără nicio vorbă, am ajuns în Calea Victoriei.
Trecea o sanie goală. Petru a oprit-o. Ne-am urcat. M-am făcut mică şi m-am strâns ca un ghem lângă Petru. O pătură cenuşie cu dungi albastre ne acoperea genuchii. Petru mi-a cuprins umerii cu un braţ. Am pornit.
Abia s-a urnit sania din loc, şi Petru se uită în ochii mei şi mă întreabă:
— Mă iubeşti?
I-am răspuns doar cu ochii.
— De când?
— De când te-am văzut! Îi spun la ureche lui Petru, ca să nu mă audă decât el.
— Vezi — spune el — şi e fermecătoare seriozitatea cu care vorbeşte, vezi, eu de mai demult…
— De mai demult?
— Da, demult, de când te duceai la şcoală… ştii când te-am văzut prima oară? În ziua când m-am mutat. Acum un an. Tu erai, mi se pare în clasa a şasea, nu?… Era prin primăvară, te întorceai de la şcoală… abia îţi duceai ghiozdanul, se vedea că îţi era foarte lene, păreai obosită, erai palidă — aşa cel puţin te vedeam eu… M-am uitat după tine, până ce ai intrat în odaia ta… de unde ştiu? Ai deschis fereastra… tu credeai că nu se vede, ţi-ai scos şorţul şi ai rămas într-o rochie… stai că-ţi spun şi ce culoare avea… era o rochie verde cu guler alb… ţi-ai aranjat părul şi ai plecat din odaie.,. Ei, dar mie, asta îmi fusese de ajuns, pentru că aflasem care e odaia ta şi puteam să te văd întotdeauna, fără să fiu văzut…
— Cred şi eu, dacă ai perdele aşa de groase… Azi era să-mi sucesc gâtul… spun eu cu o mică mustrare în glas.
— Stai să-ţi mai spun şi că tu erai deşteptătorul meu… Eu mă sculam iarna, când vedeam că tragi tu storurile. Te-am văzut şi în pijama, de vreo două ori… Pe urmă te petreceam cu privirea până ajungeai în colțul străzii şi coteai… Ştiu câte absenţe ai… nu ai prea multe, vreo trei… Vezi, câte ştiu eu despre tine? Tu nici nu ştiai că exist…
— Ba da, acum îmi aduc aminte că citeam în fiecare zi numele tău. Aşa s-a întâmplat de te-am chemat tocmai pe tine, în noaptea aceea, în care s-a îmbolnăvit Luiza… e adevărat însă că doar din noaptea aceea am început să mă gândesc la tine…
— Târziu! Trebuie să te sileşti să mă ajungi, să mă iubeşti şi pentru timpul cât te-am iubit numai eu.
— …Am început…
— Şi n-o să-ţi treacă? Tot pe mine ai să mă iubeşti şi mâine şi poimâine şi mereu?
Dau din cap că da.
— Şi n-ai să te plictiseşti tu o viaţă întreagă cu mine? E cam monotonă viaţa cu un singur bărbat, te-ai gândit la asta?
— De ce vorbeşti aşa? Vrei să mă sperii? Eu de ce nu te întreb pe tine dacă n-ai să te plictiseşti cu mine?
— Fiindcă… fiindcă, tu ştii bine că eu te iubesc.
Petru mi-a luat capul între mâini şi s-a uitat lung în ochii mei, apoi şi-a apropiat obrazul de obrazul meu. Atât.
Am tăcut apoi câtva timp. Eu am vorbit cea dintâi:
— Ştii, Petru, eu n-am mai iubit niciodată…
— Chiar niciodată, Dudu?
— Nu, Petru, de ce nu mă crezi?
— Te cred, Dudu, te cred şi mă bucur, sunt mai fericit decât speram… dar spune, nici nu ţi-a plăcut „cineva” mai mult?
— Ba, de plăcut mi-a plăcut… un englez, vara trecută la Sinaia, dar a fost ceva fără nici o importanţă şi foarte trecător.
— Da, ţi-a plăcut… (Cum se vede că-i pare rău! Ce bine îmi pare, ce bine îmi pare!)
— Ei, a fost un fleac… englezul era un caraghios, când am fost sigură că nu mă înşel, am ştiut eu cum să scap de el, ar fi trebuit să fiu nebună ca să mă mărit cu el…
— A! te-a cerut şi de nevastă. Bravo!
— Dar vezi bine că nu l-am luat…
— Ascultă, Dudu, dar te-a sărutat vreodată?
— Cum să mă sărute? mă indignez eu, cu toată sinceritatea.
— Cu atât mai bine. Şi după englez, cine ţi-a mai plăcut?
— Nimeni… ba da, să nu mint, mi-a mai plăcut, puţin, un băiat care îmi făcea poezii. Mie mi-au plăcut poeziile, până într-o zi, când nu mi-au mai plăcut şi mi-a venit să râd de el, până n-am mai putut… pe urmă el a plecat…
— Cum „pe urmă”?
— Da, după scena cu râsul, a plecat chiar a doua zi…
— Şi cât a ţinut flirtul?
— Dacă vrei să-i spui aşa… a ţinut numai zece zile…
— Şi „pe urmă”?
— Şi pe urmă, n-a mai fost nimic. Zău, Petru, dacă zic zău, trebuie să mă crezi, că eu sunt credincioasă şi nu mint…
— Să te mai întreb ceva acum…
— Acum e rândul meu, am şi eu ceva de întrebat!
— Lasă-mă să-ţi mai pun eu o întrebare, mică de tot, şi pe urmă mă întrebi tu tot ce vrei, da?
— O singură întrebare „mică de tot.”
— Mă iubeşti?
— Tare!
— Eu te iubesc şi mai tare…
— Nu se poate!
— Ba da, că eu sunt mai mare şi ştiu mai bine, tu eşti mică, mai trebuie să creşti… Dacă îmi dai voie, îţi mai pun o întrebare, tot una mică de tot…
— Niciuna, cât de mică. Acum vreau să te întreb eu pe cine ai mai iubit…
— La mine se schimbă, eu sunt bărbat… dacă ţi-aş povesti, ai fi tristă cel puţin două ore…
— E aşa de grav?
— Nu e grav, dar tu eşti mică şi o să te doară inima…
— Îţi spun eu că nu o să mă doară, ce, aşa de copilăroasă mă crezi tu pe mine? Cum o să-mi pară rău de ceva care a trecut?…
— Eşti tu aşa de înţeleaptă?
— Încearcă-mă, dacă nu mă crezi.
— O să te văd eu acum! S-o luăm în ordine cronologică, ca să nu uităm nimic. Debutul: în clasa V-a de liceu, verişoara mea Adina… învăţam împreună, era drăguţă…
— Era şi ea tot într-a cincea? mă silesc să întreb eu, pe un ton oarecare.
— Tot!
— Şi cât a ţinut?
— A ţinut, până în clasa a şasea…
— De ce s-a isprăvit aşa de curând?
— A dat-o mătuşa mea internă, fiindcă i-a găsit un bilet de la mine.
— Ai fost trist?
— Trist!
— Da ţi-a trecut…
— Vezi bine!
— Aşa o să-ţi treacă şi de mine…
— Vezi, Dudu, că nu eşti înţeleaptă?
— Sunt, dar dacă îmi pare rău, ce să fac?…
— Să nu mă mai întrebi.
— Uite, mi-a trecut, acum poţi să-mi povesteşti orice, să vezi dacă o să-mi pară rău.
— Ei, pe urmă, a fost după Bacalaureat. Dânsa era mai mare decât mine… am cunoscut-o vara la Cluj, era studentă, o chema Coca.
— Şi ai iubit-o mult?
— Nu aşa de mult…
— Cât?
— Atât… şi Petru îmi arătă un nasture de la paltonul meu.
— Cât nasturele ăsta mic?
— Cât jumătatea lui.
— Şi cât a ţinut amorul cu Coca?
— O vacanţă.
— Observ că eşti cam nestatornic…
— Nu, dar ea a rămas la Cluj, eu am venit la Bucureşti…
— Ţi-a scris?
— La început…
— Mai târziu, nu?
— S-a logodit.
— Te-a trădat!
— Aşa sunt femeile…
— După Coca, cine urmează?
— După Coca a fost Mirella…
— Ai lăsat-o la urmă, pentru că ţi-a fost cea mai dragă…
— Poate…
— Câţi ani avea?
— 23-24.
— Era studentă?
— Nu, divorţată…
— Aha…
— Şi v-aţi iubit mult?
— Doi ani!
Simt cum mi se golesc de sânge toate venele deodată.
citește sâmbătă finalul aici