Scris de pe / 0 Comentarii

Laura şi Suzana ieşiră pe poarta cea mare a curţii boiereşti şi o luară încet pe poteca îngustă care ducea spre pădure.

— Nu, nu mi-e frică, dar singură n-aş îndrăzni să viu niciodată seara în pădure. Îmi povestea mai de mult, nevasta grăjdarului că de îndată ce se iveşte luna pe cer, vin în pădure o mulţime de fiinţe ciudate… zâne, pitici, zmei, feţi frumoşi…

— Şi tu crezi toate neroziile astea? râse Suzana. Eu mă tem de hoţi, de bandiţi, de fiare sălbatece, fiindcă sunt sigură că există.

— Eu nu ştiu sigur dacă trebue sau nu să cred în spusele nevestei grăjdarului… s-ar putea să mă fi minţit, dar nu este cu neputinţă să-mi fi spus adevărul. Dar vreau cu tot dinadinsul să mă încredinţez, de aceea te-am rugat să mă întovărăşeşti în pădure.

Suzana s-ar fi întors bucuroasă acasă, o aşteptau părinţii ei veniţi să petreacă Dumineca la conacul părinţilor Laurei. Singură însă, nu se încumeta să ia calea înapoi spre fermă.

Laura îi ghici gândul: — Tu te temi să te întorci singură, altfel n-ai mai face un pas spre pădure, nu-i aşa?

— Aşa e.

— Dă-mi mâna. Uite, a răsărit luna, poate după un pom, ne şi pândeşte un zmeu. Dar chiar de ar fi aşa, nu trebue să ne fie frică, nu ştii că paloşul lui Făt-Frumos poate răpune cu o singură lovitură zece zmei?

— Eu nu mai înaintez niciun pas, răspunse înfricoşată Suzana.

— Bine, vom rămâne pe locul acesta. Iată, colo curge un râuleţ. N-ai vrea să ne aşezăm pe mal? Luceşte atât de frumos apa.

Cele două fetiţe se aşezară pe pământ. Priveau în apa scânteietoare a râului cuprinse de o vrajă pe care niciuna din ele nu vroia s-o rupă, vorbind.

Dar nici zâne, nici pitici, nici feţi-frumoşi nu se arătau.

— Vezi, spuse după câteva vreme Suzana, nevasta grăjdarului te-a minţit. Ar fi timpul să ne întoarcem acasă.

— Mai rămânem doar puţin să ne odihnim.

Fu iar tăcere.

Laura resfiră degetele ambelor mâni deasupra apei; la lumina lunii, mâinile erau de o paloare neobișinuită.

— Ce albe sunt mâinile tale, Lauro, şi cât de frumos strălucesc pietrele inelului tău. De la cine îl ai?

— Mi l-a dat bunica, anul trecut. Mi-e atât de drag încât nu-l scot din deget nici noaptea, nici când mă scald.

— Aş vrea să-l încerc şi eu, spuse Suzana. Vrei să mi-l împrumuţi ?

Laurei îi veni greu să spuie nu.

— Iată-I, spuse ea întinzând prietenei ei, bijuteria.

Suzana apucă cu degetele inelul, dar nu ştiu cum se făcu şi-i alunecă jos. Se ascunsese sub o frunză? Căzuse în apă? Rămăsese pe undeva pe pământ printre firele de iarbă? Greu de răspuns. Fetiţele îl căutară ceasuri întregi fără să-l mai găsească. Plecară spre casă foarte abătute.

…Dar abia se îndepărtară şi ca din pământ, răsări o ceată întreagă de pitici, toţi cu câte o luminiţă în mână. Se răspândiră de-a-lungul întregului mal pe care stătuseră cele două prietene şi începură să răscolească pământul, să dea la o parte iarba, să caute cu luminile sub fiecare frunză.

— Trebue să găsim negreşit inelul, spuse un pitic. A căzut aici pe locul acesta, am văzut bine că nu s-a prăvălit în apă.

Abia sfârşi cuvintele acestea şi pe malul celălalt se arătă o altă ceată de pitici, tot cu luminiţe în mâini. Ei întinseră o scară de-alatul râului, şi unul câte unul, trecură pe malul drept.

— Cine v-a dat voie să călcaţi în ţara noastră, zise un pitic dintre cei veniţi întâi.

— Vrem să căutăm şi noi inelul, răspunse un altul din ceata celor care trecuseră râul pe scară.

Căci pe un mal al râului, pe cel stâng, trăia un neam de pitici cârmuiţi de regele Zugun şi de regina Adalea, iar pe malul drept, trăia alt neam de pitici al căror rege se numea Ofir, căsătorit cu regina Rodina. Cele două neamuri de pitici trăiau în foarte bună înţelegere. Niciodată, din nicio pricină, nu se certaseră. Dar din seara aceea, mai bine spus din pricina inelului, se strică pentru câtăva vreme, prietenia dintre Zugun şi Ofir.

Până în zori, căutară cu toţii inelul fără să-l găsească. Abea când apăru soarele, unul dintre supuşii lui Zugun strigă: « Iată inelul». Se strânseră toţi piticii în jurul inelului şi când văzură cât e de frumos, o mare bucurie îi cuprinse pe supuşii lui Zugun şi o mare supărare pe cei ai lui Ofir. Inelul fu dăruit reginei Adalea, care fu foarte fericită că poate împodobi cu el coroana regală. Căci numai peste câteva zile, erau serbări mari atât la curtea regelui Zugun, cât şi la aceea a regelui Ofir. Şi era obiceiul ca la aceste serbări, care aveau loc în fiecare an, să fie poftiţi toţi regii şi toate reginele piticilor răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Fiecare regină avea atunci ambiţia să fie mai frumoasă decât celelalte şi să aibă cât mai multe podoabe.

Adalea, soţia regelui Zugun, era fericită, dar pe malul drept al râului, regina Rodina plângea că inelul n-a fost găsit de supuşii ei. Ofir îşi mustra mereu piticii: — «Sunteţi nişte netrebnici». Dece n-aţi fost în stare să găsiţi voi, inelul? Iată, din pricina asta, acum e nemângâiată regina. E atât de mâhnită încât a spus că nici nu mai vrea să vie la serbări, că nici oaspeţi nu mai vrea să primească. Ce-i de făcut?

— Să pornim război în potriva lui Zugun, răspunse un sfetnic.

Şi Ofir nu zise nu.

A doua zi chiar, spre marea lui uimire, regele Zugun primi o scrisoare din partea lui Ofir. El îi scria că dacă Adalea nu-i dă Rodinei inelul, atunci să fie pregătit de război.

Regina Adalea nu vroi să dea inelul cu toate că soţul ei o sfătui să-l trimită reginei Rodina şi să împiedece astfel un măcel. Zugun fu nevoit să răspundă lui Ofir, că e gata de război.|

Printre pitici, era tristeţe mare. Fiecare se gândea că în locul frumoaselor serbări pe care le aşteptau cu atâta nerăbdare, va veni acum un crâncen război. Dar mai mâhnit decât toţi, era poetul Demil cel mai blând şi mai iubitor supus al regelui Zugun.

Poetul Demil ura războiul, vrăjmăşia. Fericit, şi-ar fi dat viaţa ca să împidece lupta dintre cele două popoare. Stărui cât putu pe lângă regina Adalea să dea Reginei Rodina inelul, dar Adalea se arătă neînduplecată. Scrise versuri minunate în care lăuda pacea şi buna înţelegere între popoare, le ceti în piaţa publică, nădăjduind să înalţe inimile, să gonească veninul. Dar totul fu de prisos.

Într-o dimineaţă — mai era o singură zi şi trebuia să pornească războiu — Demil stătea într-o grădină şi privea cum se joacă cu un fluture, copilul unui pitic.

— De ce vrei să-l prinzi, întrebă Demil pe băeţel.

— Ca să-i rup aripile şi să mi le pun la pălărie.

Poetul încercă să-l facă pe copil să priceapă că nu trebue să chinuiască biata gânganie, dar băeţelul era încăpăţânat şi fără îndoială că dacă Demil nu i-ar fi luat din mâini fluturele, l-ar fi schingiuit aşa cum avea de gând.

Copilul plecă din grădină şi poetul rămase singur şi trist.

— De ce eşti atât de trist, binefăcătorul meu, întrebă fluturele aşezându-se pe umărul lui Demil.

— Cum oare să nu fiu trist, când mâine va izbucni războiul? Nu vezi, afurisitul acela de inel a adus tot nenorocul… Din pricina lui vor pieri sute de oameni…

— Eu pot să te ajut, vorbi fluturele. Tu mi-ai scăpat viaţa, eu vreau să-ţi redau mulţumirea sufletească pe care ai pierdut-o.

Poetul Demil stătea singur şi trist, gândindu-se la razboiul care se apropie.

Demil nu avu vreme să răspundă, fluturele zburase…

Laura era în curtea conacului. Trecuseră două săptămâni de când pierduse inelul, dar încă nu se putuse mângâia că nu-l mai are. Stătea singură şi privea cerul, aluneca cu privirea după fluturi, şi întindea mâna să-i prindă, din când în când, fără să se ostenească să alerge după ei. Dar printre toţi fluturii care zburau prin apropierea ei, văzu deodată unul neobişnuit de frumos. Laura îl prinse, îl privi admirându-i culorile, apoi îi dădu drumul. Dar fluturele nu zbură mai departe. Se învârtea numai în jurul capului Laurei. Plictisită, fetiţa se hotărî să-l prindă şi să nu-i mai dea drumul. Întinse, mâna dar fluturele zbură mai departe fără însă să depăşească înălţimea la care întinzând mâna fetiţa l-ar fi putut prinde.

« Parcă îmi face în necaz » gândi ea. Dar nici eu n-am să mă las până ce nu-l voi prinde.

Şi aşa, urmărindu-l mereu, cu din ce în ce mai multă încăpăţânare, Laura se trezi în pădure, tocmai pe malul râului, în locul unde îşi pierduse inelul. Întâmplarea făcu, ca tocmai în ziua aceea, Regina Adalea să-şi scoată cutia cu pietre nestemate cu gândul s-o ducă într-un loc tainic unde să nu o poată găsi armata regelui Ofir. Trei pitici păzeau cutia în timp ce regina căuta prin apropiere un loc potrivit. Dar când piticii o văzură pe Laura apropiindu-se, o luară la fugă speriaţi.

Cutia cu pietre nestemate rămase pe mal şi Laura îşi găsi inelul. Fericită îl vârî în deget uitând de fluture.

…Regina Rodina nu mai avu nicio pricină s-o prizmuiască pe regina Adalea; Zugun se împacă cu Ofir.

Iar poetul Demil fu iar fericit că ura şi duşmănia au putut fi gonite.

Serbările fură mai strălucitoare ca oricând, iar voia bună şi prietenia domni iar printre piticii de pe malul drept şi stâng al râului.

de Sidonia Dragusanu
Moata
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.